Callum se așază lângă mine.
Ar trebui să fiu atentă la drumul prin acest labirint. Ar trebui să planific ieșirile și să memorez camerele din acest castel unde Lupii așteaptă. În schimb, atenția îmi este captată de bărbatul de lângă mine. Ochii lui se plimbă peste părul meu ciufulit, apoi zăbovesc asupra rochiei din tartan. Înghite în sec înainte de a-și muta privirea spre coridorul din față.
Gâtul mi se încleștează.
— E vreo problemă? întreb, strecurându-mi degetele prin cocurile încâlcite ale părului meu.
Nu vreau să fiu atât de tensionată în legătură cu întâlnirea cu regele lui Callum, dar stomacul mi se răsucește fără oprire. Dacă aș fi avut puțin mai mult timp să mă pregătesc — să mă adun și să mă prezint așa cum se cuvine — poate că această bilă de energie tensionată din mine s-ar fi domolit.
— Nu, ridică din umeri.
— Arăți…
— Nu spune că arăt bine. Nu arăt. N-am dormit cum trebuie, am călărit două zile și nici măcar n-am avut timp să mă spăl!
— Voiam să spun că arăți ca un lup.
— Nu-i un compliment!
Zâmbește.
— Dar arăți bine.
— Deci ești și un mincinos, pe lângă faptul că ești ucigaș?
— Sunt doar una dintre aceste lucruri, Prințesă.
Coborâm o scară.
— Și mi se pare că-mi amintesc că ai lovit un soldat în cap când eram la castelul lui Sebastian, așa că poate nu sunt singurul violent de aici.
— Nu l-am omorât! protestez.
— Nu, nu l-ai omorât. A fost o lovitură destul de slabă, își ridică sprâncenele.
— Va trebui să facem ceva în privința asta dacă vrei să stai aici cu noi mai mult.
— Te-am salvat!
Colțul gurii i se ridică.
— Ai provocat o mică distragere a atenției, presupun.
Nu-mi vine să cred că reduce cel mai extravagant lucru pe care l-am făcut vreodată la o „mică distragere a atenției”. Îl cunosc pe Callum doar de câteva zile, dar este deja cel mai iritant bărbat pe care l-am întâlnit vreodată.
Coborâm pe o altă scară, apoi străbatem un coridor îngust. Diferitele etape ale ciclului lunar sunt sculptate de-a lungul pereților de piatră. La capăt se află un set de uși duble, deasupra cărora atârnă o stemă colorată, înfățișând un lup și o lună.
Acolo trebuie să mergem.
Mă întreb dacă omul din spatele acelor uși va fi la fel de crud ca regele pe care îl cunosc.
— O să fie bine, știi, spune Callum încet.
— Regele este…
Se oprește brusc. Toți mușchii de-a lungul maxilarului i se încordează. Pentru o clipă, nu mai este Callum cel tachinator, cu scântei ironice în ochi. Este Callum-ul din arenă, nemișcat, solid. Un războinic. Bicepșii i se încordează sub mâneci.
Mă împinge de perete și îmi apasă palma peste gură. Inspir brusc. Nu se mișcă o clipă, iar căldura lui mă arde.
Își duce un deget la buze.
Dau din cap.
Se retrage, mă apucă de mână și mă trage înapoi pe unde am venit. Orice a auzit sau a mirosit l-a zdruncinat. Pericolul ne așteaptă înainte.
Suntem aproape la capătul coridorului când ușile se deschid în spatele nostru.
— Callum! spune un bărbat.
— Unde te duci?
— La naiba… înjură Callum în șoaptă.
Inspiră adânc, își compune expresia și se întoarce.
— Duncan, trebuie să vorbesc cu James.
Bărbatul din ușă este mai scund decât Callum și are părul blond prins într-un coc. Poartă un kilt albastru din tartan — nu face parte din clanul lui Callum. Zâmbește și face un gest în spate.
— Intră.
Callum ezită o clipă, apoi oftează. Se întoarce spre ușă, cu mâna încă strânsă în jurul mâinii mele.
Îmi reprim panica.
Când l-am întâlnit prima dată, i-am spus că am înfruntat monștri mai răi decât el. I-am supraviețuit tatălui meu, care mă trata ca pe o marfă de vânzare. Fratelui meu, care își găsea plăcerea în a mă umili. Chiar și Marelui Preot, care mă bătea pentru presupusele mele păcate.
Pot să-l înfrunt pe Regele Lup.
Chiar dacă este atât de înfricoșător încât bărbați ca Callum i s-au supus.
Intrăm într-o cameră care îmi amintește de o versiune mai întunecată a sălii de consiliu de la palat. Pe pereții de piatră ard aplice, între ele fiind sculpturi cu îndrăgostiți, Lupi, războaie și luni. Un covor verde, uzat, acoperă lespezile. Aerul miroase a fum de lemn, deși șemineul este stins.
Privirea îmi este atrasă de masa lungă din capătul camerei.
Și de cei patru bărbați care stau în spatele ei.
Bărbatul, lupul, din centru este imens: cap ras, umeri lați, gât gros. De o parte stă un bărbat cu barbă rebelă, iar de cealaltă unul mai scund, cu păr lung șaten.
Privirea mea se oprește asupra unui alt bărbat, așezat mai departe, la capătul mesei. Este singurul care nu se uită la mine. Stă relaxat, sprijinit de spătar, și curăță un măr cu un cuțit mic. Este izbitor de chipeș, cu maxilar ascuțit și păr închis la culoare. Spre deosebire de ceilalți, poartă pantaloni, nu kilt.
Un sentiment ciudat mă cuprinde.
Callum se înțepenește.
Duncan se așază pe scaunul gol, iar atenția mea revine acolo unde trebuie: la Regele Lup.
Există ceva prădător în felul în care mă privește. Kiltul lui este verde, ca al lui Magnus. Callum a insinuat că acel clan este periculos. Și totuși, când a vorbit despre rege, vocea i s-a îmblânzit.
Nu are sens.
Vreau să fug. Dar trebuie să rămân.
Îmi plec capul și fac o reverență.
— Maiestate.
Se lasă o clipă de tăcere.
Apoi toți bărbații izbucnesc în râs. Toți, în afară de cel cu mărul.
— Nu e regele , spune Callum sumbru.
— Unde e James?
— Avea treburi de rezolvat, spune bărbatul masiv.
— Nu ți-a spus? M-a lăsat pe mine la conducere.
Ochii lui Callum se îngustează.
— Da. Bineînțeles că a spus.
— Ești binevenit să mă provoci pentru titlu, spune bărbatul, aplecându-se înainte.
— Dar, fiind în castelul meu, nu cred că o să-ți meargă prea bine. Și nici nu cred că James ar fi încântat dacă v-aș da afară pe toți.
Un mușchi tresare în maxilarul lui Callum.
— Când se întoarce James?
Bărbatul ridică din umeri.
— De unde să știu? Poate în câteva săptămâni.
Privirea lui se întoarce spre mine.
— Sunt Robert. Puteți să-mi spuneți Majestatea Voastră, dacă vreți.
Zâmbetul i se strâmbă, iar câțiva dintre ceilalți chicotesc.
— Adevărata întrebare este… cine ești? Și ce o să facem cu tine ?
mulțumesc !