Spiritul renăscut – Capitolul 29

 Tânăra intenționa să se furișeze doar pentru a prinde licurici în miezul nopții, pentru că nu putea dormi. Nu se așteptase niciodată să asiste la un astfel de eveniment. 

Krongkwan era un copil inteligent și știa că Khun Kadekaew deținea cea mai înaltă autoritate în casă. Mama ei o avertiza adesea să nu se joace prea aproape de ea și o vedea frecvent pe Khun Kadekaew bătându-i pe servitori. Fata se temea foarte mult de ea, cu toate acestea, cruzimea la care fusese martoră de data aceasta fusese mai mult decât putea suporta un copil de șapte ani. Chiar când era pe cale să țipe, o mână din spate se întinse și-i acoperi gura mică

Khun Kakanang, care ieșise să-și caute fiica și o găsise, ghici ce se întâmplase cu Ram Phueng chiar și fără să fie martoră la eveniment.

Chiar și Khun Radamanee, care era descendentă a conducătorului unui oraș, se confrunta cu o soartă atât de teribilă. Cum ar fi putut Ram Phueng, o simplă sclavă, să spere vreodată să se ridice la același statut ca prima soție, Khun Kadekaew?

Ochii doamnei Kakanang erau roșii de șoc și frică. Fiica ei mai mică văzuse ceva ce nu ar fi trebuit și nu voia să se gândească la ce soartă ar avea dacă ar fi prinșe.

Krongkwan arătă spre Ram Phueng. Khun Kakanang clătină din cap înainte de a-și lua fiica și de a fugi imediat.

Cu toate acestea, nu putură scăpa de ochii lui Khun Kadekaew și Ram Phueng, care păreau să vadă o lumină de speranță la capătul tunelului.

Khun Kadekaew, văzând expresia plină de speranță de pe fața lui Ram Phueng, afișă un zâmbet batjocoritor. Ea întinse mâna, o apucă de păr pe Ram Phueng pentru a-i înclina fața în sus și, întâlnindu-i ochii spuse:

– Să nu crezi că ar putea să te ajute.

Ram Phueng continuă să plângă în hohote de durere, dar Khun Kadekaew nu simți nici milă, nici simpatie. Se întoarse către cei doi servitori care o țineau în brațe pe Ram Phueng și le spuse:

– Voi doi, închideți-o pe această târfă jos. Voi, urmați-mă.

Apoi, împinse cu forța capul lui Ram Phueng și se îndreptă spre aripa stângă a casei, unde locuiau Khun Kakanang și fiica ei.

Două zile mai târziu, Phraya Worasingh se întoarse acasă după ce primi vești tulburătoare de la unul dintre servitori. Prima veste fu aceea că soția sa, Khun Kadekaew născuse un fiu, dar în mod tragic, copilul murise la doar câteva minute după naștere. A doua chestiune se referea la Ram Phueng…

După ce fusese închisă în camera de depozitare timp de două zile întregi, Ram Phueng fu eliberată. Auzind de întoarcerea soțului ei, alergă în grabă spre casă pentru a deplânge soarta ei și a copilului ei. Cu toate acestea, casa nu era ocupată doar de Phraya Worasingh. Existau și mulți alți bărbați din aceeași linie de sânge, atât tineri cât și bătrâni, care primiseră același raport în scrisorile lor.

Bărbatul care trimisese scrisorile tuturor era un servitor al lui  Ok Luang Pakdeevijit, tatăl lui Phraya Worasingh. Venise să stea în casă pentru a-și ține stăpânul la curent cu toate întâmplările. Phraya Worasingh avea patru frați și șapte rude de sex masculin, care dețineau poziții respectabile datorită influenței lui Chaophraya Chalermsak, tatăl lui Khun Kadekaew și prieten al actualului rege. Orice se întâmpla în casa lui Phraya Worasingh, fie că era bun sau rău, el trebuie să fie informat.

– Te rog, Ram Phueng, spune care este motivul lacrimilor tale! întrebă Ok Luang Pakdeevijit cu o față severă.

 Înconjurată de bărbații care îi erau stăpâni, Ram Phueng simți o rază de speranță și-și uni repede mâinile, povestind întregul calvar pentru a căuta dreptate cu înfățișarea ei dezordonată și lacrimile curgându-i pe obraji.

Fața lui Phraya Worasingh deveni din ce în ce mai tulburată în timp ce asculta sfârșitul relatării, apoi vorbi înainte de a se întoarce să ordone unui servitor care stătea în apropiere:

– Este o chestiune foarte de gravă! Le voi asculta pe Khun Kadekaew și Khun Kakanang. Aduceți-le la mine.

– Da, Khun Chai[1], răspunse servitoarea, ascunzându-și zâmbetul înainte de a se ridica și a ieși.

