Vântul prin arbori- Capitolul 7

Agentul 111 făcuse câteva sute de kilometri fără să se oprească. Timpul juca în defavoarea lui și-i era teamă că Apocalipsa făcuse deja următoarea mutare de șah.

Ajunse la casa lui Noum Boonma dimineața, la prima oră. Totul părea în regulă. Ajuns în fața ușii ciocăni puternic.

– Khun Boonma! Khun Boonma sunteți acasă?!

Ciocăni de mai multe ori strigând, dar nimeni nu răspunse deși luminile erau aprinse la parter.

Apoi se uită pe fereastră…Un corp zăcea pe o parte cu o mare de sânge sub cap. Agentul 111 oftă…scoase telefonul și apelă.

– Agent 111 la telefon. Pionul e mort.

– Îți trimit oameni, faceți o percheziție. Nu se știe niciodată.

– La ordinele d-voastră.

Apelul fu întrerupt. În așteptare, deschise câteva sertare. Le atinse pe fiecare și pe dos. Și iată că la al treilea, un plic, lipit cu scotch. Trase de el și îl deschise cu mâini tremurânde. O foaie de hârtie tipărită.

Dacă moartea mea se va petrece în condiții violente, anormale, aceasta înseamnă că Apocalipsa, răpitorul de copii de acum 15 ani, a avut ultimul cuvânt. Și atunci, eu sunt dezlegat de promisiunea păstrării secretului profesional. În Saphuri, casa lui Tosatar Wisanut, în grădină, la rădăcina platanului, veți găsi o cutie cu o cheie de seif de bancă. În acel seif veți găsi dovada că Tosatar Wisanut este renumitul Apocalipsa.

N-are sens să spun că-mi pare rău de mucoșii aceia. Să faci sex cu un copil e cel mai excitant lucru. Hai, aștept să mă întâlnesc cu  Khun Wisanut, dincolo, în iad.

Salutări

One

Agentul 111 ținea acea scrisoare în mână și nu-i venea să creadă.

………….

Era agitație mare în jurul reședinței lui Tosatar Wisanut. Poliția, Intelligence Service, jurnaliștii, vecinii, gură-cască provocau un du-te vino permanent.

Tosatar asista la percheziție cu o față imperturbabilă. Poliția îl târî sub ramurile platanului și începură să sape acolo. După ce făcuseră aproape tot turul copacului, una dintre cazmale lovi ceva metalic. Polițistul cu cazmaua se aplecă și scoase o cutie mică din metal. Înăuntru: o cheie de seif. Șeful poliției se întoarse spre Tosatar și întrebă:

– Khun Wisut, la ce bancă sunt conturile d-voastră?

Tosatar ridică din umeri plictisit.

– La cea din oraș, unde altundeva.

Șeful poliției făcu un gest către subordonați.

– Să mergem. Khun Tosatar, urmați-ne.

Tosatar Wisut se încruntă.

-Unde?

– La bancă.

– Ce dracu’ mă tot frecați? se enervă el agitându-și mâinile.

– Khun Tosatar, mergeți singur sau vă ducem pe sus?

Vrând, nevrând, bărbatul se alătură polițiștilor. 30 de minute mai târziu, toată lumea se afla în camera seifurilor de la banca din oraș. Directorul băncii veni cu o a doua cheie. Cele două chei fură introduse în același timp și ușa seifului fu deschisă.

În interior se găsea o pălărie, o mască, o pereche de mănuși și un plic. Un polițist deschise plicul și fotografii pornografice cu copii care făceau sex sau sex oral cu bărbați mascați apărură în fața ochilor polițiștilor. Câțiva vomară într-un colț, alții erau albi ca varul.

Șeful poliției scoase o pereche de cătușe și i le puse lui Tosatar Wisanut, în timp ce un polițist îi citea drepturile.

– Wisanut Tosatar, în numele legii, sunteți arestat. Aveți dreptul să păstrați tăcerea. Orice veți spune poate fi folosit împotriva dumneavoastră. Aveți dreptul la un avocat, dacă nu puteți să-l plătiți, aveți dreptul la un avocat din oficiu…

Tosatar Wisanut nu scoase nici un sunet. Pe tot parcursul tiradei acelui polițist, se uitase fără întrerupere la pozele acelea.

În aceea zi, Tosatar Wisanut fu încarcerat la o închisoare din suburbia de nord în așteptarea procesului.

