Vântul prin arbori- Capitolul 4

Taratree stătea rezemat de portiera mașinii Bentley și trăgea cu ciudă fumul dintr-o țigară. Era enervat, contrariat, confuz și aștepta ca bărbatul acela ciudat să iasă din incinta clădirii. Trebuia să clarifice o problemă, trebuia să știe…trebuia să…la naiba cu toți, trebuia să afle răspunsuri. Semus, în picioare un pic mai departe, nu presimțea nimic bun din atitudinea lui Taratree.

Făcuse un semn discret către bodyguarzi

Deodată, ușile de sticlă de la intrarea în clădirea concernului se deschiseră și Namsong Singte apăru în toată splendoarea lui. La lumina zilei era și mai frumos/ Părul alb era mângâiat de razele de soare dându-i un aspect feeric. O pereche de ochelari de soare îi acopereau ochii, dar aceștia nu puteau atenua frumusețea pielii si a trăsăturilor feței. Mergea încet ca și cum ar fi cântărit fiecare pas pus pe pământ. Era urmat de cei 4 bodyguarzi ciudați. Taratree auzi un zgomot înfundat de motor de  mașină  . Întoarse capul  spre dreapta și văzu apropiindu-se un ROLLS Royce la Rose Noire. Mașina se gară chiar în spatele lui. Un bărbat înalt, foarte slab și cu o față destul de urâtă, coborî de la volan. Fața i se ilumină zâmbitoare și făcu un semn de salut strigând vesel:

– Song! Te fac o plimbare? Fac cinste cu o masă la restaurantul meu.

Namsong îi întoarse zâmbetul și salutul.

– Chen!

Se întoarse spre cele patru gărzi.

– Merg cu el.

Gărzile se opriră, lăsându-l să se îndepărteze. Namsong , în drumul lui spre Chen trecu pe lângă Taratree fără să-l bage în seamă, ca și cum nici nu exista. Acesta aruncă țigara stingând-o cu piciorul și chiar în momentul în care Namsong îl depășise, întinse  brațul și-l apucă de cot cu putere.

– Khun Krungmer[1] , ia stai oleacă. Vreau și eu să știu de ce vila aia se numește Vântul prin arbori?

Namsong îl ignoră , chiar dacă strânsoarea îl durea.

În secunda următoare, Taratree se regăsi lipit de caldarâmul rece . Cele 4 gărzi îl anihilaseră și nici măcar nu avusese timp să riposteze.

Își scutură capul amețit și ridică privirea spre Namsong. Acesta îl privi și pentru prima dată îi vorbi folosind o tonalitate neutră:

– Khun Taratree, nici bine nu ați semnat contractul că l-ați și încălcat. Să nu îndrăzniți să mă mai atingeți vreodată. Gestul de azi îl trec cu vederea, drept cadou de logodnă. Și…

Se aplecă aproape atingând cu nasul  fața lui Taratree , dar ochelarii fumurii nu lăsau să se întrevadă vreo emoție sau altceva.

– …nu e treaba d-voastră despre ce și cum. Dacă stați la locul potrivit, într-un fel potrivit, ne vom înțelege de minune. Feriți-vă să-mi declarați război.

Namsong își îndreptă corpul și merse spre acela care deținea cea mai scumpă mașină din lume și care, Taratree îl recunoscuse, era bărbatul de la masă, din noaptea aceea de la Wilde Rose.

Taratree, rămase prăvălit pe jos, până când mașina dispăru. Semus și gărzile lui care nici nu avuseseră timp să reacționeze, atât de repede se petrecuse totul, veniră să-l adune de pe caldarâm. Când fu în picioare, dintr-o dată o furie puse stăpânire pe el.

Zbang! Zbang! Zbang!Trosc! Pleosc!

Gărzile primiră o ploaie de pumni și de șuturi. Nici unul dintre ei nu ripostă. Se lăsară bătuți până când șeful lor se răcori.

Taratree își aranjă costumul deranjat, își trecu mâinile prin păr  apoi urcă în mașină.

……………………

– De ce nu mi-ai spus, Song?

– Îmi pare rău dar ordinele tatei au fost foarte stricte n-aveam cum să-ți spun, Chen.

