Un Omega arogant – Capitolul 6 (Partea 1)

Narare: Karasawa

Întrebarea mea a fost urmată de o lungă tăcere. Sunetele sălii de clasă, au fost captate doar de una dintre urechile mele și s-au scurs în jurul nostru, oferind cantitatea perfectă de zgomot de fundal. Când mi-am ridicat privirea, fiind cu fața în jos pe birou, i-am văzut pe cei doi având o privire fixă.

– Nu aţi auzit?

– A! A, am auzit. Hei, Amami!

– Te-am auzit! Asta e… Păi de ce ești îngrijorat acum?

– Nu contează! Nu mă îngrijorează asta, ci doar ceva ce am văzut la televizor.

Intrat în panică, am schimbat subiectul cu un motiv întâmplător, dar trebuie să fi părut ciudat, fără îndoială. Știam că m-ar determina să mă simt și mai deprimat să știu cum sunt alţi Omega, dar a fost dificil să retrag întrebarea în acest moment, deoarece ar ridica și mai multe întrebări. Tocmai când mă întrebam cum să schimb subiectul, Kijima a răspuns:

– Karasawa, îmi pare rău, dar nu am experiență în această chestiune. Îl voi lăsa pe Amami.

– Poftim?!

Kijima a continuat să aibă contact vizual frecvent cu Amami, care avea o expresie de disperare pe chip de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Acesta nu era un subiect pentru o conversație obișnuită. Genul secundar era un subiect delicat de abordat și l-am încurcat complet.

– Îmi pare rău, nu intenţionam să te tulbur.

– Păi… Am fost surprins, dar nu sunt tulburat. Familia mea este destul de faimoasă și toți frații mei sunt Alfa. Sincer, am fost abordat de Omega în acest fel. S-a vorbit chiar și despre un contract pentru căsătorie.

– Ce?!

Auzisem zvonuri că familia lui Amami are o istorie lungă și este destul de bogată. Când am auzit că dețin mai multe firme, am fost destul de impresionat, gândindu-mă: „Așa cum era de așteptat de la o descendență Alfa”. Acesta era motivul pentru care a putut cumpăra acea carte ridicol de scumpă de la acea librărie la mâna a doua zilele trecute fără să-şi facă griji. Dar cel cu adevărat surprins de revelația șocantă a lui Amami nu eram eu, ci era Kijima.

– Un contract pentru căsătoarie?! Suntem încă în liceu!

– Nu era ca și cum urma să o facem imediat; era mai degrabă o logodnă – sau ceva de genul ăsta. Dar le-am respins pe toate.

– Le-ai respins…

– Desigur că am făcut-o.

Nu era ușor să refuze toate propunerile de căsătorie pe care familia lui le-a înființat pentru a-și menține faima. Amami avea un zâmbet blând pe față. Poate că se salva pentru Omega pentru care avea o dragoste neîmpărtășită, m-am gândit zăpăcit.

Îl invidiez…

Sentimentele care au plutit brusc din adâncurile inimii mele m-au șocat. Niciodată până atunci nu mă simțisem invidios pe un Omega care era iubit de un Alfa. Credeam chiar că mariajul era o cale de scăpare pentru Omega: să fie constrânși de instinctele lor și să nu aibă de ales decât să le urmeze. Oare nu doar trupul meu, ci chiar și mintea mea se dusese pe apa sâmbetei? În cele din urmă, era imposibil să scapi de genul tău secundar?

M-am gândit că era rău să nu arăt nicio reacție la întrebarea pe care am pus-o din proprie inițiativă, așa că am zâmbit forţat pentru a păstra aparențele.

– Un Omega dorit de Amami este cu siguranță norocos.

Cei doi s-au blocat și mai mult decât înainte, dar eu eram prea ocupat cu problemele mele ca să observ.

Mi-am petrecut zilele asigurându-mă că mă schimb cât mai puțin posibil, așa că am depus cu atât mai mult efort în studiile mele. Pe măsură ce îmi petreceam timpul în acest fel, am uitat treptat de acel vis neplăcut.