Știrea explodase cu o putere de cataclism. Vuiau ziarele, televiziunea, internetul, orașul, țara. În orele ce urmară arestării, la secția nr1 de poliție din Saphuri se perindară discrete câteva zeci de persoane care nu erau altele decât rudele acelor copii sechestrați acum 16 ani.

……….

Orele 19:00.

Ora cinei pentru deținuți. Ușa metalică a celulei lui Tosatar se deschise și unul dintre gardieni depuse un platou cu mâncare pe masă. Apoi ieși fără să spună un cuvânt. Tosatar se așeză și începu să mănânce. Avea o expresie calmă pe față, dar asta era poate din cauza faptului că putuse să se întrețină cu avocații lui care îl asiguraseră că îl vor scoate de acolo cât mai repede. Zâmbi, mâncarea era destul de bună. Avea și un pahar de vin roșu.  Înghiți ultima îmbucătură, bău paharul până la fund, apoi se ridică. Făcu doi pași spre pat și dintr-o dată fața i se schimonosi de durere. Duse mâna la piept…nu mai avea aer. Vru să se ducă să bată la ușă pentru a cere ajutor…dar 5 secunde mai târziu totul se sfârșise. Tosatar căzuse  cu fața la pământ și mâinile la piept, chiar lângă masa unde luase ultima cină. 10 minute mai târziu, gardianul reveni. Se uită la corpul fără suflare, luă platoul și înainte de a ieși din celulă se întoarse spre corp și spuse:

– Asta e din partea familiilor copiilor aceia, drum bun spre Iad…

……….

Apocalipsa, găsit mort în celula de detenție. Doctorul a indicat o criză cardiacă fulgerătoare. Autopsia confirmă cauza morții.

Acesta era titlul de pe prima pagină a ziarului local. Taratree îl plie gânditor. Apocalipsa n-ar fi trebuit să moară atât de ușor. Era o nedreptate moartea aceasta fulgerătoare. Se gândi la fsmiliile îndoliate care așteptau de mai mult de 15 ani să li se facă dreptate. Bău o înghțitură din cafeau micului dejun. Privirea îi căzu pe un teanc de reviste de artă care fusesră puse cu grijă pe măsuța de mic dejun. Pe coperta primei reviste se odihnea zâmbitor și senin chipul frumos și delicat al lui Namsong Singte. Taratree tresări, întinse mâna, luă revista și privi coperta îndelung. Revista conținea un articol pe prima pagină despre acesta.

Maestrul Namsong Singte face furori la Opera din Paris.

 Noul câștigătorul concursului Frederique Chopin a fost aplaudat la scenă deschisă și bisat de 15 ori. Ca ultimă piesă, el a reinterpretat Impromptu nr 3 de Schubert. Namsong Singte este o celebritate internațională, recunoscută prin delicatețea atingerii clapelor de pian. Renumele său se întinde mult mai departe de scena artistică muzicală. Este un mare artist și în lumea artelor plastice. Tablourile sale se vând imediat ce sunt terminate sau chiar înainte de terminare, cu sume ce bat 6 zerouri. Ultima sa realizare, cunoscută sub numele de Coșmar s-a vândut la o licitație de caritate cu suma de 3 milioane dolari.Artistul e recunoscut prin unicitatea picturilor sale, realizate în tonalități de alb și negru. Întrebat într-un interviu al revistei noastre de unde se inspiră pentru crearea  acelor minuni, Maestrul Singte a răspuns că în principal din coșmarurile sale de noapte. Se zvonește că este pe cale să realizeze unul dintre cele mai dificile tablouri care se va numi Viață. Acest tablou va fi expus pe 19 decembrie , anul în curs, la galeria sa de artă din Utrecht și vândut la licitația care va avea loc în aceeași zi cu expunerea lui. Se mai spune și că licitația va începe de la suma de 4 milioane dolari, iar suma câștigată va fi donată Institutului de cercetare a bolilor autoimune din capitala țării domniei sale. Lista participanților la licitație se alungește pe zi ce trece și se pare că numărul a urcat deja la peste 1500. Celebrități, oameni de afaceri, industriași, colecționari, toți așteaptă cu nerăbdare această zi. Este bine știut că participarea la licitațiile pentru achiziționarea unui tablou pictat de Maestrul Singte presupune o înscriere în prealabil, înscriere care nu este gratuită. Fiecare participant trebuie să facă o donație de cel puțin 2000 de euro, donație care se duce direct în contul Spitalului Public de Copii din Saphuri. De asemenea, la aceste licitații nu oricine se poate înscrie, ci doar cei care primesc o invitație din partea Uniunii artiștilor din Utrecht.