Cei 2 bărbați stăteau la masă și luau prânzul în restaurantul hotelului de 5 stele al lui Chen Singte. Bărbatul acela destul de urât, vărul lui, era destul de supărat că aflase știrea logodnei lui Namsong prin intermediul televiziunii și al tatălui său.

– Eu nu înțeleg. De ce el și nu eu?

 – Chen, nu vom redeschide această discuție. Tu știi foarte bine că între mine și tine nu va fi niciodată nimic altceva decât o relație de veri apropiați sau de prieteni foarte buni, ia-o cum vrei.

– Dar sentimentele mele nu se vor schimba niciodată și îți voi spune mereu cât de mult te iubesc. Te iubesc mai presus decât o relație de prietenie. Îl iubești?

– Pe cine? Neanderthalianul acela? Nici măcar nu-l cunoșteam. Când tatăl meu mi-a trimis dosarul cu toată istoria vieții lui și am văzut în ce ape se scaldă, aș fi vrut ca pământul să se deschidă și să mă înghită. O specie ciudată, un fel de bețiv afemeiat fără cultură, o persoană care ai spune că a coborât din copac chiar acum. E o diferență ca de la cer la pământ între noi doi, dar cum este dorința tatălui meu care e pe patul de moarte, nu am ce face.  Vom locui în aceeași casă și chiar dacă nu vom avea același apartament va trebui să-l suport până când moartea ne va despărți sau până când… nu știu…

Încă fiind tânăr adolescent, după acel accident de mașină de care mi-a vorbit tata și despre care nu-mi aduc aminte, am simțit întotdeauna ceva… ceva ce îmi lipsește în interiorul sufletului meu… E…e ca și cum aș aștepta ca cineva să vină sau aș aștepta ca cineva drag să apară de undeva… în orice caz. dacă într-o zi îmi voi găsi sufletul pereche, orice s-ar întâmpla, voi pleca cu el.

Chen îl privea nedumerit și un pic enervat. Ei erau împreună încă de acum 13 ani, de când Song ieșise din comă. Acolo unde se găsea Namsong se găsea și Chen și acolo unde se găsea Chen, se găsea și Namsong.  Pentru Chen, era normal ca cei 2 într-o zi să fie împreună într-o relație mai presus de prietenia de acum, într-o relație puternică de soț și soție. Dar iată că astăzi visele lui se năruiseră. În disperarea lui profundă el totuși mai avea o mică speranță pentru că Namsong și acel Taratree nu erau încă sub statutul unei căsătorii ci doar al unei promisiuni. Ei erau doar logodiți, deci își mai putea juca încă o dată șansa, oricât ar fi costat.

– Și ce clauze sunt înscrise în contractul prenupțial? Bănuiesc că unele foarte puternice.

–  Să nu mai vorbim despre acest subiect, mă deranjează. Oricum, clauzele trebuie să rămână secrete în dosarul acela pe care l-am semnat, deci chiar dacă ai dori, nu am voie să-ți vorbesc despre ele. Mai bine spune-mi dacă ai pregătit bagajele, în noaptea aceasta vom zbura spre Paris. M-am înscris la festivalul internațional de muzică clasică „ Frederique Chopin” și apoi vom pleca spre Olanda pentru expoziția și licitația unuia dintre tablourile mele. Vom fi plecați pentru 6 luni, până aproape de Anul Nou.

Chen oftă adânc…nu reușise să afle nimic despre clauze…tatăl lui nu va fi mulțumit.

………………

– Alo…Agent 111?

– Inspectore Tan, bună ziua.

– Agent 111, am dat de unul dintre bărbații care i-a păzit pe acei copii timp de un an. Vrei să te duci să-l interoghezi?

– Unde se află?

– E închis de 10 ani în închisoarea de înaltă securitate din regiunea Kapat pentru violul și uciderea unei fetițe de 10 ani  . În schimbul mutării lui într-o celulă mai bună și a câtorva ore de ieșire la lumină, el a declarat că va da informații importante cu privire la răpirile de acum 16 ani.

– Voi lua avionul într-acolo, chiar mâine. Contați pe mine, inspectore.

