În această lume, pe lângă putere și bani, mai exista un lucru numit miracol.
După ce Tian Sopasitsakun, fiul cel mic al fostului general, a fost transportat de urgență la spital pentru insuficiență cardiacă, deși ambulanțierii i-ar fi putut salva viața și medicii i-ar fi putut restabili cunoștința, inima băiatului își depășise deja limitele. Efectele stilului de viață dezechilibrat pe care l-a dus nu făcuseră decât să înrăutățească lucrurile. Singura modalitate de a-i salva viața a fost operația, un transplant de inimă. O astfel de urgență a determinat spitalul să contacteze imediat Crucea Roșie Thailandeză și apoi s-a întâmplat ceva neașteptat. Centrul de Donare de Organe a raportat că cu mai puțin de o oră mai devreme sosise un donator care a fost victima unui accident de mașină. Din rezultatele analizelor, starea generală a organelor de donat și grupa sanguină au fost compatibile cu starea lui Tian.
Pacientul conectat la un aparat de ventilație trebuia pregătit rapid împreună cu alte dispozitive medicale necesare intervenției chirurgicale. În afara blocului operator, așteptând, doamna Lalita și generalul Theerayut stăteau cu o expresie îngrijorată, în timp ce o femeie de treizeci de ani, machiată foarte strident, părea să fie tulburată. Deși nu voia să arate asta, în adâncul sufletului, exista un indiciu de îngrijorare pentru fratele ei.
– Înainte să se încheie operația, vor trece ore. Tată, mamă, ar trebui să vă odihniți. Imediat ce intervenția va fi finalizată, cineva va veni să ne anunțe. Femeia și-a îndemnat părinții pentru că își dorea neapărat să-și îndepărteze machiajul.
– Cum poți să vorbești Pim așa? Fratele tău se luptă între viață și moarte acolo. Doamna Lalita se uită la fiica ei furioasă.
Având în vedere marea diferență de vârstă de peste 10 ani, Pim nu a avut o legătură puternică cu fratele ei mai mic, ba mai mult, femeia nu a putut să-și arate îngrijorarea pentru fratele ei. Când se întâlneau Pim, se plângea mereu de obiceiurile proaste ale fratelui său și asta i-a făcut și mai distanți. Ajungeau mereu să se certe.
– Alegerea este a ta, mamă. În timp ce așteptăm, mă voi duce și mă voi întinde în sala de așteptare. După ce a cerut permisiunea mamei sale, Pim a plecat imediat, ignorând privirea dezamăgită a părintelui.
Cinci ore mai târziu, într-o stare de incertitudine și epuizare, când au văzut o umbră venind din interiorul blocului operator, apropiindu-se de ușă, bătrânii au sărit imediat în picioare și au așteptat în fața intrării în sala de operație. Câteva minute mai târziu, un medic a ieșit din sala de operație. El a zâmbit către familia pacientului care aștepta cu speranță.
– Nu este nevoie să vă faceți griji. Operația a decurs bine, dar pacientul trebuie să se odihnească. Va petrece 5-7 zile la terapie intensivă. Trebuie să-i monitorizăm progresul. Trebuie să fim foarte atenți pentru a evita riscul de infecție.
– Doctore, asta înseamnă că fiul meu se va face bine? Acum strigătul doamnei Lalita era plin de profundă recunoștință, deoarece a metabolizat faptul că fiul ei a scăpat de moarte.
– Acum, cel mai important lucru este voința pe care fiul d-voastră o are să trăiască. Doamnă, trebuie să fie clar că fiul dvs va trebui să ia medicamente pentru tot restul vieții. Este necesar să se minimizeze riscul de respingere pe care organismul l-ar putea dezvolta față de noul organ. Cu toate acestea, astfel de medicamente ar putea să vă îmbolnăvească cu ușurință copilul. Prin urmare, chiar dacă pacientul poate duce o viață normală, trebuie totuși să fii foarte atent. Celebrul chirurg a descris aproximativ stilul de viață care trebuia urmat după o astfel de intervenție chirurgicală, care, deși putea fi definit ca fiind normal, necesita întotdeauna cea mai mare grijă și atenție.