Nota autorului articolului:

Fotografia tabloului Coșmar poate  fi admirată în ultima pagină a revistei.

Taratree deschise ultima pagină a revistei. Tabloul se ivi, reflectându-se în ochii lui și oprindu-i respirația. Deși pictat doar în alb și negru, părea o imagine adevărată care traversă dureros inima lui Taratree.

Dintr- un fundal cețos, ce părea o noapte rece de toamnă plumburie, ieșea amenințător un braț înmănușat care ținea în mână capul oval cu păr negru  al unei persoane fără chip. Tabloul era atât de realist încât te așteptai ca de la o secundă la alta, brațul acela să iasă din el și să-ți ofere acel cap.

Taratree simți că plămânii i se umflă fără să poată lăsa aerul să iasă. Mintea lui deveni haotică, ochii i se împăienjeniră…devenea nebun…da…nebun…

Luă telefonul și formă un număr.

– Alo, ascult.

– Vreau să afli informații despre cineva. Tot ce se poate despre accidentul lui Namsong Singte, celebrul pianist și pictor și tot ce se poate în general despre el. Nu contează suma pe care trebuie să o plătesc.

– Da, Khun.

După acest apel telefonic , urmă un al doilea.

–Alo.

– Taratree Saeng-aaron la telefon.

– Ăăă…Khun…ăăă… dacă e pentru datorie…ăăă… eu…

– Taci dracului din gură, nu te mai bâlbâi. Fă-mi o favoare și uit complet de datoria aia.

Vocea de la telefon revigoră dintr-o dată.

– Khun , da Khun! Orice, Khun!

– Tu ai multe legături cu licitațiile de tablouri, obiecte de artă și altele, nu?

– Da, Khun, cunosc tot ce mișcă în lumea asta, orice licitație și dacă vreți și să o câștigați, v-ați găsit omul, spuse cu mândrie, vocea de la telefon.

–Fă-mi rost de o invitație la o licitație care va avea loc pe 19 decembrie la Utrecht în Olanda, la Galeriile de artă Singte.

– Da, Khun, nu e nici o problemă pentru mine, spuse omul și Taratree puse capăt apelului.

Taratree Saeng-aaron privi din nou fotografia tabloului și spuse cu voce tare:

– Cine ești tu Namsong Singte?

Își dădu seama că  de când îl cunoscuse pe Namsong, era a doua oară că-și punea această întrebare.

15 decembrie- 5 săptămâni mai târziu

Maria terminase de pregătit agenda lui Namsong și se pregătea să coboare pentru micul dejun. Se simțea un pic obosită, nu dormise prea bine și avea înainte o zi deosebit de încărcată.

Maria Elbres era asistenta lui Namsong Singte de mai bine de 5 ani și n-ar fi dat locul ei pentru nimic în lume. Să lucreze pentru această persoană era ca și cum s-ar fi dus în fiecare zi la plajă să se bronzeze. Khun Singte era un bărbat foarte politicos și știa când personalul lui avea nevoie de odihnă. Era foarte bine plătită și nu o deranja să facă ore suplimentare. Casa ei era oriunde se mișca Namsong și implicit unde se mișca Chen Singte. Ea nu știa când se îndrăgostise de acest bărbat, tot ce știa e că voia să fie mereu în preajma lui.

Dar Chen nu avea ochi pentru ea. El era pierdut deja, de mult timp, în aerul atmosferic al lui Namsong. Maria era o femeie de 26 de ani, înaltă, cu păr blond și ochi negri ca smoala. Vocea și mișcările ei erau deosebit de domoale, dar în muncă își realiza întotdeauna sarcinile. De aceea și fusese aleasă de Namsong, deși la vremea respectivă avea doar 21 de ani. Chen Singte o trata ca pe un fel de cunoștință apropiată, dar Maria nu pierduse niciodată speranța că într-o zi acesta va avea sentimente pentru ea. În așteptare, ea acceptase să se ocupe și de Chen atunci când călătorea împreună cu Namsong.

Ajunsă la micul restaurant atașat hotelului în care locuiau în acel moment, fața i se lăți într-un zâmbet luminos, Chen era acolo singur, lua micul dejun. Se apropie de el grațioasă și plină de fericire.