– Agent 111…

– Da?

– Te rog să fii atent. Nu-ți divulga adevărata identitate. Ca detectiv sub acoperire ai multă responsabilitate și știi cât de greu e acest caz. Au trecut 16 ani și tot nu am dat de Wiworn[2], adevăratul răpitor al acelor copii. Trebuie să-l prindem. Deci, atenție mare.

– Am înțeles.

– Să ne auzim cu bine.

Agentul 111 deschise un sertar, scoase un pistol, își luă haina pe umăr și ieși din apartament.

……………

– Mamă, mamă!

– Ce e, puiul meu? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

-Mamă, sunt foarte nefericit… sunt cel mai nefericit!

Chen năvălise în apartamentul mamei sale cu fața plină de lacrimi, hainele în dezordine și urlând ca un copil al cărei jucărie fusese stricată.

– Mamă. Îl iubesc pe Namsong și el s-a logodit cu un altul! Mama vreau să moooor!Vreau să mooor, să mor, să mooooor!!

Spunând acestea, se azvârli în brațele mamei sale care se odihnea cu un pled peste picioare în fotoliul de lângă fereastra bibliotecii. Ava Singte lăsă cartea pe care o avea în mână și puse mâinile pe capul fiului ei, mângâindu-l ușor.

– Fiule, nu mai plânge, îmi rupi inima.

Chen își înfundă mai tare capul în poala ei. Plângea cu sughițuri și se ținea cu mâinile de pledul din lână.

Ava Singte fusese întotdeauna o mamă exemplară. Foarte iubită printre mamele colegilor de școală ai lui Chen, devenise chiar liderul comitetului părinților. Era foarte generoasă, atât de generoasă în donațiile pentru îmbunătățirea școlilor, încât toată lumea uita că acestea proveneau din spălare de bani, prostituție, droguri și alte beneficii murdare ale clanului Phu Singte. Deși aveau legături de rudenie cu marea casă, între Nakarin Singte, șeful marelui clan și Phu Singte, șeful micului clan,  se dăduse mereu o luptă acerbă pentru puterea în sânul casei Singte. Chiar dacă Phu Singte era fratele mai mare, totuși tatăl lor alesese să paseze puterea în mâinile lui Nakarin care era mai calm, mai inteligent și avea o mare stofă de om de afaceri. Alegerea dăduse naștere la un război rece cu multe lovituri sub centură și mulți morți printre care chiar bătrânul Singte, ce ieșise deja la pensie.Într-o dimineață, bătrânul urcase în mașina personală și aceasta făcuse pur și simplu „bum”.

Dar de când Chen devenise foarte apropiat de unicul fiu al lui Nakarin Singte, parcă lucrurile se mai înmuiaseră. Se aștepta la o căsătorie a celor doi și o unire a celor două clanuri în care Chen Singte ar fi devenit Capul Familiei.

Ava Singte avusese o sănătate fragilă încă de mică. Crescând, frumusețea ei devenise orbitoare și deși rămânea foarte firavă și bolnăvicioasă, toți bogătașii o curtau. Fusese promisă fiului clanului de Est  din familia Korn, dar în noaptea nunții, Phu Singte năvălise și o răpise , o ținuse închisă într-o casă secretă timp de 6 luni până rămăsese însărcinată. Apoi, într-o nuntă grandioasă se însurase cu Ava care deveni Mama, Șefa casei Phu Singte cea care lua deciziile în alegerea personalului casei și tot ce ținea de conducerea gospodăriei. Phu Singte, în primii ani, gelos fiind, o bătea cum i se punea pata,  de aceea, de multe ori Ava apărea în public cu ochelari de soare care ascundeau des vânătăile pumnilor. Cu timpul, Phu Singte o lăsă în pace să se ocupe de casă, de recepții și de oribilul fiu pe care îl născuse. Phu Singte nu avea cu Chen nici o relație tată-fiu. Iar de când cu anunțul logodnei  lui Namsong, Phu Singte aproape că înnebunise. Chen nu era nici frumos , nici nu avea abilități de conducător, era un visător care făcuse Conservatorul secția vioară, dar nu excela nici ca virtuoz.

