Spiritul renăscut – Capitolul 2

Pentru versiunea audio puteți accesa link-ul

https://www.youtube.com/watch?v=qs-3b6HkqCs

În sfârșit începu semestrul. Khemjira se privi în oglindă îmbrăcat cu uniforma universitară cu mândrie. Își luă geanta, și-o puse pe umăr și ieși. Îi luă exact o oră să meargă de la apartamentul său la universitate.

Extenuat, se opri să cumpere o sticlă de apă de la o tarabă de lângă clădirea facultății pentru a-și potoli setea. Mai era destul timp până la începerea cursului.

– Fără pai, vă rog, îi spuse el vânzătorului care îi oferea un pai de plastic.

Rareori folosea paie, cu excepția cazului în care acestea erau biodegradabile, iar dacă putea face ceva pentru a salva mediul înconjurător, o făcea.

Khemjira se mută lângă tarabă.

În timp ce își ducea sticla de apă la buze, ochii lui zăriră partea de jos unui  ghiveci care începea să cadă.

 Oh, rahat!

– Feriți-vă! auzi Khemjira pe cineva strigând un avertisment dar, oricât de mult ar fi vrut să se ferească, corpul său nu se mișca. Era de parcă ar fi fost imobilizat pe loc.

În fracțiunea de secundă dinainte ca ghiveciul să se spargă în capul lui, cineva se repezi și-l doborî la pământ.

 Buf!

Au!

Urmă sunetul ghiveciului care se sparse și țipetele oamenilor.

– Sunteți bine? întrebă băiatul care se grăbise să îl salveze cu o expresie alarmată.

Avea pielea de culoarea mierii, părul vopsit auriu și o mică bentiță neagră pe cap. Khemjira se întoarse să se uite la ghiveciul spart cu o față palidă.

– Mulțumesc că m-ați ajutat,  reuși el să spună după ce-și reveni din șoc.

Apoi scoase un strigăt ușor când fu tras să îl urmeze pe bărbat.

– Stați, stați, unde mă duceți?  întrebă Khemjira.

Băiatul se întoarse spre el cu o privire serioasă. Khemjira era prea speriat ca să-l provoace, așa că-l urmă ascultător. Se opriră sub o plumeria[1] din spatele unei clădiri unde nu erau prea mulți oameni, băiatul privi în jur înainte de a-l fixa cu ochii și a-i spune:

– Sunteți bântuit de o fantomă. Dacă nu facem ceva, cu siguranță veți muri, spuse el către Khemjira care rămăsese cu gura căscată de șoc.

Să i se spună așa ceva din senin de către un străin ar fi uimit pe oricine.

Curios, el își încruntă sprâncenele și întrebă:

– De unde știți asta?

– Mai devreme, când a căzut ghiveciul, am văzut-o la etajul al treilea. Ea a împins ghiveciul în jos.

Khemjira nu era pregătit să creadă pe deplin, chiar dacă o parte din el o acceptase deja  cauza tuturor lucrurilor ciudate pe care le trăise de când venise aici.

– E în regulă dacă nu mă credeți. Vreau doar să vă avertizez să fiți atent.

– Nu, nu e vorba că nu vă cred. Doar că nu vreau să accept asta. Dar mulțumesc oricum. Dacă nu erați d-voastră, cu siguranță aș fi fost rănit.

Băiatul ridică din umeri.

– Nu-i nimic. Eu sunt Jet, Jettana. D-voastră?

–  Eu sunt Khem… Khemjira.

Jettana clipi surprins auzindu-i numele, apoi îi aruncă o privire rapidă.

Khemjira schiță un zâmbet sec.

– Mama mi-a dat un nume de fată pentru a alunga ghinionul.

Jettana privi nedumerit înainte de a se scărpina în cap.

– Scuze, fața d-voastră arată ca a unei fete.

– Nu-i nimic, semăn mai mult cu o fată încă de când eram copil.

Jettana dădu din cap, ca și cum ar fi spus,

Așa credeam și eu, înainte de a continua.

– Deci, la ce facultate sunteți?

– Arte Plastice și Aplicate.

– Hei, și eu. Sunteți în primul an, nu?

Khemjira făcut ochii mari și dădu din cap nerăbdător.

– Da? râse Jettana la această coincidență.

– Grozav, atunci haideți să fim prieteni. În primul rând, îmi dați contul d-voastră pe LINE?

Khemjira era încântat și-și scoase repede telefonul și adăugă ID-ul de pe LINE al lui Jettana.

–  Hadeți să mergem mai întâi la cursuri. Vorbim mai târziu despre situația d-voastră.