– Bună dimineața Khun Chen, sunteți matinal, ați terminat de mâncat deja?

Chen o privi, amuzat de exuberanța ei.

– Nu am terminat încă, dar te rog Khun Maria…ia loc. Oh, dar ești cam roșie la față. Te-ai grăbit sau ce? spuse el sorbind din cafea.

Maria se așeză în fața lui neîndrăznind să-l privească în ochi. Îi tremura inima așa de tare…Chen era tot universul ei. Acest bărbat, cu un fizic destul de urât, o atrăsese prin comportamentul și blândețea extrem de plăcute. Chen o întrebă:

– O ceașcă de ceai, nu? Știu că ești fan. Azi se servește un ceai de flori de soc, e delicios.

– Da, da, o ceașcă, te rog, Khun Chen. Dar Khun Namsong nu s-a trezit?

– Namsong e deja treaz de la ora 7. S-a dus până la Galerie pentru a revedea ultimele preparative pentru expoziție. Tabloul a fost terminat acum 3 zile.

– L-ați văzut? Cum e? Se spune că e ceva unic.

– Nimeni nu l-a văzut. Au am respectat dorința lui de a nu arunca nici măcar o privire.

– Oh, deci surpriza va fi pentru toată lumea, spuse entuziasmată, Maria.

Chen o privi amuzat. Maria îi făcea mereu zilele senine. Nu știa de ce. Atunci când era trist din cauza iubirii lui neîmpărtășite, Maria răsărea ca o floarea soarelui întorcându-se mereu spre el. Chen fusese de mic foarte introvertit. Știa că nu e frumos, de aceea lucrase foarte mult asupra altor calități: o voce joasă cu modulații profunde, o politețe care putea face gelos cei mai burghezi dandy, un stil de a se îmbrăca foarte la modă, dar foarte clasic care îi punea în valoare talia subțire și înălțimea de invidiat. Absolvise Conservatorul pentru a fi alături de Namsong, dar în paralel făcuse o școală managerială. Era patronul celui mai luxos hotel-restaurant din Saphuri, era bogat și avea o mamă excepțională care îl ajutase de foarte multe ori. Chen își adora mama datorită blândeții și inteligenței ei, iar mama lui o adora pe Maria. Deci era formidabil să fie înconjurat de cât mai multe persoane blânde și solare: Namsong, Maria, Ava, Mud, chiar și cei 4 bodyguarzi chinezi.

Maria era un pic mai mică decât ei toți , dar era o femeie aproape tot atât de înaltă ca și el. Dacă nu ar fi fost atât de îndrăgostit de Namsong, ar fi putut ușor cădea sub vraja ochilor negri de căprioară neliniștită. De altfel , de fiecare dată că participau la recepții, concerte și alte evenimente mondene, persoanele care nu îi cunoșteau îi spuneau des: Ce soție frumoasă aveți, Khun Singte. La un moment dat nu mai încercase să se explice. Maria nu se supăra. Ea era mereu în spatele lui ajutându-l să depășească momentele penibile în care trebuia să discute cu X cu Y sau cu Z și habar nu avea cine vorbește. În acele momente, capul cu alură de câmp de spice de grâu se apleca și-i povestea despre nume, istorii, afaceri, dându-i forță și securitate. Da…Maria Elbres era unică…

………………

– Agent 111 , la ordin!

– Au sosit rezultatele analizei scrisorii lui Boonma…nu a fost scrisă de el. Foaia nu avea nici o amprentă și cerneala folosită nu corespundea cu cea a imprimantei lui. De asemenea, pălăria, masca, mănușile, erau toate noi și fără amprente. Am revenit în același punct de plecare, din păcate.

Agentul 111 își frecă tâmplele.

– Dar ancheta e oficial închisă…

– Oficial…pentru cei din afară, dar pentru echipa noastră nu. Avem ordin să continuăm ancheta. Suntem foarte bine plătiți, țelul nostru este prinderea celui ce se numește Apocalipsa. Ne-a mai rămas o pistă, slabă, dar o pistă rămâne o pistă. Trebuie să punem mâna pe nenorocitul acela, o datorăm acelor familii care au suferit. Deci, investighează în jurul acelei Mercedes. Au trecut 16 ani, sunt slabe șansele de a o găsim dar nu se știe niciodată.

– Am înțeles.