Nu trecu mult timp până când se întoarse cu Khun Kadekaew, care era susținută de servitorul ei apropiat. Corpul ei era fragil și subțire, fața ei palidă, deoarece era prea adânc îndurerată de moartea fiului ei pentru a mânca sau a dormi. Khun Kakanang, pe de altă parte, mergea pur și simplu cu capul plecat, ducându-și fiica de mână în tăcere.

Odată ce toți trei se așezară, Phraya Worasingh începu să-i întrebe, cu vocea tremurândă și ochii strălucind de un amestec de furie și tristețe:

– Ram Phueng te-a acuzat că mi-ai ucis copilul. Este adevărat?

Khun Kadekaew, al cărei soț nu menționase pierderea tragică a unui fiu și sângerarea aproape fatală, își înghiți tristețea și-și ridică capul pentru a răspunde. Adevărul era cunoscut de toată lumea, dar indiferent de ceea ce spunea ea, dacă ar fi vrut să evite problemele, nimeni nu ar îndrăzni să-i respingă afirmațiile…

– După moartea copilului nostru, am fost chinuită de febră în camera mea. Nu aveam puterea de a comite un lucru atât de josnic. Khun Kakanang și copilul ei au venit să mă viziteze aseară. Dacă nu mă crezi, te rog, Khun, întreab-o.

― Ăsta e adevărul, Khun Kakanang?

Khun Kakanang întâlni privirea lui Ram Phueng pentru o clipă înainte de a privi în altă parte și de a se întoarce să-i răspundă soțului ei:

–  E adevărat, Khun Chai, spuse ea.

Ochii lui Ram Phueng se măriră de neîncredere la ceea ce auzi înainte de a scoate un țipăt pătrunzător, corpul ei zbătându-se în semn de protest, chiar dacă era ținută pe podea de doi servitori bărbați.

– Nu! Nu este adevărat! Nu este adevărat! Nu e adevărat că Khun și fetița ei au văzut ce mi-a făcut Khun Kadekaew? De ce minți!?

Phraya Worasingh se uită la Ram Phueng cu durere și milă înainte de a se întoarce la Khun Kakanang, care încă păstra o expresie impasibilă, ținându-și emoțiile ascunse.

–  Ce zici? întrebă Phraya Worasingh nerăbdător.

Ram Phueng, temându-se că nu va primi dreptate, se întoarse către Krongkwan și-i spuse:

– Khun, ai văzut-o, nu-i așa? Prithec, ajută-ți slujitoarea!

În acest moment, toți ochii se îndreptară spre fetița care tremura lângă mama ei. Dar când mâna mamei ei îi mângâie ușor spatele, respiră adânc și spuse cu o voce tremurândă:

– Eu… Am văzut…

Phraya Worasingh înghiți greu înainte de a-și întreba fiica în continuare:

–  Ce ai văzut, Krongkwan?

– Am văzut-o pe Ram Phueng aruncându-l pe cel mic în râu, Khun.

 De îndată ce fiica termină de vorbit, în timp ce Ram Phueng era confuză, nobilii adunați care așteptau judecata respirară ușurați. Câteva minute mai târziu, o sclavă care fusese apropiată prietenă a lui Ram Phueng înainte de a fi numită soție de sclav alergă cu un pachet de opiu învelit într-o frunză de banană, spunând că fusese trimis de un negustor din piață pentru ea.

– Khun Chai, acel negustor a zis că Ram Phueng i-a spus să-i trimită opiu în fiecare noapte, dar pentru că nu a văzut-o astăzi, mi l-a dat la piață.

Cu aceste cuvinte, Ram Phueng înțelese totul. Îi înscenaseră totul, spunând că era dependentă de opiu, că se îmbătase, apoi își aruncase copilul în râu și credea că Khun Kadekaew, pe care o disprețuia, era făptașul, ceea ce o împinse la nebunie. În acea noapte, Khun Kadekaew ordonă ca Ram Phueng să fie închisă până la întoarcerea lui Phraya Worasingh.

– Nu! Nu! Nu este adevărat! Nu! țipa Ram Phueng în agonie, dar curând un servitor îi băgă o cârpă în gură pentru a o reduce la tăcere.

Brațele ei erau ținute ferm de alți doi servitori, lăsându-i doar picioarele să lovească și să se agite. Imaginea copilului ei aruncat în râu în fața ochilor ei îi străpunse inima ca un cuțit, iar și iar. Toată lumea știa care era adevărul, dar aici, adevărul era un lucru periculos. Era ceva care putea aduce dezastru asupra ta. Nici măcar Phraya Worasingh nu îndrăzni să intervină pentru a o ajuta pe Ram Phueng.

Când totul se liniști, Ok-luang Pakdeevijit își lovi bastonul de podea cu o bătaie puternică, înainte de a declara cu severitate:

– Fie! Luați-o pe această sclavă și biciuiți-o!

Ram Phueng fu târâtă în ​​lacrimi. Durerea fizică pe care o îndura nu era nimic în comparație cu durerea de inimă pe care avea.