Mama pacientului a tăcut. Privind înapoi la obiceiurile fiului său din trecut, nu putea să promită nimic. Nu putea decât să spere că fiul său va trăi o viață mai bună în semn de recunoștință pentru viața lui și a donatorului care a murit. Tian nu dormise niciodată atât de mult înainte. Uneori voia să se trezească, dar ceva îl adormea înapoi. Un corp subțire și atât de inert în timp ce zăcea pe patul de spital, încet a început să-și miște mâinile care nu erau folosite de mult timp. Apoi și-a deschis ochii căprui deschis și a clipit de mai multe ori înainte de a privi prin cameră, deși vederea lui era ușor încețoșată. Peisajul din jurul lui era plin de atât de multe instrumente de susținere a vieții atașate de el, care l-au făcut să nu se poată mișca și să înțeleagă unde se afla.
Două tuburi au fost fixate la încheietura mâinii, unul pentru soluție salină și celălalt pentru sânge. Se simțea de parcă ar fi în spital. Desigur, se gândi el, aceasta trebuie să fie cu siguranță o cameră de spital. Tian, odată ce și-a recăpătat conștiința deplină, și-a amintit. Fusese intubat cu o pungă plină cu ser fiziologic și sânge. Era într-un spital. Nu era mort. Sunetul neobișnuit al monitorului de puls și monitorizarea organelor vitale au stârnit atenția asistentei de gardă. A alergat imediat spre patul lui Tian.
– Domnule Tian, calmează-te. Încearcă să respiri încet. Tânăra asistentă l-a ajutat pe Tian să respire încet și regulat înainte ca Tian să devină foarte agitat și în caz că a inhalat prea mult oxigen la fiecare respirație. Tânărul a urmat instrucțiunile asistentei, dar devenise greu să facă acest lucru când a simțit inima în piept bătându-i atât de tare de parcă acea inima nu ar fi făcut parte din corpul lui! După câteva minute situația a fost sub control datorită efectului medicamentelor. Cu greu, Tian a început să respire în mod regulat ca cineva care tocmai terminase un antrenament foarte greu.
– Ce s-a întâmplat? Îmi amintesc… O voce joasă și răgușită l-a surprins pe Tian.
– Tocmai a avut un transplant de inimă. Nu vă faceți griji, totul este bine. Sunteți sub tratament acum. Femeia care purta o cămașă albă a zâmbit încurajator înainte de a raporta starea lui Tian echipei medicale proaspăt sosite, ignorând pacientul întins pe pat cu o expresie încă șocată. Încet, acei ochi înguști în formă de migdale îi priveau pieptul, care se mișca în sus și în jos, în ton cu frica lui.
Tum-Tum [N / T: sunetul bătăi inimii]
Tum- Tum
Tian a simțit pulsația organului pompând sânge prin corpul său. Vârfurile degetelor i s-au răcit când și-a dat seama că nu era, nu era ca inima lui! După ce medicul a confirmat că nu a existat nicio infecție de la operația anterioară a lui Tian și că corpul lui a reacționat bine la noul organ, medicul i-a permis să plece acasă cu o notă prin care îi cere să fie supus controalelor regulate și periodice.
Trecuseră aproximativ trei săptămâni de la începutul noii sale vieți și Tian a încercat să uite sentimentul ciudat pe care îl simțea pentru noua sa inimă. În ciuda întrebării care îi înghesuia mintea despre cui ar putea aparține acea inimă, Tian cunoștea bine regulile stricte privind donarea de organe și confidențialitatea cu privire la identitatea donatorului. Motivele erau diferite, dar unul dintre ele era acela de a evita cumpărarea și vânzarea pentru profit.
Tânărul pacient, îmbrăcat într-un halat de spital, s-a uitat la fereastră și a deschis-o pentru a lăsa să intre aer curat. Pielea lui nu mai era palidă la soare, o nuanță roz era vizibilă pe ea, indicând că corpul lui Tian primise noua inimă. Tian și-a observat mâinile care nu mai erau subțiri, dar arătau mai bine datorită alimentației bune pe care spitalul o oferise întotdeauna.