Apelul se întrerupse. Agentul 111 deschise ușa unei camere din apartament. Pereții erau tapițați cu articole din presă, fotografii, dar și frânturi de cuvinte de cifre așternute haotic pe ici și pe colo. El investiga de 10 ani, de când intrase în Intelligence Service ca agent sub acoperire. De fiecare dată când i se părea că se apropie de acel ticălos, de atâtea ori îi scăpa printre degete. One murise prea ușor. Ar fi dorit să fie judecat și aruncat în închisoare, dar viața voise altceva.

El privi toate acele investigații care erau răspândite pe cei patru pereți și mormăi frustrat, dar cu convingere:

– Te voi prinde Wiworn, te voi prinde, nu contează cât timp va dura. Aștept să faci un pas greșit.

…………………

19 decembrie- Utrecht

Galeria de artă Singte era în efervescență. În mai puțin de 15 min, noua operă de artă a lui Namsong Singte urma să fie dezvăluită. Sala de expoziție principală era plină până la refuz, colecționarii veniseră din toate colțurile lumii. Erau care dețineau deja câteva dintre operele de artă ale micului și talentatului pictor. Pentru eveniment cel mai bun restaurant din Utrecht asigura un bufet cu mâncăruri și băuturi. Taratree intrase singur. Semus și oamenii lui rămăseseră în stradă.

Se duse într-un colț de unde putea privi fără să fie văzut. Mătură cu privirea împrejurimile cu o oarecare curiozitate. El nu era nici om de artă, nici foarte cultivat, dar găsi că tablourile expuse, deși foarte ciudate, îi plăceau. Galeria avea pereții văruiți într-un alb-bumbac și în afară de tablourile lui Namsong și spoturile ce aruncau o lumină caldă, nu existau alte decorații. Toate tablourile erau în tonalități de alb și negru. Privindu-le, Taratree se simți intrând într-o lume paralelă: peștii înotau în aer printre copaci neolitici, pădurile aveau arbori preistorici, iar animalele pictate parcă veneau de pe o altă planetă. Totul era gigantic, înfricoșător. Și în fiecare dintre tablouri se zărea mic mititel un personaj fără chip care parcă era strivit de o planetă necunoscută și neprimitoare. Din locul unde era, Taratree zări chiar alături un tablou și mai ciudat. Tabloul se numea Autoportret. Un lac mare și negru cu trestii gigante lăsa să apară jumătatea superioară a unui corp scufundat. Mâinile, lipite de corp erau parcă blocate de apa lacului, nu se vedeau palmele. În loc de cap, persoana avea un nor uriaș.

Nakarin Singte mai avea foarte puțin de trăit.

Se apropia Crăciunul. Namsong trebuia să sosească de la o zi la alta. Îl întrebase la telefon dacă nu voia să fie împreună cu toată lumea în noaptea de Crăciun, dar Khun Nakarin refuzase invitația. În mod normal ar fi trebuit să fie internat în spital, el dorise însă, o spitalizare la domiciliu. Avea un doctor, asistente medicale, infirmiere care erau la căpătâiul lui zi și noapte, tratamente medicale foarte scumpe, dar boala avansa și doctorii îi mai dădeau cel mult o lună de trăit.

În această dimineață se trezise într-o stare destul de bună și ceruse să fie dus în bibliotecă. Dăduse ordin să nu-l deranjeze nimeni…aștepta un invitat.

Stătea într-un fotoliu cu un pled pe genunchi și aștepta.

Cioc cioc cioc!

Ușa se deschise și majordomul  anunță:

–Stăpâne, persoana  așteptată a sosit.

Khun Singte tresări și spuse:

– Să intre, nimeni să nu ne deranjeze.

Persoana intră și majordomul ieși închizând ușa după el.

Cel mai puternic șef al mafiei ridică privirea spre cel ce intrase și ochii lui se înseninară devenind oarecum tandri.

–Semus…ai venit…apropie-te. Trage un scaun și vino aici lângă mine.

Semus, mâna dreaptă și șoferul lui Taratree Saeng-aaron venise imediat ce auzise că e chemat la reședința Singte. Condusese  cu o viteză nebună și inima lui însăși bătuse nebunește…

Trecuseră ani de când nu mai pășise pragul acestei case…

El trase un scaun și se așeză lipit de fotoliul lui Nakarin Singte. Acesta întinse brațul și apucă degetele lui Semus înlănțuindu-le cu ale lui.

