Vântul prin arbori- Capitolul 9 Vol.2

Taratree adormise lângă trupul inconștient al lui Namsong, cu capul la subțioara acestui. Părea că prin această atingere avea puterea să-l țină ancorat de viață pe bărbatul cu plete albe.

Deodată, un bip prelung sfâșie liniștea. Monitoarele clipiră alarmant. Corpul lui Namsung se smuci, iar Taratree tresări, speriat.

– Un doctor! Namsong Singte, salon 14, atac de cord! strigă o asistentă pe culoar.

Ușa se izbi de perete. O echipă medicală se năpusti înăuntru. Taratree fu tras deoparte, deși se zbătea cu disperare.

– Nu! Nu mă luați de lângă el! Namsong! Nu vreau să plec! Dați-mi drumul! Nu vreau! Namsoooooong!!!! Să nu îndrăznești să mă părăsești!!!

Taratree striga cu glasul spart cu o mare deznădejde, zbătându-se în mâinile a doi îngrijitori care cu greu putură să-l scoată afară.

Îl târâră până pe coridor, unde fu lăsat în fața peretelui de sticlă a salonului. Acolo, Taratree se prăbuși în genunchi. Lacrimile îi inundau obrajii, îi ardeau pielea, iar palmele i se lipiră– de sticla rece.

Dincolo, vedea tot: medicul apăsând frenetic pe pieptul lui Namsong, asistenta care striga valorile, defibrilatorul încărcat.

– 200 jouli! Acum!

Un șoc cutremură trupul iubitului său. Taratree țipă ca și cum ar fi fost el însuși electrocutat. Își izbi fruntea de geam, plângând cu sughițuri sfâșietoare. Cuvintele rostite ca pentru el abia se auzeau.

– Ridică-te, Wind…revino să spulberi frunzele arborelui…nu mă lăsa…

– Nimic… încă o dată! 300!

Trupul lui Namsong se arcuise iar, dar linia de pe monitor rămânea crud, întinsă. Taratree se ridică și se lipi cu palmele deschise de vitrina rece.

– Dumnezeule… ia-mă pe mine, nu pe el! Nu pe el… te implor…

La fiecare șoc, la fiecare încercare disperată, Taratree se prăbușea și mai adânc. Își cuprinse capul în mâini, genunchii lui loviră din nou solul și printre sughițuri urlă inuman:

– NAAAAAAAAAAMSOOOONG!!!

Un urlet din toată ființa, atât de puternic încât asistentele de pe hol se opriră o clipă, străpunse până în adâncuri de disperarea bărbatului îngenuncheat în fața vitrinei.

Pe pat, mâinile medicului apăsau toracele lui Namsung. Aerul devenise greu, tăiat de comenzi scurte.

– Adrenalina! Pregătiți defibrilatorul!

În acea seară era foarte frig. Era singur de mai multe ore…era îngrijorat…Tanmai fusese luat pentru a se bate cu gărzile…Încetul cu încetul începuse să înțeleagă de unde aduce Tanmai ciocolata, pâinea proaspătă, friptura de pui…săpunul, parfumul și multe alte lucruri considerate de lux…El, Wind, nu-i adusese niciodată nimic lui Tanmai…Era just? Nu avea ce să-i ofere…Și atunci…uneori…noaptea…se lipea de el pentru a-i încălzi trupul bătut…Acum crescuse cu aproape un an…Decisese…Nu mai voia cadouri…îi va spune lui Tanmai chiar în această seară…

Ușa se deschise. În prag stătea Taratree, cu sânge pe buze și haine șifonate, dar cu ochii calzi. Ținea în palme o farfurioară cu orez fierbinte și un fruct mic.

– Ți-am adus ceva bun… șopti el, încercând să zâmbească.

Namsung simți cum inima îi cade la pământ.
– Nu… nu mai vreau să-mi aduci nimic…De fiecare dată când revii, te întorci bătut, plin de sânge și de vânătăi! De ce te sacrifici mereu pentru mine, umilindu-te?