A ascultat în tăcere discursurile medicilor despre cât de norocos a fost, deoarece nu a mai avut nevoie de niciun tratament care să-i impună să fie supus unei alte operații. Mai mult, medicul care l-a operat de mai multe ori a repetat riscurile pe care le-ar fi întâmpinat dacă Tian nu ar fi fost operat la timp. Acei ochi ai lui în formă de migdale străluceau în timp ce priveau în camera VIP plină cu cadouri care proveneau nu numai de la prietenii lui, ci și de la profesorul cu care studiase. Tian și-a dat seama că nimeni nu l-a vizitat, totuși, și nu a învinuit pe nimeni pentru asta. El fusese cel care s-a distanțat de toți prietenii săi când s-au răspândit veștile proaste despre starea lui de sănătate. Tian își pierduse speranța crezând că nu mai are viitor.
Deci, cum rămâne cu prietenii clubului auto?
Buzele lui Tian s-au ondulat într-un zâmbet ironic. Nu i s-a părut deloc ciudat că oricui care dorea să-i fie prieten pentru bani și cascadorii să nu-i pese de el. Era prea slab și nu avusese puterea să provoace necazuri. De asemenea, crezuse că nu are rost să se întâlnească cu cineva. Tian se uită la ceas, apoi se încruntă surprins. Timpul de vizită pentru mama lui se terminase.
Unde e mama? Ea a spus că va vorbi scurt și că se va întoarce imediat.
Tian a început să se simtă agitat, gândindu-se că poate e ceva în neregulă cu corpul lui și că doctorul nu-l va lăsa să plece acasă în ziua aceea. Vocea blândă care venea de la ușa camerei de tratament l-a intrigat pe Tian care s-a ridicat să afle despre ce vorbea. S-a ridicat din pat, a tras cu mâna stativul cu perfuzii și a ajuns încet la ușa camerei sale care se deschise doar cât să poată auzi conversația care avea loc afară.
– Într-adevăr, nu pot să vă spun. Chiar dacă ați suna la Crucea Roșie Thailandeză, ei nu v-ar spune nimic. Doctorul profesor a dat același răspuns ca și asistenta părinților lui Tian. Era o chestiune de cod de conduită.
– Dar vrem să returnăm favoarea. a implorat doamna Lalita. Știa că donatorul a ales să-și doneze organele în mod spontan, totuși dorea să restituie măcar o parte din generozitatea pe care o primise doar donând bani familiei sale. Voia să demonstreze cu acel mic gest cât de prețioasă a fost alegerea de a deveni donator. Profesorul a oftat, pe de o parte a înțeles bunele intenții ale lui Theerayut, dar, pe de altă parte, nu erau prea multe de făcut.
– Luați asta, vă va spune unde s-a înregistrat donatorul. Poate că veți afla din afară. Bătrânul profesor s-a înmuiat în cele din urmă. Apoi tatăl lui Tian a contactat o cunoștință influentă pentru informații. Donatori? Mâinile subțiri ale lui Tian i-au prins imediat pieptul, care a tresărit pentru o clipă. Tian, încă în picioare în spatele ușii, a văzut două asistente discutând.
– Știți cine este donatorul? Una dintre asistente a întrebat-o pe colega ei.
– Nu știu. Profesorul păstrează cu mare grijă documentele privind donatorii; Însă personalul Crucii Roșii care a adus organele aici a spus că provin de la o victimă a unui accident de mașină care a murit în același timp în care domnul Theerayut a avut un atac de cord și a fost dus la spital. Tian înghiți încet, în timp ce transpirația rece îi curgea pe frunte. Căuta o modalitate de a-și controla noua inimă, astfel încât să nu se forțeze prea mult. Nu știa dacă era corect ca el să asculte acea informație, știa că îl va face și mai curios de ceea ce nu ar fi trebuit să știe.