– Semus, de când nu ne-am mai vorbit noi doi?

Ochii bărbatului deveniră umezi.

-De cel puțin 16 ani, Khun.

-Tsk!…Spune-mi pe nume și tutuiește-mă. Azi am de gând să-ți acord privilegii. Nu te-ai căsătorit , de ce?

-Nakarin…ar fi trebuit?

-Ar fi trebuit. Știai că între noi doi totul s-a terminat atunci.

Semus întoarse capul spre fața palidă a lui Khun Singte și-l privi îndelung apoi răspunse:

-Ai fost și vei rămâne „The one and only” pentru mine …până când moartea ne va despărți.

Nakarin Singte ridică mâna lui Semus și-i sărută degetele cu finețe.

Semus continuă cu voce joasă:

– Îți mulțumesc că m-ai chemat. Aveam o întrebare și nu puteam să ți-o pun la telefon.

-Spune, ți-am spus că azi îți acord privilegii.
– Când ai de gând să-i spui lui Namsong despre Taratree, despre povestea lui adevărată?

Nakarin Singte râse ca și cum ar fi ascultat o glumă bună, apoi, după câteva secunde răspunse serios:

– Niciodată.

Semus făcu ochii mari și-și retrase brațul brusc.

– Nu poți face așa ceva, Namsong trebuie să știe adevărul, chiar dacă nu-și mai aduce aminte de nimic. Și Taratree? Cum rămâne cu el, nici lui nu-i vei spune?

-Nu, răspunse scurt Nakarin Singte.

– I-am ajutat deja, adunându-i împreună. Eu doresc ca ei doi să se căsătorească din dragoste, așa cum noi doi n-am putut s-o facem. Doresc ca ei să se îndrăgostească unul de celălalt nu pentru că au conviețuit într-o blestemată de celulă timp de un an de zile, ci pentru că se plac.

– Dar Taratree l-a căutat neîncetat, el îl iubește deja, o știu, îl văd cum suferă și…

– Taci, nu mă supăra. Decizia a fost luată și trebuie să-mi juri aici că nu vei interveni în treburile lor. Hai, jură.

Semus lăsă capul în jos, oftă și spuse încet:

– Jur.

Privirea lui Nakarin redeveni senină. Îndepărtă pledul de pe genunchi și se ridică. Semus îl imită. Cei doi bărbați erau acum unul în fața celuilalt.

– Acum 16 ani nu ne-am luat rămas bun așa cum ar fi trebuit. Soția mea m-a obligat să aleg:  să fii ucis sau să întrerup relația dintre noi doi și să nu te mai contactez niciodată. Te iubeam foarte mult, cum aș fi putut să-ți doresc moartea? Deci, azi, eu, Nakarin Singte, îmi iau rămas bun de la tine spunându-ți doar că nu am încetat niciodată să te iubesc. Tu trebuia să fii adevărata mea soție, dar viața nu e întotdeauna îmbrăcată în roz.

Semus asculta cu emoție și cu un nod în gât. Privirea înlăcrimată se înfipsese direct în ochii lui Nakarin care deschise larg brațele și spuse aproape șoptit:

– Hai, vino în brațele mele și sărută-mă de rămas bun. Ai tot dreptul.

Acum, acolo, pentru un scurt moment deveniseră din nou doi iubiți. Semus îl sărută cu tandrețe și se lăsă strâns în brațele pe care le dorise și le așteptase de atâția ani.

………………..

Taratree era acasă și răsfoia ziarul local când, un articol pe prima pagină îi sări în ochi:

Celebritatea locală Maestrul Namsong Singte se întoarce acasă

Citind titlul, inima îi bătu haotic pentru câteva secunde. Ridică privirea pe peretele din față…Acolo, cuminte și tăcut, odihnea tabloul „Viața” al Maestrului Namsong Singte. Pentru Taratree era într-adevăr viața. Acum era aproape convins că Namsong e Wind. Când tabloul ajunsese aici la vila Lom Phan Tanmai, privise tabloul ore în șir. Nu lăsase pe nimeni să-l atingă, el fusese cel care îl agățase pe perete. Se așezase pe un scaun și stătuse așa, ca o statuie, și privise, privise și iar privise toate detaliile. Chiar dacă cineva i-ar fi descris acea imagine, Namsong n-ar fi putut  picta forma ciudată , diformă , exact cum era atunci în celulă. Chiar dacă cineva i-ar fi descris culoarea florii, forma ei n-ar fi putut fi pictată cu o așa perfecțiune. Privi în jos , dedesubtul tabloului. Acolo, pe o măsuță mică trona ca un bunic ce-și aștepta nepoții pentru a povesti, un cactus. Diform, mult mai mare decât cel din tablou , dar cu aceeași formă ciudată, deformată.

