Prolog
Dacă dintre sutele de mii de rugăciuni care plutesc printre stele doar una ar fi să se împlinească…
Mă rog doar să rămân lângă „el” pentru totdeauna.
În fața casei vechi s-a auzit vuietul unui motor puternic. Un Maserati Gran Turismo, o mașină sport de culoare neagră cu două locuri, a fost parcat în fața impunătoarei scări de marmură din fața casei, de lângă salon.
Era noaptea târziu, dar luminile erau încă aprinse în camerele luxoase mobilate cu antichități de neprețuit pentru a demonstra statutul proprietarului.
O strălucire slabă se ivi din lampa de cristal. Corpul grațios încă în uniforma școlii emana un miros puternic de alcool și țigări, a încremenit și i-au înghețat picioarele când ochii mamei care stătea pe canapea se uitau la el. Doamna Lalita Sopasitsakun, soția fostului comandant-șef adjunct al armatei, s-a uitat la fiul ei cel mic când a intrat în casă. Din expresia lui, tânărul părea cam enervat, dând semne de oboseală.
„Tian” era un nume de bun augur. Literal, însemna „înțelept”, dar condițiile tânărului de douăzeci de ani cu acest nume păreau să reflecte mai mult pe cele ale unei epave. Cu o tunsoare lungă vopsită în roșu vermilion. Avea o față drăguță și un aspect drăguț ca al mamei sale, dar cu adevărat alb pal. Palid ca albul palid al unui bolnav.
Al treilea fiu al unui fost ofițer de rang înalt al armatei a ridicat mâna în mod greșit. A început să mănânce, și-a împins părul înapoi de pe frunte, arătând ochi magnetici, dar puțin plictisit.
– Mamă, de ce nu dormi încă? Vocea joasă era înăbușită din cauza alcoolului.
– Te-am așteptat, Tian. De ce te întorci atât de târziu? Mama lui, o doamnă la cincizeci de ani, era încă o femeie extrem de elegantă, deși purta pijama lungă. Femeia s-a ridicat să se apropie de fiul ei mai mic, care era mai slab decât înainte. Sprâncene groase, buze subțiri, palide, strânse, care zâmbeau cu autocompătimire.
– Când te-am văzut venind acasă devreme, mi-am făcut griji că te voi vedea mergând să dormi târziu. Nu trebuie să te prefaci că dormi. Grăbește-te și du-te să te odihnești, sunt prea obosit. Nu era ironic, tânărul spunea adevărul. O viață perfectă acoperită într-o carcasă exterioară impecabilă pe care toată lumea o admira, dar înăuntru era o mare gaură neagră.
Generalul Teerayut și soția sa Lalita erau filantropi care participau în fiecare zi la evenimente caritabile. Toți banii pe care îi donau erau schimbați în faimă și fotografii pentru a fi publicate în ziare. Fratele mai mare era un ofițer militar care călcase pe urmele tatălui său, primind o bursă pentru a urma studii militare într-o țară străină. Prin urmare, el călătorea fericit cu soția sa. Sora mijlocie era o figură socială, celebră tocmai pentru știrile despre divorțurile ei. Divorțase deja de cel puțin trei ori, dar asta nu-i afectase poziția în înalta societate.
În ceea ce îl privește pe el? Tian, care era cu zece ani mai mic decât cel de-al doilea copil, poseda abilități bune doar atunci când era vorba de a construi jucării inutile, în ciuda faptului că a încercat să citească cărți până la epuizare, pentru a-și face părinții mândri să-l vadă absolvind universitatea numărul unu din țară. Dar, până la urmă, care a fost premiul lui?
Tian își strânse pumnii, de fiecare dată când simțea teamă o grimasă îi apărea pe față de parcă mai multe tone de pietre i-ar fi căzut pe cap. A inspirat adânc, sperând că va putea controla încet durerea care i-a izbucnit în piept. Deși boala lui avea să se agraveze în curând, el s-a prefăcut că nu-i pasă, în timp ce mama lui plângea, ezita să vorbească și se uita la el. Fiul a urcat scările spre dormitor.
Lalita se uită la spatele fiului ei cu ochii roșii plini de lacrimi. Dintr-un copil vesel și plin de viață se transformase într-un adolescent total diferit în doar doi ani. De când Tian a aflat vestea șocantă a bolii sale, devenise mai retras, plictisit de viață până la punctul de a nu se deranja să mănânce sau să aibă grijă de el însuși. La fel și mama lui alesese să sufere, doar pentru el.
– De ce trebuie să te chinui așa, fiule. A prins repede o mână care părea atât de scheletică încât putea vedea oasele fiului său. Tian se întoarse, chipul lui trist și neliniștit făcu o ușoară grimasă, de parcă întreaga lui lume s-ar prăbuși.