Deci, Chen avea ca cel mai bun prieten și sfătuitor pe mama sa. Aceasta fusese mereu prezentă în viața lui și în momentele dificile ea îl susținuse și încurajase. Pentru liniștea casei îi cumpărase cel mai șic hotel-restaurant  al regiunii. El nu era niciodată în bucătărie, dar mama lui angajase cei mai renumiți bucătari care aduseseră 5 stele Michelin. Ava  avea o iubire bolnavă pentru fiul ei și ar fi făcut orice ca fiul ei să devină celebru, să fie fericit și să nu lipsească de nimic, iar acum…văzându-l pierdut, în lacrimi și atât de nefericit…inima ei era sfâșiată.

– Chen, copilul meu, el a fost obligat de tatăl lui, dar Khun Nakarin nu mai are mult de trăit, iar căsătoria nu a fost încă legalizată, deci ai multe șanse. Sunteți mereu împreună și aveți aceeași pasiune pentru muzica clasică, vei vedea, totul…

Chen o întrerupse urlând:

– Mamă, mi-a spus că între noi nu va fi niciodată nimic!!!!Nu înțelegi?!!!!Niciodată!!!!Aaaaaaa, vreau să moooooor!!!!!

Ava Singte se simți neputincioasă, era doar Mama, o femeie bolnăvicioasă și foarte firavă. Își dori în acel moment să fi fost mai puternică, mai sănătoasă…

…………………………

Închisoarea  Kapat

Bărbatul cu mască pe gură, îmbrăcat în uniforma agenților speciali de la Departamentul de investigații criminalistice prezentă legitimația la postul de observație de la intrarea în închisoarea cu cele mai stricte reguli de supraveghere. Apoi își declină funcția:

– Ofițer de legătură sub acoperire de la Intelligence Service, Agent 111, cod B12Qw45, vin să interoghez prizonierul cu matricula 1988WFRTKAPAT 56, sub ordinul Biroului național de investigații criminalistice. Aici am ordinul scris și legitimația de intrare în închisoare.

Agentul penitenciar de primire verifică hârtiile oficiale apoi arătă spre un aparat de scanat amprente:

– Introduceți mâinile aici.

Bărbatul se execută. Un bip puternic, și pe ecranul calculatorului de pe birou se afișă identitatea ofițerului.

Agentul scoase o cutie.

– Lăsați aici orice armă aveți în dotare. Nu puteți intra înarmat.

Ofițerul scoase un pistol și un cuțit și le depuse în cutie. Agentul îi întinse un mic obiect oval de culoare neagră.

– Dacă întâmpinați orice problemă sau credeți că vă aflați în pericol, doar apăsați pe butonul de deasupra și în câteva secunde vor sosi întăriri. Deși la ușa camerei de interogatoriu vor fi doi soldați, deși deținutul va părea foarte cooperant și blând, nu lăsați garda jos. E cel mai periculos deținut  din această închisoare, nu va evita să vă stranguleze dacă poate. E considerat un nebun furios, deci nu știu dacă veți scoate ceva de la el. Aveți la dispoziție 30 de minute din momentul în care intră  încăpere, nu mai mult, soldații de gardă vă vor conduce și vor veghea asupra integrității d-voastră.

Spunând acestea, apăsă pe un buton și doi soldați veniră să-l escorteze.

Camera de interogatoriu era într-o aripă a clădirii unde nu existau celule cu deținuți. Era o tăcere de moarte și nu se vedea nicio ferestruică. Lumina era una artificială , foarte puternică, chiar agresivă. Nu exista aer condiționat deci aerul  de vară făcea interiorul camerei de interogatoriu înăbușitor.

Agentul 111 se așeză la masa din mijlocul încăperii și scoase dintr-un rucsac un reportofon și o tabletă.

Aștepta de 10 minute când dintr-o dată ușa se deschise și un deținut își făcu apariția flancat de 2 soldați. Avea mâinile și picioarele  înlănțuite cu lanțuri groase, grele. Bărbatul era foarte înalt și părea tăiat dintr-o bucată de stâncă.

Soldații îl așezară pe scaun și rămaseră în cameră în dreptul ușii, în picioare .

