Partenerul perfect- Capitolul 9

 O lume a noastră

Respirațiile lor erau grele, vulcanice. Sărutul se întrerupsese, dar amândoi țineau încă ochii închiși, de parcă le-ar fi fost teamă că totul fusese doar un vis.

B simțea cum sângele îi alerga prin vene, cum pieptul îi urca și cobora cu repeziciune. Îi era frică să se miște din loc, încă lipit de peretele rece, simțind fiorii sărutului care părea că îi arsese pielea. Îl sărutase. Îl sărutase de parcă acel sărut era tot ce îi mai trebuia în viață. Tom părea la rândul său năucit.

Fusese primul care deschisese ochii. Își duse o mână la gură, ca să-și confirme că fusese real. Făcu câțiva pași în spate, pierdut, cu ochii încă fixați asupra lui B.

Întrebările îi invadau mintea. O parte din el îi spunea că ceea ce făcuseră era greșit, alta… dorea să mai simtă o dată acele buze.

-Trebuie să… se chinuia Tom să vorbească.

– … să facem un plan, rosti într-un târziu.

B deschise ochii, dar nu îndrăznea să îl privească. Își mută privirea spre micuțul geam al încăperii.

-Trebuie să vedem unde ne aflăm, spuse, apropiindu-se de geam.

– Vino, îi ceru lui Tom, făcându-i semn cu mâinile.

-Te voi ajuta să te ridici să poți privi afară.

Tom se apropie timid, își puse o mână pe umărul său și talpa într-un sprijin format de palmele lui B ridicându-se cu grijă până ajunse să se agațe de marginea geamului.

– Suntem… într-un port, spuse uimit.

-Ce vezi? întrebă rapid B.

-Multe utilaje, macarale și containere…  îi răspunse Tom, cercetând în jur.

–Persoane?

-Nu multe… doar câțiva muncitori.

-Despre zona noastră? Ce vezi?

Tom privi atent. Nu era nici pază, nici camere de supraveghere. Era ciudat, prea ciudat.

-Nu e nimic aici, B. Nici pază… nimic, rosti, simțind cum era lăsat înapoi pe sol.

B se îndepărtă ușor și se apropie de ușa de metal, lipindu-și urechea de ea. Întorcându-se spre Tom, îl întrebă:

-Ai spus că vin la fiecare două ore?

Tom tresări sub tonul rece al întrebării.

– Da… confirmă scurt și se apropie de el.

– Atunci avem o singură șansă. Poți fugi? Dacă durerile sunt prea mari, amânăm planul, îi spuse B îngrijorat.

Tom făcu încă un pas spre el. Privirile lor se întâlniră din nou și dorința rămasă după sărut plana între ei. Amândoi inspirară adânc în același timp, luptându-se cu emoțiile.

Tom ridică mâna și îi atinse cu grijă obrazul.

– Va trebui să vorbim despre ce se întâmplă între noi… dar acum vreau doar să plecăm de aici…împreună, vii… îi șopti.

B închise ochii sub acea atingere blândă, răspunzându-i mut, printr-o privire arzătoare.

Un zgomot de yală desfăcută îi trezi. Privirile li se întoarseră simultan spre ușă.

-Ori nu se așteptau să încercăm ceva… ori e o capcană, rosti B în șoaptă.

– Nu mai contează, răspunse Tom.

– Acum ori niciodată.

Deschise ușa larg. Holul era liber. Nu se auzeau pași, nu se vedeau camere.

Totul era anormal de ușor. Tom ieși primul, făcând un pas pe coridor.

-Acum sau niciodată, șopti și îi întinse mâna.

B îi strânse mâna cu hotărâre.

Începură să alerge. Fără să știe unde. Fugeau doar pentru a simți gustul libertății.

Ajunseră într-o alee între case. Se opriră, gâfâind. Priveau în toate direcțiile, frica bântuindu-le sufletele. Erau liberi. Și totuși, nu se simțeau așa.

-Nu îmi vine să cred că am făcut asta…  rosti B încă șocat.

-Credeam că nu voi mai simți vreodată pământul sub picioare sau aerul în plămâni… Dar acum? Tom, vom fi vânați! Viața noastră devine acum un coșmar mai mare decât închisoarea!

Tom îl asculta tăcut. Știa că avea dreptate, dar nici el nu găsea un plan clar.

– B, trebuie să găsim un loc sigur. Și să scăpăm de hainele astea… rosti, privind zona.

– Stai aici, îi ceru și plecă rapid spre o casă.

B îl urmă cu privirea, neliniștit. Se lipi de trunchiul unui copac și închise ochii câteva secunde. Totul era un haos în mintea lui. Tresări când simți o atingere pe umăr. Tom era înapoi.

– Este un cartier de lux. Casa asta pare goală , vacantă. Putem rămâne aici noaptea asta și apoi plecăm.

B îl urmă, fără să comenteze. Intraseră într-o vilă luxoasă, pustie.

În bucătărie, Tom găsi un frigider plin de mâncare.

-Dumnezeule, B!  Sunt sfinți!  chicoti, apucând un măr și mușcând cu poftă.

B se apropie, uitându-se la rafturile pline.

-Tom, nu cred că sunt plecați. Cine lasă atâta mâncare într-o casă goală?  rosti, agitat.

Tom își pierdu zâmbetul. Avea dreptate.

-Atunci ne mișcăm repede!  hotărî.

–Haine curate, ceva de mâncare și plecăm.

Urcară la etaj. B trecu pe lângă două dormitoare de copii și își strânse inima amintindu-și de băieții săi. Tom îl strigă. Îl găsi într-un dormitor mare, cu două tricouri în mână și un zâmbet larg.

– Vino! Hai să ne aventurăm să facem un duș!  îi propuse râzând.

Își începu dezbrăcarea fără nicio reținere. B îl privea fără să mai respire.

Tom intră sub jetul de apă fierbinte, râzând. B rămase câteva secunde blocat.

Apoi, inspirând adânc, își dădu jos hainele și, tremurând de emoții, deschise ușa cabinei de duș.

– Ai avut dreptate…  șopti.

Tom tresări când îl văzu.

– Voi face și eu un duș…  adăugă B intrând și închizând ușa în urma sa.