Khemjira își strânse buzele ferm înainte de a da ușor din cap în semn de acord.

Avură cursuri până la ora 3 după-amiaza. După ore, Jettana îl duse pe Khemjira să se așeze la masa de marmură din spatele clădirii, același loc unde vorbiseră în dimineața aceea.

–  Tu… îți dai seama naibii că ești bântuit de un nenorocit de escadron de fantome?

Jettana vorbi fără menajamente, fără a-i da lui Khemjira șansa de a se pregăti. Mai devreme îi ceruse să vorbească informal cu el pentru că i se părea mai natural și suna mai apropiat, lucru cu care Khemjira fusese de acord. Cu toate acestea, Khemjira încă prefera să folosească un ton mai rezervat pentru că se simțea mai confortabil. Khemjira răspunse cu un mormăit.

– Nu știu, dar au fost multe momente în care am simțit că nu sunt singur.

 Și în ultima vreme tot văd lucruri ciudate.

– Fantome?

Khemjira rămase uimit de întrebarea directă a lui Jettana înainte de a da din cap în semn de aprobare, ceea ce îl făcu pe Jettana să ridice o sprânceană.

– Deci, vezi alte fantome, dar nu le poți vedea pe cele apropiate de tine?

Ochii lui Khemjira se măriră șocați.

 – Le poți vedea?

– Da, dar nu în mod clar. Uneori sunt ca un fum gri, alteori sunt umbre întunecate.

– …

–  Ca prima dată când te-am văzut. Era fum și erau  umbre întunecate în jurul tău.

– Întrebare serioasă, tipule. Ce naiba ai făcut?

Khemjira înghiți în sec, știind că nu putea nega complet că nu făcuse nimic. Așa că decise să îi spună lui Jettana despre blestemul familiei. Văzându-l pe Jettana cum rămâne tăcut la auzul poveștii, Khemjira se simți respins.

– Îmi pare rău că nu ți-am spus de la început. Jet, dacă nu vrei să mai fii prieten cu mine, e în regulă.

– Au!

Khemjira își atinse capul după ce fusese lovit. Fața lui părea confuză și stânjenită.

– Prostii! Cine naiba ar înceta să mai fie prieten cu cineva pentru un motiv absurd ca ăsta? spuse Jettana încruntându-se.

Asta îl făcu pe Khemjira să se gândească la prietenii lui din liceu care îl ocoleau și erau destui dintre ei, dar păstră tăcerea. Îi zâmbi lui Jettana.

– Mulțumesc. Dacă nu rămân prieten cu tine, probabil că nu voi mai avea cu cine să fiu prieten.

Jet fu aproape înduioșat.

– Fața ta este hilară.

Khemjira se încruntă și spuse :

– Poți continua?

– Tu ești cel care ne abate de la discuție. Oricum, sunt multe fantome care te urmăresc, o grămadă nenorocită.

Auzind asta, Khemjira simți din nou un fior curgându-i pe șira spinării.

– Chiar și acum?

Jettana se încruntă, uitându-se în jur.

– Îhîi, dar se ascund, nu se apropie.

Khemjira își țuguie buzele, simțind un val de teamă.

– E ca și cum ai avea o protecție puternică sau ceva te protejează. De aceea nu pot face prea multe.

Khemjira își descheie nasturele de sus și-și desfăcu puțin cravata, băgând mâna să scoată amuleta pentru a i-o arăta.

– Eu am asta. O port de când eram copil.

Jettana se aplecă să se uite mai de aproape. Era evident foarte interesantă, dar nu îndrăzni să întindă mâna să o atingă.

– E de bună calitate, dar magia a dispărut.

– Ce? spuse Khemjira șocat.

– De unde știi tu asta?

– Astea sunt lucruri cu care am crescut. Genul ăsta de lucruri, răspunse Jettana.

Cu cât Khemjira auzea mai mult, cu atât devenea mai neliniștit.

Ar putea fi posibil ca magia acestei amulete să se fi diminuat, făcându-l să vadă lucruri din ce în ce mai ciudate în aceste zile?

–  Și ce ar trebui să fac acum?

– Calmează-te, amice. Nu trebuie să fii stresat. Dă-mi doar numele tău complet, data nașterii și ceva ce folosești în mod regulat.

– Absolut orice?

– În afară de lenjeria ta intimă.

Khemjira roși, dar văzând expresia serioasă a lui Jettana, își dădu seama că nu glumea. Khemjira luă repede un carnețel și un pix pentru a nota ce îl întrebase Jettana și-i dădu o batistă albă brodată cu numele său.

Era o batistă pe care mama sa o brodase pentru el înainte să moară.