Bărbatul, chel , la vreo 60 de ani , se rezemă nonșalant de spătarul scaunului și-l privi cu superioritate.

– Dacă vrei să stai de vorbă cu mine, scoate cascheta și masca aia nenorocită. Nu stau de vorbă cu o sperietoare de ciori…și doresc o bere și un pachet de țigări.

Vocea deținutului era moale, hipnotizatoare.

Agent 111 făcu un semn unuia dintre soldați care ieși în fugă. Își scoase cascheta și masca și le puse pe masă.  Deținutul se uită la el cercetător timp de 5 min apoi spuse:

– Nu te cunosc, nu cred că ne-am mai întâlnit.

Agentul 111 răspunse calm:

– Nu ne cunoaștem.

– Dar știi cine sunt, nu? zâmbi viclean deținutul.

– Știu, de aceea am venit. Eu sunt agent 111, unul dintre ofițerii  care se ocupă de Cazul Wiworn.

Deținutul tresări la auzul numelui Wiworn și mormăi ca pentru sine:

– Wiworn…hm…fiul ăla de cățea…ne-a abandonat…pe noi…oamenii lui…

– Ce poți să-mi spui despre el?

Dintr-o dată deținutul își reveni din gânduri,  se redresă și rânji schimonosindu-se:

– Ne, ne, ne, tsk, tsk, tsk! Mă crezi așa de prost? Să negociem mai întâi.

În acel moment soldatul care plecase reveni cu o sticlă de apă, un pachet de țigări și o scrumieră. Le puse pe toate în fața deținutului și se retrase la locul lui, lângă ușă.

Deținutul desfăcu sticla , bău jumătate din ea, desfăcu pachetul cu țigări , scoase una, o ținu în mână și întrebă:

-Ai  un foc?

Agentul 111 scoase o brichetă și-i aprinse țigara, apoi deschise tableta .

– Ce dorești în schimbul tuturor informațiilor pe care le deții cu privire la cazul Wiworn?

Deținutul îl privi cu superioritate , trase două fumuri inspirând adânc. Apoi le trimise în aer cu o sclipire de satisfacție în privire.

– Vreau o celulă cu fereastră. Nu contează dimensiunea și forma. Vreau un televizor, un abonament la ziarul local și o zi pe săptămână accesul la curtea închisorii. De asemenea, vreau o mâncare decentă sâmbăta și duminica. E atât de infectă mâncarea de aici. Vreau 1 pachet de țigări și o bere în fiecare zi.

Agentul 111 se opri din scris pe tabletă. Deținutul se holbă la el:

– Ce? De ce te-ai oprit ? Cererile mele ți se par prea nesemnificative? Vino și stai aici vreo 10 ani și mai discutăm. Eu sunt închis pe viață, deci…hai, ai scris tot ce ți-am dictat?

Agentul 111 întoarse tableta spre el și i-o arătă apoi spuse:

– Asta e tot?

— Tot.

– Atunci, hai să discutăm despre acel Wiworn.

Deținutul întinse mâinile.

– Dacă discutăm, mi-ai putea desface lanțurile astea.

Agentul 111 îl privi rece:

– Nu întinde coarda prea tare.

Deținutul își repuse mâinile sub masă.

– Doar am încercat. Hai, pune întrebările, mai ai 15 min, spuse el rânjind.

– Cum era acest Wiworn? Poți da o descriere cât mai detaliată?

Deținutul se gândi o clipă și spuse:

