— Reguli de bază? îmi îngustez ochii.
Callum oftează, apoi face un gest scurt spre pat.
— De ce nu te așezi?
— Prefer să rămân în picioare.
Râde înfundat, aproape pufnind.
— Asta e prima regulă — dacă îți cer să faci ceva, o faci.
— De ce?
— Pentru că sunt Alpha. Așa funcționează lucrurile.
Îmi înclin capul ușor, studiindu-l.
— Deci Alpha sunt atât de fragili încât nu suportă să fie contraziși?
Un mormăit scurt îi scapă din piept în timp ce își încrucișează brațele. Mușchii i se încordează sub materialul cămășii, iar eu trebuie să-mi reprim impulsul de a mă holba. Îmi mușc și zâmbetul. De ce e atât de satisfăcător să-l fac să se crispeze?
— Nu. mormăie el. Nu e așa.
Colțul buzei mele tresare.
— Atunci cum e?
Oftează, cedând un pas.
— Bine… într-un fel e și asta. Dacă mă provoci, par slab. Iar dacă par slab, te pun în pericol.
Dau ochii peste cap.
— În regulă. Dar dacă îmi ceri vreodată ceva degradant, jur pe Zeița Soarelui că te voi face să pari mai slab decât ai fost vreodată.
Privirea lui se schimbă.
Devine serioasă.
— Nu o voi face, Rory. vocea îi coboară. Nu-ți voi cere nimic care să-ți facă rău sau să-ți încalce valorile. Și, cât timp ești a mea… și eu voi fi al tău.
Se apropie un pas.
— Voi fi Alpha-ul tău. Și voi avea grijă de tine. Atâta timp cât ești aici… cu mine.
Rămân prinsă în privirea lui.
Ceva cald se aprinde în mine și se răspândește lent, ca și cum ar topi ceva ce fusese înghețat de prea mult timp.
— Oh… șoptesc.
Privirea îmi coboară spre pieptul lui lat și spre gulerul cămășii descheiate, care îi dezvăluie gâtul puternic, iar mâinile lui sunt sprijinite de pat, de o parte și de alta a coapselor mele, suficient de aproape încât să simt căldura lor, iar gândul la ele apucându-mă de șolduri se strecoară în mine fără să-l pot opri, imaginându-mi cum m-ar întoarce și cum și-ar lua plăcerea fără ezitare, iar scânteia aceea de căldură se aprinde și începe să ardă lent.
– Dacă porți asta, oamenii vor crede că ești perechea mea, spune el, iar vocea lui este calmă, dar sigură. Este singura explicație pentru care ți-aș fi dat-o și trebuie să încurajăm această idee.
– Perechea ta?
– E o chestie de lup. Rară. Puternică. Mai puternică decât dragostea. Două suflete alese de Zeița Lunii, legate dincolo de voința lor.
Îmi zâmbește ușor, aproape timid, iar acel contrast mă dezarmează mai mult decât orice altceva.
– Așa că… s-ar putea să trebuiască să te ating din când în când.
Ridic o sprânceană.
– Faci asta oricum.
– Și s-ar putea să trebuiască să te prefaci că mă placi, Prințesă.
Îl privesc direct.
– Îmi place de tine.
Zâmbetul lui se lărgește, mai cald, mai deschis.
– Atunci e bine. Pentru că și mie îmi place de tine. Poți accepta asta?
Inima îmi bate mai repede decât ar trebui.
– Presupun. Dacă trebuie.
– Bine. Vino. Vreau să-ți arăt ceva.
Apele întunecate ale lacului se unduiesc lent, reflectând cerul într-un joc mut de umbre, iar dincolo de ele se ridică munți verzi și stâncoși, în timp ce în stânga noastră pădurea se întinde adâncă și tăcută, iar vântul de astăzi este blând și trece prin părul meu ca o șoaptă, purtând cu el miros de turbă și iarbă umedă.
Suntem dincolo de zidurile exterioare ale castelului, departe de zgomotul săbiilor care se lovesc în curte, iar locul acesta pare desprins de restul lumii, chiar dacă câteva priviri ne-au urmărit când am trecut, însă pelerina întunecată ascunde suficient de bine gulerul.
Am spus că îl voi purta.
Nu că îl voi arăta.
Stăm pe iarba umedă, iar Callum scoate o bucată de pâine furată din bucătării, o rupe și îmi întinde jumătate, iar eu mușc din ea și îmi întind picioarele, tresărind când durerea încă prezentă îmi amintește că nu sunt la fel ca el.
– Încă te doare de la călărie? întreabă el, ridicând o sprânceană.
– Ghealach… au trecut patru zile.
– Nu toți suntem Lupi mari și musculoși ca tine.
El râde, iar râsul lui e scurt, dar real.
– Poate ai dreptate. Patru zile… tuturor oamenilor le ia atât de mult să se vindece? Pentru că, dacă da, poate nu vom mai avea nevoie de Inima Lunii ca să îi învingem.
Ochii îi sclipesc tachinator, iar eu îmi ridic bărbia.
– Poate nu sunt un războinic însetat de sânge, dar sunt lucruri pe care le pot face mai bine decât tine.
– A, da? Gen ce?
Ridic din umeri.
– Vindecare. Farmacie.
A trebuit să învăț, pentru că am avut grijă de mama, iar după ce a murit am rămas cu întrebarea aceea care nu dispare niciodată, dacă aș fi putut să o salvez.
– Și cos.
– Îți place?
– Nu aveam de ales. Am fost bolnavă mult timp, iar tatăl meu nu mă lăsa să ies. Nu era potrivit pentru statutul meu.
Ridic din umeri.
– Așa că mi-am găsit propriile metode.
– Ce coși?
– Rochii. Îmi place moda.
Înghit în sec.
– Și brodez. Îmi plăcea să creez scenele din poveștile mamei mele. Mă prefăceam că trăiesc în ele.
Dau din cap.
– Sună prostesc.
– Nu, spune el imediat. Nu sună deloc așa. Ce altceva îți place?
– Să citesc.
– Atunci sigur ești mai bună decât mine.
Se sprijină de genunchi și privește apa.
– Nu știi să citești?
– Pot. Nu foarte bine. Mama m-a învățat, dar tatăl meu nu a considerat important.
Se oprește.
Corpul lui se încordează.
Simt schimbarea.
Ne întoarcem amândoi.
Blake stă sprijinit de zidul castelului, la distanță, vorbind cu o fată care poartă un fazan mort, dar privirea lui este fixată asupra mea, coborând lent spre gâtul meu.
– Blake… ce vrea? mârâie Callum.
Fata pleacă.
Blake începe să se apropie.
Callum inspiră brusc.
Adulmecă aerul.
Sare în picioare.
– Ce s-a întâmplat?
– Cai. Fergus. Magnus. Și… Ryan.
Respirația lui devine grea.
– Vin. Îi pot mirosi.
Inspiră din nou.
Mai adânc.
– Și sânge.
Înghite.
Fața i se golește de culoare.
– Miros a sânge. Mult sânge.
Privirea lui se fixează undeva departe.
– Sângele lui Ryan. 😏🖤