„…”
Reședința de lux a familiei Sopasitsakundel era situată într-unul dintre cele mai bogate cartiere din inima orașului. Pentru cineva care a fost plecat de atâta vreme, să vadă acea casă înconjurată de o grădină frumoasă l-a emoționat. A simțit o bucurie ciudată că s-a întors în casa aceea. O asistentă, angajată de familie, l-a ajutat pe pacient să coboare din mașina de lux pentru a sta într-un scaun cu rotile. Întrucât starea lui Tian era încă slăbită, tot echipamentul de care avea nevoie a fost mutat în camera de oaspeți de la parter, pentru ca Tian și personalul medical să aibă acces mai ușor în cameră.
Părinții lui Tian au decis că cel mai bine ar fi pentru el să ia o pauză temporară de la facultate înainte de începerea celui de-al treilea an. Doctorul a spus că va dura câteva luni pentru ca Tian să revină la viața lui normală. Când a aflat Tian, a putut doar să ridice din umeri lejer; chiar dacă în cele din urmă însemna absolvirea după prietenii săi, era recunoscător că putea trăi până la acea zi. Doamna Lalita a intrat în camera fiului ei și s-a așezat lângă patul lui Tian pentru a verifica cum se simte. A mângâiat ușor fruntea fiului său, acoperită cu șuvițe lungi de păr, a observat că culoarea lui Tian, un maro cald, contrasta cu cea a vopselei roșii.
– Mama îl va suna pe frizer, bine? Îmi doresc ca fiul meu să fie la fel de frumos ca înainte. Mama a zâmbit fericită când și-a văzut fiul mai mic arătând mai calm și mai vioi. Tian dădu din cap privind în ochii mamei sale. Deodată își simți ochii arzând. În trecut, dezamăgirea și disperarea lui pentru soarta lui l-au determinat să rănească persoana care îl iubea cel mai mult din lume.
Mamă… Tânărul strânse mâna caldă a mamei sale.
– Mamă, ești supărată? Doamna casei a zâmbit ironic.
– Sunt foarte supărată pe mine însămi. Dacă m-aș fi îngrijorat mai mult pentru tine, poate ți-am fi descoperit boala mult mai devreme și ai fi fost tratat cu mult timp în urmă.
– Chiar dacă l-am fi descoperit cu mult timp în urmă, era încă un lucru imposibil de tratat. Tian a răspuns liniștind-o, astfel, că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina nimănui.
– Sunt fericită. Boala a dispărut. Acum, Tian, trebuie să te întorci să fii același Tian ca înainte și să oprești toate acele cascadorii. Doamna Lalita se referea mai ales la obiceiul lui de fumat și alcool. În ultimii doi ani, pierduse socoteala de câte ori a trebuit să meargă la secția de poliție.
– Știu. Tian era puțin enervat pentru că nu voia să-și mai amintească acele zile negre ale lui.
– Despre donator… Când Tian a încercat să întrebe, cuvintele i-au murit în gât.
– Ce se întâmplă? Mama a fost imediat îngrijorată să-și vadă copilul tăcând brusc. Tânărul bogat și-a mușcat buza înainte de a se decide, apoi a clătinat din cap și a răspuns:
– Nu e nimic, mamă. Vreau sa mă odihnesc. După ce iau medicamentul, mi-e somn. Tian a încercat să schimbe subiectul și s-a întins.
– Da, o vei face. Când te vei trezi, îți voi aduce niște terci. Doamna Lalita l-a învelit pe fiului ei înainte de a părăsi camera și apoi și-a lăsat copilul încă bolnav să se odihnească liniștit. După ce a auzit sunetul închiderii ușii, Tian și-a deschis imediat ochii. Era nerăbdător să-și plesnească gura aia pentru că spunea acele prostii, punând întrebări grosolane mamei sale. Tian nu știa cui îi aparține acea inimă, știind asta sau nu, nu l-ar face să piardă nimic, totuși, se întreba dacă lucrurile vor rămâne la fel dacă ar afla.