– Sincer…nu știu dacă te poate ajuta cu ceva. De câte ori venea acolo în casa aceea, simțeam cum mă trec fiori reci și totuși eu nu sunt o persoană atât de sensibilă sau fricoasă. Am văzut lucruri la viața mea, dar pot să-ți spun că această persoană era teribil, teribil, teribil de crudă, teribil de sadică. Numele i se potrivea ca o mănușă. De ce spun că s-ar putea să nu te pot ajuta cu o descriere? Această persoană când venea purta întotdeauna niște haine lungi, foarte largi, mănuși din piele. Nici o bucățică de piele nu i se vedea, nu pot spune dacă era negru, alb, galben sau altă culoare. Pe față avea un fel de mască care semăna nu știu… cu un demon…o entitate ieșită din iad… știu că ne spunea mereu să-l numim „Apocalipsa”. Ținea la acest titlu și la acest nume și simțeam din vocea, din comportamentul acestei persoane că îi plăcea acest nume foarte mult. Pe cap purta întotdeauna o pălărie deci nici n-aș putea să spun dacă era chel, dacă avea păr lung, dacă avea păr negru sau blond, sau dacă era cărunt. Întotdeauna când vorbea, avea un modulator de voce. Din această cauză noi toți cei care am lucrat pentru el ne-am spus că sigur era o personalitate cunoscută, cineva care poate apărea la televizor sau apăruse la televizor sau o personalitate publică pe care toată lumea o știa. Părea o persoană foarte bogată, foarte cultivată , nu înjura nu vorbea în stil popular. Wiworn avea o persoană care era tot timpul cu el și sigur această persoană era mâna lui dreaptă. Amândoi erau foarte cruzi…e drept că și noi ne-am distrat cu copiii aceia, erau atât de simpatici și ne excitau de fiecare dată când îi vedeam. Nu te șochează asta?

Agentul 111 nu clipi și nu arătă nici o expresie pe față. El rămânea neutru ca și cum i se povestea despre un film sau despre un fapt divers. El răspunse cu o voce calmă:

–  Bun, continuă, povestește.

–  Cred că niciunul dintre noi nu cunoștea cine era această persoană. Noi fuseserăm angajați de mâna lui dreaptă prin intermediul internetului, ni se oferiseră salarii foarte mari și în plus aveam posibilitatea să alegem oricare din acești copii și să ne petrecem noaptea cu el fără să avem probleme. Deci chiar dacă ceilalți paznici n-ar fi muri,t tot n-ai fi putut scoate nimic de la ei, nici o informație mai importantă, dar eu am una și sper că îți vei ține cuvântul. Cum pot fi sigur că toate dorințele mele vor fi acceptate?

Agentul 111 deschise tableta și o întoarse spre deținut. Acesta văzu un formular special cu semnătura ministrului de interne și pe care scria „acceptat”. Acolo erau scrise toate cerințele lui. Văzând aceasta fața îi străluci și continuă să povestească:

– Într-o zi când Apocalipsa pleca împreună cu mâna dreaptă, din întâmplare mă aflam afară și atunci am văzut apropiindu-se o mașină care i-a luat pe cei 2, iar eu am notat plăcuța de înmatriculare.

Agentul 111 avu o mică clipire în ochi, dar nu lăsă să se întrevadă nimic altceva.

– Plăcuța aceasta am ținut-o în minte de atunci, iar acum ți-o voi da ție, Nu știu dacă e o plăcuță adevărată sau falsă, dar îți voi da și marca mașinii. Era un Mercedes Unlenhaut, deci persoana care îl deținea era extrem de bogată.

– Numărul de înmatriculare, ceru sec agentul 111.

– Bx-000- AG-789.

– Ce mai poți spune despre Winworn?

– Când asista la violarea unora dintre copii filma scenele și se părea că asta îl excita la maxim. Era  unul mai ales… cel mai mare dintre toți…cum naiba îl chema?Tsk. Tan…Tana…tsk…Copac…tsk…Tanmai…așa e, un prost. Se lăsa violat și bătut pentru un țânc care avea mereu muci la nas. Wiworn stătea acolo și se uita până la capăt. Uneori scotea un bici și-l bătea în timp ce bărbatul ăla groznic, mâna lui dreaptă, îl viola.

– Eram și noi țicniți, dar Wiworn ăla…îți spun eu… nu numai că era țicnit , dar avea o ură mare pe copiii aceia. Nu știu de ce. Pe câțiva i-a strangulat în fața noastră cu propriile sale mâini. Și impresia mea era că îi cunoștea pe toți, nu numai pe acel Tanmai. Eu nu cred că îi răpise doar pentru că familiile lor erau extrem de bogate. Și…dacă mucosul ăla n-ar fi fugit , dementul sigur l-ar fi strangulat. În ciuda faptului că acel Tanmai se lăsa violat, bătut, schingiuit, totuși… Wiworn și mâna lui dreaptă programaseră deja violarea acelui țânc…cum naiba îl chema… să-mi aduc aminte…Wind…da…Wind. Plângea tot timpul la început  și stătea mereu  atârnat de băiatul acela prost. Un prost și un mucos ne-au dus de nas pe toți și din cauza lor am fost prinși…pffff…ce…

Agentul 111 îl întrerupse sec:

– Să revenim la oile noastre. Ce altă informație mai ai?