– Bine, și…hei … hei, data viitoare să nu mai dai chestii din astea oricui atât de ușor, spuse Jettana pe un ton serios, făcându-l pe Khemjira să se încrunte.

– Dar mi-ai spus să ți le dau, nu-i așa?

– Cum poți fi sigur că nu le voi folosi pentru ceva rău?  Oh, doar spuneam. Tu poți avea încredere în mine, dar în alții nu atât de mult. Vreau doar să te avertizez. Dacă cineva ar pune și mai multe blesteme pe tine?

Fața lui Khemjira deveni palidă și dădu imediat din cap.

– În regulă. Mă voi întoarce în orașul meu natal de sărbători. Voi vorbi cu Por[2] Kru să văd dacă te poate ajuta cu situația ta.

– Mulțumesc.

– N-ai pentru ce. Dacă mori, nu voi mai avea niciun prieten.

Auzind asta, Khemjira vru să arunce cu ceva în el.

– Jet, nenorocitule, este deja a doua oară.

– Ha ha ha! Acum mă înjuri tu pe mine, rahat mic?

Khemjira se încruntă și spuse:

– Nu mă mai enerva. Sunt stresat, știi?

– Au! Gata, gata. Hai să mergem. O să te duc la o înghețată. Am auzit că locul din fața universității e bun.

Khemjira fu de acord cu reticență și îl urmă pe Jettana, rămânând în urmă ca o rățușcă care își urmează mama, chiar dacă era încă puțin supărat pe el. Se întreba dacă nu deveniseră prea apropiați prea repede.

Se cunoșteau de mai puțin de o zi, dar avea impresia că sunt prieteni de mult mai mult timp.

Khemjira era acum ferm convins că erau într-adevăr spirite ceea ce îl urmărea.

Jettana spuse că, atunci când el era prin preajmă, spiritele nu se apropiau de el pentru că Jettana avea un obiect magic care îl proteja. Din acea zi, Khemjira fu lipit de Jettana. Singurul moment în care nu se vedeau era atunci când se întorceau în apartamentele lor, dar chiar și atunci apăreau probleme.

Ei bine, Khemjira încă mai avea unele probleme enervante, cum ar fi să vadă lucruri cu colțul ochiului sau auzea scârțâituri și obiecte căzând, dar nu erau atât de grave încât să nu le poată rezolva.

Khemjira încerca să se țină ocupat uitându-se la filme sau citind cărți.

Astăzi, Khemjira termină de citit o carte în jurul orei nouă seara, înainte de a-și muta scaunul la șevaletul care era pregătit pentru planșa sa de desen. Următoarea lecție consta în evaluarea nivelului lor de îndemânare pe baza schițelor desenate pe orice subiect la care se pricepeau, fie că era vorba de peisaje, oameni, animale sau obiecte.

Khemjira se pricepea să deseneze oameni și intenționa să facă un portret al răposatei sale mame, pentru că la asta credea el că se pricepe cel mai bine.

Mâna sa delicată luă un creion 2B, ținându-l perpendicular pe hârtie, îngustându-și ochii pentru a măsura distanța înainte de a începe să schițeze conturul unei fețe cu linii subțiri. Khemjira exersase mult timp să deseneze chipul mamei sale. Amintirile pe care le împărtășea cu mama lui îi erau întipărite în inimă și simțea întotdeauna căldură când se gândea la ea. De aceea putea să deseneze chipul mamei sale doar imaginându-și-o, fără a avea nevoie de o referință.

– Mi-e atât de dor de tine, șopti Khemjira cu un zâmbet feței zâmbitoare a mamei sale în timp ce lucra la detalii. Dar, brusc, i se făcu somn până în punctul în care trebui să-și înăbușe un căscat.

Haide, să nu-ți fie somn acum. Încă puțin și va fi gata, își spuse Khemjira și încercă să își forțeze ochii să rămână deschiși. Somnul îl cuprinse până când mâna îi căzu și, în cele din urmă, nu mai putu rezista.

Khemjira ațipi și se trezi brusc din nou, uitându-se la ceasul de perete pentru a constata că era trecut de două dimineața. Scutură din cap și decise să pună deoparte șevaletul cu desenul.

Rahat!

Khemjira sări de pe scaun și se împiedică pășind înapoi până când șoldurile i se izbiră de masa din spatele lui.

Schița mamei lui, cândva zâmbitoare și veselă, se transformase într-o femeie cu ochi negri, cu gura larg deschisă până la urechi și zâmbind grotesc.

[1] Plumeria este un gen de plante arbustive, florifere, din familia Apocynaceae, originare din America Centrala.

[2] Apelare a unui călugăr buddhist