Taratree  lăsă farfuria pe masă. Ochii și sufletul îi tremurau.
– Atunci… ce ți-ai dori cel mai mult, Wind?

Băiatul cu plete de soare se apropie de el încet și când fu lângă el își puse capul pe pieptul lui în dreptul inimii înconjurându-l cu brațele firave. Ascultă bătăile care deveneau mai repezi pe măsură ce Wind îi mângâia spatele.

Tanmai îl strânse în brațe protector, așteptând răspunsul. Într-un târziu, Wind ridică încet capul și irișii lui cu irizări de cer ploios planară lin în adâncul liniștitor al privirii lui Tanmai.

– Îmi doresc… să fii fericit, șopti copilul, cu o sinceritate dureroasă.

…………….

În salon, medicul strigă:
–Șoc acum! 200!

Defibrilatorul pocni, corpul lui Namsung tresări violent. Bipurile erau tot mai rare. Taratree încremeni. Moartea era chiar aici, lângă el…și aștepta să-i înșface singura…unica lui iubire…

……………

Tanmai plecă ușor capul și-și lipi obrazul vânăt de obrazul celuilalt. Rămase lipit de el pentru ca Wind să nu-i vadă dorința, iubirea, lacrimile. Ar fi vrut să-i spună :
Fericirea mea ești tu. Dacă ai dispărea, nu aș mai avea nimic. Te iubesc atât de mult.

Dar nu o spuse, doar ridică mâna să răsfire pletele acelea fierbinți și moi. Șopti:

– Dar sunt fericit, Wind…suntem împreună…

………………………….

Un alt șoc străbătu trupul lui Namsung. Apoi, brusc, monitorul izbucni în bătăi sacadate, neregulate, dar vii.

Și atunci, dintr-odată, o clipire. O singură oscilație slabă, firavă, apoi încă una. Monitorul vibra cu o linie tremurată, ca un fir de viață subțire, gata să se rupă.

– Avem puls! strigă asistenta, cu ochii umezi.

– Slab, dar e aici!

Doctorul se încordă din nou, continuând compresiile.

Lipit de peretele de sticlă, Taratree ridică brusc privirea. Lacrimile îi tulburau vederea, dar recunoștea sunetul scurt, sacadat, acel tic-tic-tic fragil care îi pătrundea în piept ca o rază de lumină.

Se lipi cu toată ființa de geam, șoptind printre suspine:

– Wind…te rog, luptă…sunt aici…nu mă lăsa singur…Cine îmi va mai scutura frunzele dacă tu dispari?

Un nou bip. Apoi altul. Și altul. Fragile, neregulate, dar vii.

Doctorul își aruncă masca la o parte și șopti, aproape incredul:

–Îl avem… se întoarce.

Pe coridor, Taratree izbucni în hohote de plâns, lăsându-se pe spate, zdrobit și totuși renăscut.

-Mulțumesc… mulțumesc…

……………….

Pleoapele lui Namsong tresăltară slab, ca o frunză atinsă de vânt. Monitoarele își păstrau ritmul sacadat, dar constant, iar încăperea se umplu brusc de un fel de tăcere sacră. Taratree, revenit de două ore în salon, ridică fruntea, simțind mișcarea aceea firavă. Își ținea încă mâna lipită de pieptul iubitului, cu degetele încleștate, ca să nu-l mai piardă niciodată.

– Namsong…șopti el.

Ochii bărbatului cu plete albe se deschiseră încet, tulburi, pierduți între viață și moarte. Respira greu, iar buzele uscate se mișcau fără sunet. Taratree se aplecă atât de aproape încât putea să-i simtă fiecare tremur al respirației.

– Nu vorbi… ești aici… ești înapoi… sunt lângă tine, arborele care așteaptă adierea vântului.

O lacrimă se prelinse din colțul ochiului lui Namsong, iar Taratree o șterse cu degetul, tremurând.