„…”
De mai bine de o lună, Tian se întorsese acasă. Sub atenta supraveghere a unui nutriționist și a unui kinetoterapeut, acel tânăr era mult mai puternic decât înainte. Părul lui tuns frumos a scos la iveală chipul frumos ascuns anterior, făcându-l să pară mult mai tânăr. Trecuse mai bine de o jumătate de oră de când Tian începuse să alerge pe banda de alergare; foarte diferit de înainte, când, după doar zece minute de exercițiu, Tian ar fi fost atât de obosit încât ar fi leșinat. Camera răcoroasă, cu aer condiționat, care inițial a fost plină cu DVD-uri și jocuri video, a fost transformată într-o sală de sport temporară. Înăuntru era o mare varietate de echipamente sportive de ultimă generație și cele mai scumpe. Un tânăr care tocmai intrase în cameră a clătinat din cap. Purtând ochelari, arăta frumos și politicos și purta o pereche de căști peste urechi. Tânărul s-a aplecat în față, privind tabelul cu exerciții de pe monitorul benzii de alergare, dar și-a scos căștile înainte de a începe să vorbească:
– Aici scrie că nu este permis să faci mai mult de jumătate de oră pe zi. Vizitatorul a luat foaia de exercițiu pentru pacient și i-o flutură.
– Tay. Tian s-a încruntat când a văzut pe cineva apărând un brusc în cameră. Taeshin, un student senior la medicină la aceeași universitate cu Tian, era și fiul unui prieten apropiat al tatălui său. Cei doi se cunoșteau foarte bine. Taeshin s-a apropiat de Tian și a apăsat butonul de oprire de pe banda de alergare pe care Tian făcea exerciții.
– Nu exagera. Nu-ți face noua inimă să lucreze prea mult, forțând-o în acest fel. Tian se opri. Ridică prosopul peste umăr și șterse transpirația de pe gât și față.
– Mama te-a rugat să mă supraveghezi din nou? Chiar dacă Tay nu era la fel de mare ca fratele mai mare al lui Tian, doamna Lalita îi ceruse mereu să-l supravegheze încă din copilărie.
– Nu spune asta. Am venit aici pentru că am vrut să te vizitez. Taeshin era de fapt rezident într-un spital regional din afara orașului și rareori se întorcea în capitală.
– Tay cât timp vei sta? Scoate-mă mâine, bine? Aproape că mor de plictiseală pentru că sunt mereu acasă. Tian nu era obișnuit să roage așa alți oameni, dar acesta era Tay, studentul la medicină extrem de talentat pe care mama sa îl admira și îl iubea, singurul căruia ar îndrăzni să-i ceară să iasă din casă.
– Un supervizor de-al meu mi-a cerut un schimb de ture, așa că voi rămâne aici câteva zile. Cât despre mâine, o să-i cer mai întâi permisiunea mamei tale. Studentul la medicină a răspuns blând. Dacă mă gândesc bine, de cât timp nu fusese Tay acasă? Reflectând, trecuseră mai bine de doi ani în care el îl văzuse rar. De fiecare dată când se întâlneau nu prea vorbeau. La urma urmei, Tian se schimbase mult după ce aflase că era bolnav. Ochii lui Tian au început să strălucească plini de întuneric.
– Tay ai venit singur? întrebă Tian, bând din sticla pe care tocmai o deschisese.
– Nu, am venit cu tatăl meu. Am văzut că a adus documente importante. – Ce documente? Taeshin a părut surprins înainte de a răspunde ezitant:
– Nu știu. De ce mă întrebi asta? – Nimic. Doar întreb. Nu era greu de ghicit ce adusese tatăl lui Taeshin, trebuie să fi fost legat de problemele familiei. Pentru oameni precum familia lui Tian, lucrurile puteau fi rezolvate foarte ușor, cum ar fi scoaterea lui Tian din închisoare de câteva ori, nu fusese mare lucru.
– Așteaptă aici. Vreau să fac un duș, să mă schimb și apoi continuăm să vorbim, bine? Tian a schimbat imediat subiectul înainte ca mintea ageră a lui Tay să-și dea seama de ceva.