– Una beton. Unul dintre noi îl cunoștea personal pe acest Wiworn.

La aceste cuvinte, agentul 111 tresări și se uită direct în ochii deținutului.

– E încă în viață?

Deținutul  râse  în hohote câteva bune secunde.

– Credeai că scapi atât de ușor doar cu niște cereri de mizerie? Pe bune? Ești cam fraier pentru un agent de la Intelligence Service.  Am o cerere specială. Dacă mi-o îndeplinești, atunci vei avea numele acestei persoane…numele adevărat, vreau să spun. Dă-mi…și-ți dau.

– Ce vrei?

– Vreau ca viitoarea mea celulă să fie una din partea de est.

– Asta nu se poate!

Celulele din partea de est găzduiau deținuți mai „ușori”. Cei de acolo puteau vorbi la telefon , puteau primi pachete și puteau avea vizite o dată pe lună. De asemenea puteau deține cărți și jocuri ca șahul, scrabble sau altele. În loc de uși, celulele aveau gratii și deținuții se puteau vedea și vorbi între ei.

– Dacă nu se poate, „Pa”! Eu am terminat.

Deținutul se ridică. Agentul 111 ezită o clipă apoi spuse:

– Stai. Trebuie să-mi întreb superiorii.

Spunând acestea, ieși ducând cu el telefonul portabil.

5 minute mai târziu reveni, deschise tableta, scrise ceva pe formularul de dinainte și îl arătă deținutului. Acesta citi și un rânjet de satisfacție se ici pe buzele lui.

– Dă-mi hârtie și ceva de scris.

Deținutul primi ceea ce ceruse. Încet, calculat, el scrise un nume și o adresă pe hârtie:

NOUM BOONMA , 127 SAT KADUCHA, CANTONUL DE SUD

Deținutul îl privi cum își strângea lucrurile de pe masă, cum își repune masca și cascheta și-i spuse serios:

– Adresa asta m-a costat mulți bani, dar a meritat, să nu uiți să vii în vizită să-mi povestești.

Agentul 111 ieși din camera de interogatoriu fără să-i răspundă.

………………………

– Oprește-te din plâns, ai auzit? Nu mă face să repet, creezi mereu probleme. Și șterge-ți naibii mucii de la nas, mă enervezi!

Băiatul slab și firav își șterse nasul cu mâneca și ridică privirea spre băiatul acela care îl certa mereu și nu era deloc simpatic. Erau aici de o săptămână și încă nu ieșiseră din această celulă rece și neprimitoare. De-a lungul zilei și uneori noaptea auzeau urlete, strigăte și plânsete de copii. Cineva le strecura câte un blid de mâncare pe o ferestruică mică din mijlocul ușii celulei, o dată pe zi. Mâncarea era oribilă, un fel de zeamă călduță cu gust de stricat, legume fierte fără sare sau carne și o bucată de pâine. Nu venise încă nimeni după ei.

– Va trebui să ne alegem blestematele alea de nume, spuse tânărul care nu părea să aibă  mai mult de 16 sau 17 ani.

– Vreau acasă, vreau la mama, nu vreau să stau aici, spuse copilul și începu iar să scâncească.

– Taci dracului din gură, vrei să avem necazuri?! Să-mi spui Tanmai, ai înțeles? Și eu cum să te chem?

Copilul se opri din scâncit și se uită iar la băiatul adolescent. Își șterse din nou mucii cu mâneca și printre sughițuri întrebă:

– De ce vrei să te numești Tanmai?

Adolescentul ridică din umeri și răspunse sarcastic:

-Pentru că-mi plac arborii.[3] Mai aștept mult? Cum să-ți spun?

Copilul stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse:

– Lom….sau nu…Wind…da…să-mi spui Wind.