Buzele lui Namsong se mișcară din nou și o șoaptă răgușită răsună clară:

–Lom… Pan… Tan…mai.[1]

Atât a fost nevoie. Taratree îi sărută mâna scurt și sălbatic, dar cu bucurie, apoi își lipi  gura de fruntea lui, de obraji, de nas, de tot ce putea atinge.

În jur, asistentele zâmbeau discret, cu ochii umezi, iar medicul dădu din cap, ca și cum ar fi acceptat că bătălia fusese câștigată nu doar de știință, ci și de iubire.

Taratree își culcă apoi fruntea pe pieptul lui Namsong, ascultând bătăile inimii fragile, dar vii, ca pe cea mai frumoasă muzică pe care o auzise vreodată.

…………………

În încăperea grea de parfum și de fum de trabuc, timpul părea să se fi oprit. Phu Singte își trântise țigara în scrumieră și își lăsase trupul relaxat pe mătasea neagră, convins că noaptea îi aparținea. Zâmbea arogant, sigur că surpriza pregătită de proprietara bordelului avea să-i satisfacă toate poftele bolnave.

Dar atunci aerul se schimbă. O tăcere bruscă, apăsătoare, ca un val rece care trecu prin pereți și îi strivi plămânii. Lampa din colț pâlpâi, iar din umbră se desprinse o siluetă. Întâi doar conturul, o coloană întunecată, imposibil de distins, apoi pași grei, metalici, care nu semănau cu mersul unei femei.

Phu clipi, nedumerit, iar instinctul îl avertiză.
– Ce naiba…?

Figura păși în lumina palidă: haine negre ca smoala, mască fără trăsături, doar fante înguste pentru ochi, mănuși care nu lăsau nicio urmă, pălăria trasă adânc pe frunte. Iar din piept, o respirație mecanică, distorsionată de un modul de voce, ca și cum un monstru artificial îi vorbea din adâncurile întunericului.

Phu râse sadic, din toate băierile.
– Oho… teatrul e bun… foarte bun! Îmi place jocul ăsta.

Umbra nu spuse nimic. Se urcă pe pat cu mișcări încete, calculate, ca o fiară ce își întinde ghearele peste pradă. Greutatea ei îl apăsa, iar mirosul steril, metalic, parcă de sânge uscat, îi invadă simțurile. Phu se simți excitat de această noutate originală. Se gândi că îi va face un cadou scump proprietarei bordelului. Apoi se reîntoarse la realitate. Personajul mascat îl dezbrăcase deja și nu părea să fie dezgustată de grăsimea lui care se revărsa dizgrațioasă căci scotea gemete metalice pline de plăcere.

–  Hei… ești cam tăcută, dar îmi placi, șopti el și mai excitat ca înainte.

Sexul lui se arcui și se ridică în poziție dreaptă.

Prostituata sau prostituatul, căci nu putea să-și dea seama dacă avea de a face cu un bărbat sau cu o femeie, scoase o pereche de cătușe pe care o dansă lasciv deasupra capului unduindu-și corpul pe lângă sexul ridicat.

Phu Singte scoase un geamăt de excitare.

– Ești bună, daaa, ești bună, cățea în călduri.

O pereche de cătușe strânseră încheieturile lui cu brutalitate. Phu tresări, simțind fiorul rece al fierului. Râse tare:

– Ohooo, vrei să jucăm așa? Hai, îmi place.

Apoi, deodată, lama unui cuțit îi atinse pielea. Rece, ascuțită, alunecând amenințător pe pieptul lui. Sângele țâșni în linii subțiri. Zâmbetul lui Phu Singte se evaporă în câteva secunde.
– Hei! Hei! Ce dracu’ faci?! Oprește-te! Scoate-mi cătușele, te ia mama dracului dacă n-o faci. Știi tu cu cine ai de a face aici? Dă-mi drumul târfă ordinară!

Phu Singte începu să se zvârcolească, dar mâinile încătușate nu erau un atu.

Începu să urle:

– Gărzi! Acolo, cineva! Ajutoor!!Cineva!!! Ajutooor!!!