Când se trezise din comă, primul lucru de care întrebase fusese despre acel cactus. Semus se ocupase. În acea ambulanță care îl ducea spre o viață nouă, nu încetase să repete cuvântul „cactus”. Semus se întorsese acolo, la casa blestemată și recuperase cactusul. De atunci, era prietenul lui nedespărțit.

Și acum, mai avea nevoie de acea dovadă…tatuajul de la subsuoară…

Namsong revenea acasă. Dar pentru câte zile? Contractul acela îi împiedica orice apropiere fizică….

La dracu’!

Se simțea al naibii de frustrat.

Sunetul melodios al telefonului sparse tăcerea apartamentului.  Taratree răspunse agasat:

– Da!

De cealaltă parte a telefonului se auzi vocea lentă a lui Nakarin Singte:

– Khun Tree, aș dori să vă văd…imediat. Am trimis mașina personală să vă aducă, șoferul e deja în fața casei, vă aștept.

– Dar…

Taratree rămase cu cuvintele în aer. Nakarin Singte deja închisese.  Oftă și ieși din casă.

……………….

Namsong și tot stafful erau în drum spre casă. Ajunseră la aeroportul din capitală după 12 ore de zbor.  Șoferul personal al lui Namsong îi aștepta, dar Chen și Maria  luară un taxi pentru că nu aveau același traseu cu acesta.

Era foarte cald. Spre deosebire de Franța și Olanda unde ninsese deja, acasă în țară, temperaturile se ridicau la 29 grade Celsius. Namsong se așeză pe bancheta din spate și-și descheie primii nasturi de la cămașă. Șoferul închise geamurile și vru să deschidă clima, dar Namsong îl opri:

– Voi deschide geamul, vreau să respir aerul curat.

Urcând spre Vila Lom Phan Tanmai gândurile lui roiau haotic în cap. Se apropia de casă, dacă putea spune așa. Pentru majoritatea persoanelor cuvântul „acasă” era echivalent cu multe amintiri, suveniruri, istorii de povestit în cercul de prieteni.  El…el nu avea amintiri ale copilăriei. Ele începeau la vârsta de 14 ani.  Într-o zi, se trezise ca în povestea Frumoasa din pădurea adormită, doar că nu-și revenise dintr-un vis ci dintr-o comă de 2 ani.  Primele imagini fuseseră asociate cu un salon de spital cu multe persoane în jurul lui și un bărbat frumos, îmbrăcat la patru ace care venea din când în când și care îi spunea mereu  că se numea Tata.

Nu știa cine este, de ce era acolo și ce însemna spital. Începuse din acel moment un un joc dus de psihologii și psihiatrii spitalului pentru a-și recupera amintirile. Dar totul fusese în zadar. În loc de cap avea doar un mare nor negru și dens care-i împiedicau amintirile să-și desfășoare aripile și să zboare.

Și într-o altă zi, bărbatul acela care se numea Tata venise cu multe mașini cu bărbați necunoscuți și îl scosese de acolo. Aterizase apoi într-o casă de odihnă din Olanda și acolo fu declicul. În mijlocul marelui salon văzu un pian. Se petrecu în acea clipă ca un miracol, un miracol văzut de toată lumea prezentă în acel moment acolo. El se apropiase ca hipnotizat și se așezase pe micul taburet. În capul lui începură să apară flash-uri: mama lui cântând cu el la pian, miros de frezii dintr-o vază ce se odihnea într-o bibliotecă, el, mic copil exersând la pian, o voce blândă care spunea “Impromptu nr3 sunt sentimentele pe care Schubert le-a dedicat muzicii și iubirii”, o casă luminoasă cu mulți trandafiri albi și un câmp de frezii în plină iarnă. Atinsese hipnotizat clapele pianului și se simțise ca și cum toată viața lui era înglobată în culorile acelea de alb și negru. Și din acel moment totul se derulase repede ca roțile unui tren spre o direcție precisă. Acum, avea 27 de ani și apropierea de omul acela, Taratree, îi dădea un sentiment de teamă. Nu o teamă ca atunci când te afli în fata morții ci o altfel de teamă. Un freamăt interior, ceva ciudat care tresărea din punctul inimii și se răspândea ca un val în abdomen, mâini și genunchi făcându-l să se înmoaie ca o păpușă din cârpe, de câte ori îl vedea.

