Partenerul perfect- Capitolul 7

Suspiciuni

Își deschise ușor ochii, iar primul lucru pe care îl zări fu peretele gri de beton.

Privirea i se plimbă confuză prin acel spațiu necunoscut. Era întins pe o saltea, într-un colț, având într-o mână un furtun subțire, pe care îl examina fără să-l înțeleagă.

Își ridică ochii căutând repere. Și îl văzu.

Tom era așezat cu spatele lipit de zid, cu capul sprijinit înapoi și ochii închiși.

– Tom? rosti B fără vlagă.

Tom își deschise imediat ochii și se ridică brusc, venind spre el.

– Doamne, B ești bine? Cum te simți? întrebă rapid, privindu-l cu îngrijorare.

B își coborî din nou privirea la furtunaș, apoi, dintr-o mișcare, smulse branula din braț.

– Unde suntem? întrebă, încercând să se ridice.

Tom îi sări în ajutor.

– Sincer? Habar n-am…  îi răspunse grav.

– M-am întors de la vizită și mi s-a spus că ești la infirmerie. Dar abia am intrat acolo, că cineva mi-a pus ceva negru pe cap. M-am trezit într-o ambulanță veche, tu erai întins pe targă. Mi s-a cerut să te sedez pentru siguranța ta… și apoi am ajuns aici. Cineva vine la două ore să te consulte, mereu însoțit de doi bărbați înarmați, cu cagule. B nu știu ce se întâmplă, dar știu un singur lucru. Nu mai suntem în aceeași închisoare.

Privirea i se plimba atentă prin acea încăpere rece și gri. B îl privea tăcut.

Își întoarse și el privirea, analizând spațiul: pereți goi, o singură saltea, și un geam micuț prin care intrau raze de soare.

Tăcerea era grea.

Îi reveni în minte imaginea celor trei bărbați.

– Este directorul… A schimbat tactica, rosti încet, așezându-se mai bine.

Își ridică tricoul și privi bandajul ce-i acoperea rana.

– Te doare? îl auzi Tom întrebând.

B clătină din cap în semn de negare. Era incapabil să vorbească.

Roțile minții îi învârteau întrebări fără răspuns.

– Nu înțeleg de ce te-au luat și pe tine…Îmi pare rău că ai picat la mijloc... rosti, mai mult pentru sine.

Se ridică greoi de pe saltea.

– B, încă nu ești vindecat complet. Te rog, nu face nimic care să-ți pună viața în pericol…  șopti Tom, ajungând în fața lui.

Privirile li se întâlniră. Minute întregi păreau să se scurgă între ei, în tăcerea încărcată de emoții și temeri nespuse.

B era îngrijorat pentru Tom.

Tom încerca să caute răspunsuri.

– Nu îmi fac griji pentru mine, B, rosti Tom, îndepărtându-se ușor.

– Dar faptul că m-au luat doar pentru că îți sunt prieten… mă sperie.

B rămase nemișcat, măcinat de vină. Chiar își făcea griji. Din cauza lui, Tom era acum implicat în această mizerie.

– Cred că vor să se folosească de mine ca să scoată de la tine acea informație, adăugă Tom.

B simți cum sângele îi îngheață. Se apropie rapid și îl întoarse spre el.

– Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic, Tom. Îți dai seama? Dacă am fost aduși aici, sunt două posibilități: ori vor anunța că am evadat și suntem fugari, ori directorul încearcă să mă forțeze să vorbesc rănindu-te pe tine. Oricum ar fi… e groaznic…pentru că, sincer, nu am acel răspuns pe care îl caută! rosti privind adânc în ochii lui.

Tom îl asculta, coborând apoi privirea, gânditor. Făcu câțiva pași prin cameră, căutând parcă o soluție. B îl urmărea în tăcere, cu o senzație grea în suflet. Regreta amarnic că lăsase vreodată apropierea să se strecoare între ei. Acum, din vina lui, Tom avea de suferit.

– Este totuși ciudat… auzi glasul lui Tom.

Își ridică privirea spre el.

– Suntem aici de câteva zile, dar nu au făcut nimic altceva decât să te vindece… B, vreau să fii sincer cu mine. Te rog, spune-mi tot ce s-a întâmplat în noaptea când soția și copiii tăi au dispărut.

La auzul acestor cuvinte, B tremură. Își închise ochii, durerea năvălindu-i în piept.Lacrimi nespuse îi ardeau ochii.

– Nu îmi amintesc prea bine… și… nu, nu pot… încercă să spună, dar Tom îl apucă ferm de umeri.

– B, trebuie să te liniștești și să îți amintești. Trebuie să scăpăm de aici. Trebuie să supraviețuim! Spune-mi ce s-a întâmplat! îi ceru, vocea devenind mai rece, mai tăioasă.

B îl privea fix. Și, pentru o clipă, în ochii lui Tom apăru ceva straniu: o răceală, o licărire de neîncredere. Dispăru repede, dar B o văzuse. Se retrase ușor, studiindu-l atent. I se părea, pentru prima dată, că îl vede pe Tom cu alți ochi.

– Cine ești? auzi propria întrebare ieșindu-i de pe buze.

Tom îl privi confuz.

– Cine ești?! repetă mai apăsat.

– B, cred că nu gândești limpede…  spuse Tom, încercând să-și păstreze calmul.

– Sunt Tom, amicul tău. Tot ce vreau este să găsim o cale de scăpare, să nu murim aici!

– Mi se pare ciudat că te-au luat și pe tine…Mi se pare ciudat că, de când ai intrat în celula mea, directorul a renunțat la pedepse…Tom, totul mi se pare ciudat la tine acum! scuipă B furios.

Tom îl privi șocat. Privirea lui deveni rece. Se întoarse cu spatele, dar B îl întoarse brutal înapoi. Privirile lor se încrucișară, într-o luptă mută și tensionată.

– Se pare că… au reușit să facă ceva, rupse tăcerea Tom, coborând privirea.

B încruntă o sprânceană și oftă adânc, făcând câțiva pași înapoi. Nu voia ceartă. Dar suspiciunea îi învenina inima.

– La ce te referi? întrebă într-un final.

– La faptul că au reușit să sădească îndoiala între noi, răspunse Tom.

Se lăsă apoi în șezut pe podeaua rece, sprijinindu-și spatele de peretele murdar.