Forma aceea stătea deasupra lui ca o mare și neagră pasăre de pradă, gata să-l sfâșie. Îl lăsă pe Phu Singte să urle ți să strige în ajutor timp de 10 minute.

Apoi, acesta se opri din urlat. Spuse cu ochii măriți de frică:

– Spune, cât vrei, te fac milionară, milionar, sau de ce gen oi fi! Ce zici, uite acolo, în buzunar, am un card Gold, poți retrage orice sumă vrei.

Atunci, pentru prima dată, silueta vorbi. Vocea era deformată, stranie, ca un ecou venit dintr-un mormânt adânc:
– Nu vreau banii tăi, Phu Singte. Și degeaba urli. În noaptea asta tot bordelul e al nostru. Gărzile tale sunt moarte, iar prostituatele se distrează pe un vapor de lux până mâine dimineață.

Inima lui Phu bătu cu furie, dar sângele rece i se scurgea în vene. Se simțea prins ca un animal, incapabil să scape. Persoana aceasta îl cunoștea?

– Ci… cine ești?! Ce vrei de la mine?!

Umbra se aplecă până când ochii ascunși de mască se apropiară la câțiva centimetri. Respirația metalică îi înfiora pielea. Vocea era înfiorătoare, calculată.

– Eu sunt Apocalipsa și am venit să te absolv de păcate.

Un șoc îi străbătu trupul. Auzise povești, șoapte prin lumea subterană, legende despre o fantomă a morții care apărea de nicăieri și dispărea lăsând doar cadavre mutilate. Toți râdeau, spuneau că era doar un mit menit să sperie gangsterii. Dar acum, aici, simțea adevărul cum îi strânge gâtul.

– Nu… nu se poate… șopti el, aproape fără aer.

Cuțitul coborî și mai jos, alunecând amenințător spre inimă. Lama execută mișcări încete tîind în care vie.

– Aaaaaaaaaaaa!!!!!Aaaaaaaaaaaaaa!!!!OPREȘTE!!!Aaaaaaaaaaa!!!!

Vocea mascată tună din nou, rece, fără milă:
– Ai îndrăznit să te atingi de ceea ce este al meu?

Phu Singte se opri din urlat și vocea îi izbucni deznădăjduită:

– Pe cine dracu am atins?! Ai greșit adresa! Ești mort, moartă , nu știi cu cine ai de a face !!!

Apocalipsa reîncepu să taie pielea grasă acoperită de transpirație. O făcea metodic și cu cruzime.

Phu Singte urla ca un porc dus la tăiere. Cuțitul coborî amenințător spre sexul care acum se pleoștise complet. Lama ascuțită se apăsă pe scrot între cele două boașe.

– Namsong Singte…Taratree Saeng-aaron… Ei îmi aparțin. Sunt ai mei și doar eu am drept de moarte și de viață asupra lor. Ai îndrăznit să-i atingi? Pentru asta… vei plăti.

Spunând acestea, cu o mișcare scurtă și precisă tăie scrotul în două.

Phu Singte scoase un urlet de durere și furie, dar urletul lui se pierdu între pereții groși ai bordelului, înăbușit de prezența colosală a Apocalipsei, care nu părea om, ci o sentință venită din altă lume.

Patul cu așternuturi de mătase se transformase pentru Phu Singte într-o masă de sacrificiu. În loc de plăcere și de lux, simțea doar frigul metalului care îi tăia pielea și greutatea umbrei ce-l țintuia. Respira cu zgomot, încercase să-și stăpânească panica, dar fiecare secundă sub acea privire invizibilă, ascunsă după mască, îi strângea plămânii din ce în ce mai mult.

Un alt clic. Apocalipsa scoase din buzunar niște ace subțiri, strălucind în lumina slabă a lămpii. Phu își zvârcoli brațele prinse, dar era inutil.

– Nu… nu… oprește-te! strigă el, glasul lui deja spart.