Eram răsplătit cu note proporționale cu eforturile mele și cu o capacitate fizică care nu era nici superioară celorlalți, nici atât de perfectă încât să iasă în evidență. Cel mai important, am avut părinți înțelegători și prieteni binevoitori. Am trăit o viață atât de binecuvântată, încât era o nebunie din partea mea să continui să mă plâng. Sezonul ploios din acest an era mai scurt decât de obicei, iar sfârșitul său era anunțat în prima săptămână din iulie. Norii cumulus anunțau vara și se întindeau pe cerul albastru.

Deși a fost diferit pentru fiecare club în parte, membrii Clubului de Grădinărit din al treilea an se vor pensiona la jumătatea acestei luni. Obligația de a avea grijă de flori în timpul vacanței de vară va fi preluată de cei din anul al doilea și mai jos, iar cei din anul al treilea se vor concentra pe cursurile noastre de vară și pe pregătirea planurilor noastre respective după absolvire. Eram mândru că eu beneficiasem cel mai mult de seră în cadrul clubului de grădinărit, așa că o reparasem și o aranjasem în mod activ pentru a răsplăti favoarea.

La urma urmei, acolo am plantat ardeii iuți și ardeii shishito pe care m-am străduit atât de mult să îi cultiv. Deoarece aceste plante creșteau inițial în regiuni mai calde, sera oferea condițiile perfecte pentru a le cultiva. Acum, cele două culturi erau încărcate cu ardei delicioși și emanau un parfum delicios: un semnal că erau gata de recoltare.

– Îmi pare rău că v-am determinat să așteptați!

– Hmm…

În timp ce stăteam degeaba în fața porții școlii, Amami a alergat spre mine. Ne-am întâlnit și ne-am îndreptat spre gară. I-am arătat conținutul pungii de plastic pe care o aveam în mână.

– Tu i-ai cultivat, Karasawa? Uimitor!

– Totuși, nu e ca și cum eram singurul care îi îngrijea.

În pungă se aflau ardei iuți și ardei shishito. În plus, mai erau și câțiva ardei verzi. Ardeii verzi erau o rudă apropiată a ardeiului shishito și, dacă erau plantați lângă ei, puteau să se polenizeze încrucișat cu ardeii shishito și, aparent, să devină picanți. Când am auzit despre acest lucru, nu am putut rezista entuziasmului și i-am plantat împreună ca experiment. Mi s-a părut că ceea ce am cultivat era cam mic, dar arătau ca niște ardei verzi. Problema era să-i gustăm.

După atâta efort, am vrut să îi mănânc în ziua culesului, dar se pare că părinții mei vor ajunge acasă târziu azi. După ce am auzit că, în cel mai rău caz, s-ar putea să nu se întoarcă acasă nici măcar în seara asta, am crezut că m-aș simți singur dacă aș mânca singur; așa că i-am întrebat pe Amami și Kijima despre planurile lor de după școală.

Kijima a spus că era ocupat cu slujba sa cu jumătate de normă, ca de obicei, și a refuzat, dar Amami a spus că era liber după activitățile de la club și a acceptat cu plăcere. Ingredientele, în afară de ardei, erau toate pregătite, și nu ar trebui să fie atât de târziu dacă mă duc acasă și încep să gătesc acum.

– Ai spus că vom face o degustare de ardei, dar cum îi vei găti?

– Prea multe condimente vor acoperi orice potențial picant pe care îl au, așa că mă gândesc la ardei umpluți cu carne.

– Ai o rețetă destul de bine gândită acolo. O să îi ducem undeva?

– Poftim? Am de gând să gătesc acasă.

– Ce?!

– Căutam pe cineva care să mănânce cu mine acasă.

De fapt, ar fi fost frumos dacă Kijima ar fi fost aici și am fi putut mânca toți trei împreună, dar nu puteam să-l forțez să facă asta când era la fel de ocupat ca și părinții mei. Amami era un împătimit al dulciurilor, încât credeam că cea mai mare parte a dietei sale era compusă din zahăr, dar nu părea că nu poate tolera și ceva condimente. Am judecat că nu era o problemă chiar dacă îl invitam.

– Greșeala mea. Nu-ţi place planul? Am plecat înainte de a putea să-i explic în detaliu.