Soarta fusese zâmbitoare cu el. Semnase contractul punând clauze, dar în inimă simțise o bucurie intensă. Căci el avea un secret. Un secret pe care nu-l împărțise cu nimeni. Da…nimeni nu știa că de fapt… el… îl cunoștea de 5 ani pe acel Taratree Saeng-aaron care în curând va deveni soțul lui.

…………..

Acum 5 ani – Londra

Concert de muzică clasică în favoarea copiilor bolnavi de cancer

Magnați și personalități din lumea întreagă au fost invitați la un concert de muzică clasică în aer liber. Beneficiile strânse cu această ocazie vor fi oferite fundației CHILDREN CANCER  FOUNDATION care ajută familiile copiilor bolnavi de cancer cu excursii, tabere,  vizite în parcuri de atracție și de asemenea care militează pentru viața socială normală a acestora. Concertul va începe la orele 20 și va dura 3 h.

ÎN PROGRAM:

 Chopin- Valsuri, interpretate de Maestrul John Carpenter

 Sonatele  pentru pian de JS. Bach, interpretate de Maestrul Philippe Tournois

Concertul pt vioară și orchestră de Brahms, interpret, violonistul Alfred Munch

 La antract, un bufet cu aperitive și băuturi va fi oferit de către The Game Bord Hôtel care îi găzduiește pe invitații veniți de peste mări și țări.

 Ne așteptăm deci la strângerea unei sume importante care va ajuta copiii bolnavi de cancer.

Articolul din New Time’s era scurt, dar la obiect.

………..

Namsong își aranjă ținuta de chelner. Azi, voia să fie un simplu cetățean lambda. Era student în ultimul an la Conservator și ținuse să vină la acest spectacol pentru a asculta celebrii interpreți și muzica atât de frumoasă. Își ascunsese părul alb sub o beretă neagră și îmbrăcase ținuta de lucru a hotelului-restaurant The Game Bord Hôtel  pentru o seară. Era aici în incognito. Nici măcar tatăl său nu știa. Era antractul și trebuia să servească spectatorii care veniseră în jurul bufetului. Pregăti cupe de șampanie și le puse pe o tavă. Apoi începu să facă slalom printre invitați punând mereu aceeași întrebare:

-Doriți șampanie?

Ajunse lângă un grup de persoane ce discutau în engleză cursivă , dar cu accent. După chip, păreau toți asiatici. Remarcă ceasurile, inelele, brățările și butonii care desemnau persoane extrem de bogate. Un bărbat îi sări în ochi: era foarte înalt, spatele lui era trapezoidal, costumul alb îi venea ca o mănușă, iar calitatea țesăturii te făcea să înțelegi că nu era numai bogat, dar avea și bun gust. Remarcă de asemenea că în afară de un ceas extrem de scump nu purta nimic ostentativ. Era diferit de tot ce mișca pe acolo. Părul negru cu reflexe violete cădea lejer peste obraz dându-i un aspect de artist. Se apropie de el.

– Doriți șampanie?

Bărbatul întoarse capul și ochii lui inundară privirea lui Namsong. Mierea fierbinte din ei picură încet pe inima lui Namsong ca o otravă lentă și dulce deschizând toate încăperile sufletului său. Bărbatul luă o cupă și se întoarse înapoi la discuția din grup.

Namsong reveni cu platoul gol. Toate organele interne îi tremurau. Se simțea răvășit de un tsunami necruțător, capul îi vâjâia, gura i se uscase și genunchii aproape că nu îl mai țineau.

Prinse brațul unui alt chelner ce se pregătea să servească și cu o voce întretăiată întrebă:

– Spune-mi, știi cine e bărbatul acela în costum alb?

– Nu-l cunoști? De pe ce lume vii? E cel mai important donator, e foarte generos. El susține multe fundații publice și private. El e Taratree Saeng-aaron din Saphuri.

Namsong Singte tresări. Rămas singur îl privi încă odată pe Taratree și murmură ca și cum ar fi vrut să nu uite:

Taratree Saeng-aaron…Taratree…Tree…