– Ce vrei să fac, mamă? Ar trebui să zâmbesc ca să o faci și tu? Nu sunt un idiot. Știu că numai cu moartea mea se vor sfârși toate acestea.
– Cine a spus că vei muri? Fiule, te vei vindeca, crede-mă. Era o voce blândă, dar zguduită de un ușor tremur. Tian știa că mama lui minte. Nimeni nu i-ar fi putut garanta că într-o zi boala lui va dispărea, nici cei mai buni medici naționali și internaționali nu ar fi putut să o facă.
Da, era pe moarte Tian Sopasitsakun, studentul Facultății de Inginerie care s-a născut posedând „o mină de aur”, cel care avea să aibă un viitor strălucit în față!
Tian s-a întors în timp, la ce s-a întâmplat în primul an de facultate, al doilea semestru. După examenul final, el și prietenii lui au mers să joace fotbal pentru a elimina tot stresul acumulat de la examene. A început să se simtă obosit, o transpirație neobișnuit de rece a început să-i curgă pe frunte și s-a trezit respirând greu. Inima îi tremura și durea de parcă dintr-o dată cineva i-ar fi strâns pieptul strâns cu putere și în cele din urmă și-a pierdut cunoștința.
Nimeni nu se aștepta ca acest eveniment să fie cel mai rău moment de cotitură din viața lui.
A descoperit că mușchii inimii îi erau inflamați din cauza unui virus gripal pe care îl contractase în copilărie și care făcuse îngroșarea pericardului până la reducerea severă a flexibilității mușchiului inimii, făcându-l astfel incapabil să pompeze sânge în jurul corpului. Această afecțiune ar fi dus la insuficiență cardiacă dacă nu ar fi fost operat.
Un transplant de inimă.
Dar a putea găsi un astfel de organ de la un donator sănătos, cu șanse mai mici de respingere, era mai dificil decât să mori și să te naști din nou. În urmă cu mai bine de doi ani, cu speranțe mari și cu puterea pe care numai banii o puteau da pentru a-și pune numele în fruntea listei de așteptare pentru o nouă inimă, tânărul de 18 ani care la vremea aceea era plin de energie de viață, se transformase într-un tânăr plin de resentimente și de ură față de o lume nedreaptă.
Tian începuse astfel să-și trăiască viața așa cum nu o făcuse niciodată înainte. Alcoolul, femeile și cursele de mașini clandestine îi provocaseră o mulțime de probleme, fiind aspru condamnat, dar Tian râsese plăcut de toate acestea.
Când era trist, alții nu puteau fi fericiți!
Cu ochii pe jumătate închiși, care au fost cândva strălucitori și trandafirii, tânărul student a țipat cu voce tare: Mamă, nu ai niciun motiv să-ți faci griji că fac altceva! Și-a tras încheietura mâinii din strânsoarea mamei sale, cu atâta forță încât femeia acoperită cu pijamaua ei de dantelă a dat înapoi câțiva pași. Doamna Lalita făcu o grimasă de durere în timp ce își masa glezna și Tian s-a grăbit pe scări pentru a-și ajuta mama.
– Mamă! Mamă! Mamă esti bine? Vina și mânia i-au inundat inima, făcându-i inima să bată neregulat, dar tânărului nu i-a păsat de durerea tot mai mare din piept și a făcut tot posibilul să o îndure.
Din cauza tumultului, fostul general Theerayut, care deja adormise, s-a ridicat imediat și a ieșit din dormitor să vadă ce se întâmplă. L-a văzut pe fiul său cel mic îmbrățișându-și și sprijinindu-și mama jos, cerând ajutor.
– Te rog să mă ajuți! Mama a căzut pe scări. L-a strigat speriat pe tatăl său care stătea pe scări.
Dacă era ceva care ar putea supăra un ofițer militar bătrân și nobil mai mult decât imaginea soției sale care căzuse pe scări, a fost frumoasa față albă a fiului său care a devenit verde închis. Cât de mult efort trebuia să depună fiul său pentru a putea țipa atât de tare?
Generalul Theerayut nu a ezitat și a chemat imediat o ambulanță. Mama și-a prins imediat fiul, pentru că acesta s-a prăbușit brusc la pământ.
Mama lui Tian a fost foarte speriată să-și vadă fiul cel mic închizând încet ochii. Chipul tânărului plin de lacrimi, brațele sale subțiri lipite de cămașă și brațul stâng tremura. Ultima propoziție pe care Tian a auzit-o înainte de a leșina a fost o șoaptă blândă, plină de îngrijorare, aproape de urechea lui.
“…la revedere mama.”