Acul se înfipse încet, calculat, între coaste. Nu adânc, doar cât să-i facă carnea să ardă, să simtă cum fiecare nerv ia foc. Phu urlă, mușcându-și buza de durere. Apocalipsa nu tresări.

Un alt ac, de data aceasta în coapsă. Sângele se scurse cald, iar Phu tremura ca un animal prins. Încercă să se zbată, dar corpul îi era imobilizat, și asta era cea mai cumplită tortură, faptul că nu putea riposta. Între picioare scrotul era desfăcut și bucăți de carne vie se vedeau tremurând

– Ce vrei de la mine?! urlă el.

-Spune! Te plătesc, îți dau tot ce am!

Apocalipsa ridică lama cuțitului și trase încet o tăietură pe obrazul lui Phu, atât de lent încât fiecare secundă părea o eternitate. Picăturile de sânge se prelinseră spre gură.

– Nu vreau nimic din partea ta. Vreau doar să-ți învăț carnea ce înseamnă frica, ca să-ți amintești în ultimele clipe că nu tu ești stăpânul lumii.

Phu se bâlbâi, plin de disperare:
– Ești nebun! Namsong, Taratree… ăștia nu valorează nimic! N-am făcut decât să…

Nu apucă să termine. Apocalipsa îi înfipse cuțitul în palma dreaptă și-l lăsă acolo, fixat de pat. Țipătul lui Phu fu sfâșietor, animalic.

– Ei sunt ai mei, îl întrerupse vocea metalică.

– Numai eu am dreptul să-i ating, numai eu am voie să-i ucid. Tu… ai călcat granița sacră.

Phu horcăia, încercând să respire. Lacrimile i se amestecau cu sudoarea și cu sângele care îi curgea pe față.

Apocalipsa scoase dintr-un buzunar o sfoară subțire, lucioasă. O răsuci calm, apoi i-o înfășură pe gâtul gros, strângând încet. Nu până la capăt. doar cât să-i taie aerul, să-l lase să se zbată ca un pește pe uscat.

-Simți? murmură Apocalipsa.

– Asta e moartea, dar nu ți-o dau încă. Nu, Phu. Tu vei muri încet. Vei simți fiecare fir de durere, până când vei înțelege că Apocalipsa nu e legendă… ci realitate.

Phu abia mai putea scoate sunete. O frică primordială, animalică, i se cuibărise în oase. Toată aroganța, toată cruzimea lui se topiseră în fața acestui călău din umbre. Își dădea seama: nimeni nu va veni să-l salveze, nimeni nu va ști măcar cum a dispărut.

Pentru prima dată în viață, marele Phu Singte tremura nu de furie, ci de groază.

-Cine naiba ești tu? Lașule! Arată-ți fața! Să văd cine dracu ești!

Apocalipsa slăbi lațul și râse diabolic.

– Chiar vrei să știi? Bine. Îți fac o favoare înainte de a te ucide.

Încălecat pe Phu Singte, Apocalipsa începu să se dezvăluie. Încetul cu încetul, pălăria, modulatorul de voce, mănușile căzură pe pat. Mai rămăsese doar masca neagră, dar Phu Singte începu să horcăie. Se îneca cu propria-i salivă. Semnele unui iminent infarct cardiac se ridicau în aer amenințătoare. Cu mișcări lente, Apocalipsa își dezvălui fața. Ochii lui Phu Singte se măriră de groază, spaima se infiltră în fiecare por al pielii. Cu o ultimă sforțare scoase un strigăt de uimire înfricoșată:

-Tu?….Khun…

Cu un horcăit oribil, sufletul crud al lui Phu Singte părăsi această lume. Apocalipsa îi venise de hac.

Umbra neagră și înaltă își repuse deghizarea și părăsi bordelul în tăcere și discret, tot  așa precum sosise. În patul cu mătase neagră, o mare de sânge îl înconjura pe Phu Singte care murise de frică. Ochii lui mari încă reflectau groaza injectată de vederea adevăratei fețe a Apocalipsei.

[1] Vântul prin arbori