– Te aștept în grădină. Și eu vreau să discut cu tine. După ce și-a folosit chipul drăguț și tonul mai blând și mai stânjenitor pentru a o convinge pe doamna Lalita, Tian a primit în sfârșit permisiunea de a ieși a doua zi. Pentru eliberare, după două luni de închisoare, Tian alesese să poarte blugi și o cămașă largă cu dungi și nu a uitat să-și aranjeze părul castaniu închis cu gelul. Bunăstarea i s-a reflectat pe chipul lui frumos și zâmbetul nu i-a părăsit niciodată buzele.
Noua lui viață sosise în sfârșit.
Când a auzit o bătaie în uşă, Tian a ştiut că Tay venise să-l ia. A apucat repede rucsacul. Tay, care deschisese între timp ușa camerei lui Tian, îl salută.
– Ești gata? Grăbește-te înainte ca mama ta să se răzgândească.
– Gata. Să mergem! Nerăbdător, Tian l-a târât de braț pe Tay afară din camera lui. Se temea că, dacă nu se grăbește, nu va mai ieși niciodată din casă. În cele din urmă, Tian și-a luat locul pe scaunul pasagerului și l-a lăsat pe Tay să-l ia la o plimbare după care au luat prânzul la un mall de lux din centrul orașului. Tian a intrat și ieșit din cele mai variate magazine, de la haine la pantofi fără deosebire de marcă, distrându-se copios trăgându-și cardul de credit în diferitele buticuri, cumpărând de la cei mai noi teniși până la curele în ediție limitată Armani. Tay, privindu-l pe Tian, a clătinat pur și simplu din cap. Îl urmărise tot timpul purtând toate cumpărăturile lui. Tânărul, însă, nu terminase încă. El a intrat într-un magazin popular de ochelari de soare, căutând perechea perfectă care să-i completeze look-ul.
– Ce zici de aceștia Tay? Tian s-a întors să-i ceară părerea prietenului său. Privind scena din exterior, am putea să ni-l imaginăm cu ușurință pe Tay jucând rolul lui sugar daddy* ducându-și micuțul la cumpărături; dar adevărul era că Tian era mult prea bogat.
*[N/T: Sugar daddy-Tatăl de zahăr este un termen de slang pentru un bărbat bogat care oferă sprijin unei femei sau unui bărbat tipic mai tânăr după stabilirea unei relații care este, de obicei, sexuală.]
– Frumoși. răspunse Tay ridicând degetul mare. Tian, la acel răspuns, returnă imediat produsul vânzătoarei pentru a încheia achiziția.
– Tay, ești sigur că nu vrei nimic? M-ai ajutat și să ies din casă. Tian a glumit și Tay a râs încet.
– Nu, mulțumesc, de obicei fac cumpărături la piața de vechituri. Auzindu-i cuvintele, Tian își miji ochii în timp ce se uita la Tay.
– Ce glumeț ești, dar nu-mi pasă. Am bani. Tian a ridicat din umeri.
– Dacă știi că ai atât de mulți bani… Tay și-a ridicat mâna arătând spre sacoșele pline cu diverse articole de lux.
– Ar trebui să încetezi să-i mai irosești. Poți să faci caritate. Dă-i copiilor săraci care nu sunt la fel de norocoși ca tine.
Tian a ignorat cuvintele lui Tay și, în același moment, vânzătorul a adus nota de plată lui Tian: 10.000 de baht. Tian a plătit întreaga sumă cu o singură glisare a cardului său de credit, de parcă ar fi fost câțiva bănuți, nimic mult, [278 $] .Tay îi aruncă o privire jalnică fiului fostului general militar. Pe de altă parte, nici nu l-a putut învinovăți pentru că Tian crescuse așa încă din copilărie.
– Cât de bine te descurci cu toate astea?
– Tay, nu mai vorbi despre rahatul ăsta. În plus, nu cred. Să faci sau să sacrifici ceva pentru altcineva. Cum te poate face fericit? Tay ridică mâna în semn de capitulare și schimbă imediat subiectul.
– Ți-e foame? Vrei să mănânci ceva anume?
– Mâncare japoneză.
– Bine. Dar vom merge la un restaurant normal. Mai întâi trebuie să iau cartea comandată de seniorul meu, la etajul al patrulea. Tian doar dădu din cap, gândindu-se la mâncare, ceea ce îi făcea și mai foame.