– Nu e vorba că nu-mi place! M-aș fi îmbrăcat formal și aș fi adus niște cadouri dacă aș fi știut că voi fi invitat la tine acasă, Karasawa.

– Ce rost are să te îmbraci ca să te duci la un prieten acasă? În plus, se pare că părinții mei nu vor fi acasă în seara asta, așa că nu trebuie să-ți faci griji pentru cadouri.

– Ce?!

– Poftim?

– Nu mă inviți pentru… asta, nu-i așa?

– Te invit să vii să treci pe la mine.

– A, așa e! Ha, ha, ha!

Am înclinat capul, confuz, spre Amami, care râdea ca o jucărie stricată, dar uneori se purta în moduri misterioase ca acesta, așa că am lăsat-o baltă.

Am ajuns acasă înainte de lăsarea întunericului. Am identificat casa, care nu avea luminile aprinse, și l-am invitat pe Amami înăuntru. Deși știam că era pentru prima dată când Amami vizita casa altcuiva, comportamentul său tensionat m-a determinat să mă întreb dacă era nevoie să fie atât de nervos. A părut să se calmeze când l-am condus în sufragerie și l-am servit cu ceai verde.

Scoțându-mi doar sacoul și punându-mi un șorț, am început rapid să pregătesc mâncarea. Amami s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o entitate neobișnuită. Ambii mei părinți lucrau și, de când eram copil, veneau în mod regulat târziu acasă. În scurt timp, am învățat să fac singur treburile casnice. Abia de curând începusem să gătesc serios, ceea ce mi se părea surprinzător de captivant. La urma urmei, puteai să ajustezi gustul mâncării în funcție de gustul picant pe care îl doreai. Ceea ce la început era o acoperire pentru constituția mea, picantul, devenise acum un element indispensabil al vieții mele de zi cu zi.

– Îmi pare rău că te-am determinat să aștepți. Poftim, ardei umpluți și ardei shishito preparaţi. Sunt și niște ardei iute amestecaţi.

– Uau! Atâtea feluri de mâncare picantă! Mulțumesc pentru mâncare!

– Te rog să serveşti!

Când mi-am dat jos șorțul și m-am așezat la masă, Amami a început să mănânce mâncarea de parcă ar fi așteptat să mă alătur lui. Priveliștea necunoscută a unui prieten în sufrageria casei mele mi-a dat un sentiment ușor stânjenitor.

După cum s-a dovedit, ardeii verzi nu erau picanți. Nici ardeii Shishito nu erau picanți.

La o privire mai atentă, chiar dacă ardeii verzi erau picanți, erau prea blânzi, iar ardeii shishito aveau nevoie de o anumită metodă pentru a crește până la un gust picant, astfel că singurul ingredient picant de pe masă era ardeiul iute. Când am terminat toată mâncarea și am spus unul altuia că nu existau ardei iuți, am izbucnit amândoi în râs dintr-un motiv necunoscut. Ardeii shishito și ardeii iuți erau atât de numeroși încât și alți membri ai clubului i-au cules, dar ardeii verzi nu au dat prea multe fructe, așa că i-am luat pe toți cu mine acasă. Poate că existența unor ardei verzi care ar putea fi picanți i-a descurajat pe ceilalți membri ai clubului. Mi-am promis că îmi voi perfecţiona într-o zi abilitățile de cultivare a ardeilor.

Amami s-a oferit să curețe vasele, așa că i-am dat niște detergent de vase și un burete și am acceptat cu recunoștință să o facă el. Am încercat să gătesc cât mai repede posibil, dar până când am terminat de mâncat, se întunecase afară. După ce am făcut curat, i-am pregătit lui Amami o ceașcă de ceai și l-am îndemnat să se așeze pe canapea.

– Îmi pare rău că te-am reținut atât de târziu.

– Deloc! Eu ar trebui să fiu cel care își cere scuze. Tu mi-ai pregătit o masă completă. Karasawa, ești un bucătar extraordinar.

– Eu sunt doar normal. Mai important, rămâi la mine în seara asta?

– Poftim?!

După o pauză lungă, a murmurat o singură silabă ca și cum ar fi fost aproape silit să o scoată din el, iar eu m-am uitat surprins la Amami.