Adolescentul râse zeflemitor.

– Nu e același lucru ? Că e Lom că e Wind, tot „vânt” înseamnă, nu? Și de ce „Vânt”?

Copilul ridică ochii gri-albaștri și uitându-se ca o provocare în ochii de culoarea mierii ai adolescentului răspunse cu o voce plină de ciudă:

– Pentru că vântul poate scutura frunzele unui arbore!

 Namsong deschise ochii mari….Îi visase iar pe acei copii…Visa… cu și despre ei, de parcă trăia o a doua viață în somn. Nu știa de ce și nu știa cine sunt, dar când se trezea, un sentiment de oprimare și de tristețe îl învăluiau de fiecare dată. Nu le vedea fețele, doar ochii și le simțea trăirile de parcă intra în corpurile lor.

Îi trebui mult timp să se dezmeticească.  Era încă foarte obosit de zborul în avion, din țară și până în Franța. Durase mai mult de 16 ore, iar decalajul orar îl perturba ca întotdeauna. Acum trebuia totuși să se trezească pentru că un concurs greu îl aștepta, iar el decisese să fie ca întotdeauna un mare  învingător. Pianul era prelungirea mâinilor lui, la școală, acasă, era mereu lipit de unul. Aici își cumpărase o casă, undeva într-un loc liniștit unde nu era multă populație, într-un cartier rezidențial. Pereții casei erau atât de groși încât ar fi putut cânta 24 de ore din 24 fără ca nimeni să-l audă. Să cânte la pian era ca o a 2-a viață. Din momentul în care atingea cu mâinile clapele lui,  devenea un altul,  notele de pe portativ erau în creierul lui și ar fi putut cânta orice bucată clasică fără să aibă nici cel mai mic ajutor. Știa că era talentat, dar nu era mândru și niciodată nu avea un aer superior în fața altor candidați sau în fața altor persoane care cântau la pian. Din contră, la fiecare gală unde era invitat sau la recepții de caritate, el era mereu în spate, se retrăgea într-un colț și asculta până când era descoperit. Atunci nu mai avea de ales, trebuia să cânte. Melomanii cereau mereu lucruri destul de grele: Schubert, Schuman, Rahmaninov, ceva care era foarte dificil. Pentru el însă toate aceste bucăți erau ca niște piese de puzzle care se înfășura în jurul corpului și spiritului lui pentru a nu lăsa să se întrevadă frământările lui interioare, temerile, faptul că era o persoană foarte timidă, foarte introvertită. Să poarte o discuție cu toți acești oameni din înalta societate…era foarte dificil pentru el, dar o făcea pentru că de fiecare dată obținea donații astronomice pe care le folosea întotdeauna pentru Spitalul de copii din Saphuri.

După accident își pierduse memoria complet, dar când se așezase în fața unui pian, la ieșirea lui din comă, fusese ca și cum primise o grămadă de oxigen. Încetul cu încetul învățase cum se numea, din ce familie făcea parte, cine era tatăl lui, dar afacerile familiei rămăseseră pentru el la stadiul de”fapte diverse”. Terminase Conservatorul cu brio și într-un slalom de înaltă performanță între concursuri, spectacole, catedra de muzicologie, absolvise și Artele plastice din Utrecht. Tablourile lui se vindeau la prețuri exorbitante. Fusese întrebat odată de unde își lua inspirația și el răspunsese : „aceștia sunt demonii mei” . Tablourile lui erau aproape monocrome, variind totuși între diferitele  nuanțe de gri. Peisaje bizare cu pești care pluteau în mijlocul pădurii printre arbori, demoni lunatici cu ochi  fluorescenți, personaje ce ieșeau din ape noroioase și care în loc de cap aveau niște nori întunecați, acestea erau unele dintre tablourile pe care elita europeană se bătea și pentru care putea plăti până la zeci de milioane de lire sterline. Acesta era Namsong, un artist celebru ce rămânea în umbră pentru că iubea singurătatea.

NOTA SCRIITOAREI

[1] Krungmer- Juma’ de metru

[2] Wiworn- Apocalipsa

[3] Tanmai- Arbore(lb. Thai)