Intrând în librărie, Tian și-a luat pungile, dar la scurt timp a preferat să le lase într-un colț al magazinului în timp ce se apropia de unul dintre rafturi pentru a arunca o privire. În timp ce aștepta, a crezut că citește ceva și i-a căzut ochii pe reviste săptămânale despre știri și bârfe de la personalități de înaltă clasă și artiști celebri.
O știre relata accidentul de mașină în care a fost implicat fiul unui om de afaceri bogat, cu multe filiale răspândite în toată țara. Teribilul accident provocase o victimă, în urmă cu aproximativ două luni, dar scandalul se referea la mita oferită poliției pentru a mușamaliza cazul. Vestea a fost însoțită de câteva fotografii neclare ale locului accidentului. Acest lucru l-a determinat pe Tian să răsfoiască rapid revista în căutarea acelei știri. Cu cât citea mai multe detalii Tian, cu atât fața lui devenea mai palidă.
Transpirația îi curgea pe frunte și inima a început să-i bată foarte repede. Tian tresări când simți că o mână îi atinge ușor umărul. Tay, văzând fața palidă a lui Tian, nu s-a putut abține să nu intre în panică.
– Este ceva în neregulă? Mergem prea mult? Ești obosit? Nu ai uitat să iei medicamentele, nu-i așa? Viitorul doctor a pus o serie de întrebări, foarte îngrijorat. Tian s-a ridicat în picioare cu ajutorul lui Tay și a făcut o pauză pentru o clipă înainte de a vorbi.
– Trebuie să… mă duc la baie. Fără să aștepte răspunsul lui Tay, Tian a pus înapoi rapid revista pe care o citea și a alergat la baie. A intrat într-una dintre toalete și a încuiat-o. Și-a scos telefonul mobil și a verificat lista de contacte a prietenilor săi. A luat imediat legătura cu un prieten care îi era apropiat. O clipă mai târziu, o voce familiară, răgușită, a răspuns apelului lui Tian.
– Bună… eu sunt, Tian.
[Tian? Ce s-a întâmplat? Faci progrese? Îmi pare rău că nu am putut să te vizitez. Am creat necazuri și am fost trimis în străinătate de tatăl meu. Tocmai m-am întors, acum trei zile.]
– Mă recuperez. Tian a tăcut înainte de a întreba ce s-a întâmplat.
– Știi despre accidentul de mașină al lui Wasan?
[ Știai asta? Conduceam și eu pe acel traseu, dar nu am fost la fel de ghinionist ca Wasan. A lovit pe cineva.] Vocea de la celălalt capăt al telefonului a dispărut de parcă și-ar fi amintit ce se întâmplase în ziua aceea.
[ Am cerut să concurez primul, dar Wasan mi-a luat locul în cursă. Trebuie să-i mulțumesc pentru că dacă nu m-ar fi înlocuit, poate aș fi dat peste acea persoană.] Tul a vrut să glumească fără să știe că persoana cu care vorbea era aproape leșinată în baie. Piesele puzzle-ului începuseră să se potrivească una câte una. Tânărul erede și-a frecat tâmplele de parcă ar fi fost pe cale să-i explodeze capul.
– De unde pot obține detalii despre accident?
[ Huh?] Tul ridică suspicios vocea.
[De ce ești curios despre asta?]
– Am motivele mele. Mă poți ajuta? Tian știa că aceasta era specialitatea lui Tul. Avea multe contacte peste tot, cu cercul gri care era ca un club de noapte iar jocurile de noroc erau conduse de familia lui.
[ Bine, din moment ce m-ai ajutat adesea în afacerea mea, de data aceasta te voi ajuta gratuit. Revin mâine cu informațiile.]
– Mulțumesc. După ce a terminat apelul cu prietenul său, Tian s-a lovit cu capul de ușă, enervat că a făcut ceva atât de stupid.
Când va afla ce s-a întâmplat, ce avea să facă?
Nu exista niciun răspuns în mintea lui în afară de sunetul bătăilor inimii lui.
Tum-tum.
Tum-tum.