Își ținuse, îmbrățișase și sărutase copilul doar de câteva ori înainte ca el să fie smuls cu cruzime de la sânul ei de o femeie fără inimă. Soțul ei nu se gândise să o ajute. Iar cei care erau ca ultimele lumini ale speranței aleseseră să-i întoarcă spatele, iar ea fusese calomniată și condamnată să moară de o moarte dezonorantă.

Trupul lui Ram Phueng fusese lăsat să zacă într-o baltă de sânge pe pământul murdar, ochii ei cândva frumoși erau acum larg deschiși și injectați de sânge ca ai unui demon. Lacrimile îi curgeau la nesfârșit din colțurile ochilor, iar buzele ei, pline de sânge, se transformaseră într-un violet închis în timp ce șopti câteva cuvinte:

– Cu ultima mea suflare, vă voi blestema pe toți. Kadekaew, te blestem la o moarte mai chinuitoare decât mine și copilul meu. Când vei părăsi această lume, te blestem să arzi în Pandemonium, înghițită de marele infern, să nu te mai naști bărbat.

– De acum înainte, le blestem pe rudele tale până la calamitate. Să fiți toți sterpi de fii. Lăsați dragostea fiicelor voastre să fie încrucișată. Să vă piară fiii înainte să împlinească douăzeci de ani. Vă blestem!

……………………………………………………………………………………………………………………………

– Khem! Khem! Ne auzi?

O voce slabă, familiară, străpunse dimensiunea înainte ca ambii ochi ai lui Khemjira să se deschidă și să se mărească la vederea celei dinaintea lui.

Ram Phueng se transformase din nou în bunica Si. Ea avea ochii negri ca smoala și sugruma doi băieți cu părul strâns în

coc de păr și îmbrăcați cu cămașă albastră mo hom. Băieții dădeau din picioare și se luptau cu toată puterea. Khemjira își aminti că aceștia doi erau Ake și Thong, servitorii spirituali ai lui Pro Kru.

–  Khem, fugi!

O altă voce răsună în capul lui Khemjira, readucându-l la realitate. Deși o parte din el nu dorea să fugă singur, știa că nu putea face mai mult decât făcea deja, așa că își folosi ultima uncie de putere pentru a înota la suprafață cât mai repede posibil.

Khemjira se urcă pe debarcader, gâfâind și plângând. Se târî spre marginea digului pentru a privi în apă.

Mâhnirea, confuzia și mânia i se agitau în piept. Bunica Si, Thong și Ake fuseseră prinși toți în această situație teribilă din cauza lui.

Khemjira suspină, încă plângând. O parte din el voia să se scufunde înapoi

pentru a-i ajuta pe bunica Si, Ake și Thong, dar o altă parte era îngrozită că nu va face decât să înrăutăţească lucrurile.

În acel moment, Jettana trase unul dintre brațele lui Khemjira înapoi, urmat de Charnvit, care alerga cu o expresie tulburată.

– Khem, ești bine? întrebă Jettana. Khenjira clătină din cap, lacrimile curgându-i pe obraji de parcă i-ar fi luat mintea. Corpul îi tremura încă.

– Jet, Charn, bunica Si, bunica Si, ea… Aaaaaaah, urlă Khemjira.

În acel moment, Jettana și Charnwit nu puteau decât să privească confuzi înainte ca cineva să treacă pe lângă ei trei și să sară în apă.

Pleosc!

 Jettana îl trase pe Khemjira de la pământ. Ochii lui se ațintiră asupra locului în care se ondula apa. Inima îi bătea cu putere și nu îndrăznea să îl întrebe pe Khemjira ce se întâmplase.

Persoana care sărise în apă era Por Kru, într-o cămașă albă pătată de sânge.

Vedeau înaintea lor trupul bunicii Si, care nu mai era stăpânită de spiritul rău, și Ake, care plutea lângă ea. De cealaltă parte, nu mai erau decât străluciri aurii, rămășițele spiritului lui Thong.

Pharan înotă pentru a susține cu un braț corpul cuiva pe care îl considera ca pe cealaltă mamă a lui, în timp ce cealaltă mână o întinse pentru a atinge capul servitorului său spiritual, care supraviețuise. Recită în tăcere un khatha pentru a-l trimite înapoi în casă.

În scurt timp, Jettana, Charnwit și Khemjira îl văzură pe Por Kru ieșind din apă, purtând trupul bunicii Si. Un sentiment de groază îi făcu pe cei trei să se îndepărteze câțiva pași. Khemjira rămase nemișcat, permițându-i lui Por Kru să o ducă pe bunica Si în brațe pe lângă el. Singurul lucru pe care putea să-l facă era să privească picioarele palide și lipsite de viață ale bunicii Si cu durere, fără să îndrăznească să ridice privirea și să vadă chipul lui Por Kru.

Pentru că știau cu toții că trupul pe care îl purta Por Kru nu era altceva decât o carapace fără viață.