– Se face destul de târziu și suntem departe de gară, nu-i așa? Am o canapea de rezervă, iar mâine e zi liberă, așa că m-am gândit că ai putea…

Am mormăit și „rămâi peste noapte”, sfârșitul acestei propoziții a devenit slab. Mă simțeam incomod la propriile mele cuvinte, care sunau ca și cum aș fi inventat o scuză. O scuză pentru ce? Pentru cine era acea scuză? Confuz, m-am uitat la Amami și am văzut că zâmbea cu zâmbetul său blând obișnuit, respingerea puternică pe care o arătase mai devreme părând să dispară în aer. Și totuși, cuvintele lui care au urmat au fost reci.

– Mă duc acasă.

– Păi… aşa? Atunci lasă-mă să te însoțesc până la gară.

– Nu, o să mă descurc singur. Voi ajunge acasă înainte de a se face prea târziu.

– Ah, ahh…

Eram respins pe un ton care nu m-a lăsat să merg mai departe, iar eu m-am simțit brusc ruşinat. L-am invitat cu nepăsare, gândindu-mă că era un prieten pe care îl cunoșteam mai bine decât oricine altcineva, dar, din punctul de vedere al lui Amami, ar fi putut crede că și-a făcut datoria doar venind în casa unui prieten care era doar cu un fir de păr peste nivelul unui coleg de clasă. În plus, probabil că există doar un număr limitat de oameni care ar fi imediat de acord dacă li s-ar cere brusc să rămână peste noapte. Chiar dacă era o vacanță școlară, s-ar putea să aibă propriile lucruri de făcut.

Existau motive întemeiate pentru care a te simți rănit de un refuz rece ar putea fi, în cel mai bun caz, o greșeală. Mi se părea că am profitat prea mult de bunătatea lui Amami. Mi-am înăbușit sentimentul de a mă scufunda în dezgust de sine și l-am văzut pe Amami plecând în timp ce își încălța pantofii la intrare.

– Mulțumesc pentru ziua de azi. A fost distractiv să iau cina împreună cu tine, Amami.

– Și eu simt la fel. Kijima și ceilalți prieteni ai tăi vin și ei să rămână peste noapte? a întrebat Amami, cu spatele la mine.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, trecuse mult timp de când nu mai primisem prieteni la mine acasă.

– Nu. Ultima dată când prietenii mei au venit să mă viziteze a fost când eram în clasa a șasea, cred… Mi-ar plăcea să dorm la o petrecere în pijamale, dar nu am fost niciodată la una și nici la mine nu a dormit nimeni.

– Înțeleg. Asta e o ușurare.

– Ce?!

– Nu contează. Karasawa, dacă nu te deranjează, e în regulă dacă mai trec pe la tine? Data viitoare voi pregăti un cadou.

– Chiar nu e nevoie să aduci un cadou. Poți veni oricând.

– Da, mulțumesc. Mâncarea a fost delicioasă.

Pentru că nu m-a lăsat să-l conduc, m-am despărțit de Amami la ușa de la intrare. Chiar dacă era o politețe obișnuită să spui că cineva va mai veni în vizită, atunci când Amami a spus-o, am simțit că el chiar va mai veni, ceea ce m-a determinat să mă simt bine şi comod în adâncul inimii. Am râs de mine însămi. Să cred că va fi a doua oară!

Am privit în urmă la viața mea din liceu și am fost prea timid și prea ocupat să încerc să ascund faptul că eram o Omega. Nu-mi făcusem alți oameni pe care să-i pot numi prieteni în afară de Kijima și Amami. Pentru el, probabil că eram doar unul dintre mulții prieteni, dar pentru mine, el era unul dintre cei mai importanți prieteni pe care îi aveam. Deși drumurile noastre aveau să se despartă după absolvire, speram că ne vom putea întâlni din când în când pentru a lua masa sau pentru a bea ceva împreună într-o zi.

De aceea, în acest moment trebuia să mă concentrez asupra finalizării pașnice a vieții mele de liceu și să nu judec greșit profunzimea relației mele cu Amami, continuând în același timp să îmi ascund Genul Secundar și să nu creez probleme nimănui. Mi-am reamintit să nu uit niciodată asta.