Vântul prin arbori- Vol 2- Capitolul 1

De ascultat:https://youtu.be/1lN3DJT-UHM?si=_GtZJi7HK-3cjGAk

Taratree era adânc în Namsong și se simțea fericit de atâta fericire.

Rămase așa, lipit, fără să se miște. Voia doar ca centrul vieții lui să simtă corpul celui pe care îl iubea cu toate anotimpurile din el. Se lipi cu tot corpul înlănțuindu-l cu brațele și mirosindu-l cu respirații adânci.

-Tara…

Taratree își înfundă capul în curbura umărului băiatului cu plete albe și mirosi iar și iar.

– Iubitule…iubitul meu drag…miroși a frezii mereu și mereu…

Namsong dădu capul pe spate și-și lipi fața de părul negru violet al lui Taratree.

– Tara…putem să ne iubim și față în față? Îmi doresc să ne sărutăm.

Taratree slăbi un pic strânsoarea, dar nu ridică deloc capul din căușul gâtului.

– Îți place când ne sărutăm? Ce simți atunci?

Namsong făcu mișcări ușor circulare cu fundul și simți cum prelungirea vieții lui Taratree pulsa vie și plină de căldură.

– Nong, ce faci? Vrei să vezi ce se întâmplă cu prietenul meu? Îl inviți într-un periplu în țări necunoscute? Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Namsong continuă să se învârtă ușor în jurul acelui mister care se alungea pe măsură ce rotirea devenea mai amplă. Tanmai gemu încet sâsâind încet:

– Mmhhh…ssshhh…încetinește…Song…răspunde-mi.

Namsong se opri dar nu se retrase. Vocea lui sună tandră:

–Îți spun dacă stăm față în față.

Tanmai îl strânse și mai tare și începu încet încet să se miște în Namsong.

– Nong, față în față e o poziție dureroasă pentru un începător, prefer să renunț la răspuns.

Mișcările lui Taratree erau lente dar cu o anumită cadență. El nu numai că se mișca, dar mâinile și corpul lui îl transformau într-un dirijor. El dirija orchestra sentimentelor lui Namsong, el însuși devenind o simfonie de trăiri sufletești. Iubea de mult timp, căutase în fiecare bărbat și în fiecare femeie cu care se culcase în toți acești ani cuvintele: sentiment, pierderea rațiunii, extaz…iubire…îl căutase pe Wind în toate cuceririle de moment și părăsea mereu paturile lor fără să le fi găsit. Fusese nefericit, frustrat, mânios chiar…El crezuse în acești 15 ani că Wind nu voia să știe de el, că se ascundea pentru că îi era rușine de acel an petrecut în casa aceea oribilă, apoi gândise că murise, dar niciodată nu-i trecuse prin cap că ar fi putut fi amnezic. Toate durerile prin care trecuse începeau să se estompeze în ritmul mișcărilor lui. Simțea acea stare de bine, parcă urca pe culmea unui munte și aerul acela ozonificat îi dădea o stare de beatitudine. Namsong îl urma în acel dans al corpurilor ca o umbră ce dorea să fie iubită de proprietar.

– Tara, te rog, vreau să ne iubim față în față.

Taratree oftă.

– Nong, știi tu oare că ești încăpățânat?

Namsong râse încet.

– Nu sunt, iar dacă voi fi în brațele tale și ne vom privi în ochi, îți voi spune un secret al meu.

Taratree se gândi un pic, se ridică în moalele capului fără să rupă legătura fierbinte dintre ei doi apoi, cu o dexteritate desăvârșită, îl roti pe Namsong la 90 de grade în jurul falusului său întărit. Namsong scoase un strigăt de durere pe care îl înăbuși repede. Se trezi față în față cu Taratree cu fundul pe acea prelungire a vieții și cu picioarele despărțite la stânga și la dreapta corpului lui Taratree. Își reveni repede din durere și căută să se apropie și mai mult de acesta. Se ridică puțin și-și retrase picioarele îndoindu-le spre spate. Acum putea să se miște cum voia. În tot acest timp Taratree îl privise oarecum amuzat. Ce voia băiețelul ăsta încăpățânat? Era curios despre ce secret era vorba.

Se regăsi dintr-o dată înlănțuit și capul lui Namsong se lipi de curbura gâtului său cu o delicatețe care îl emoționă pe Taratree. Namsong începu să-i șoptească încet la ureche în timp ce se mișca în sus și în jos pe prelungirea aceea care nu era nici enormă nici mică. Își spuse că era așa cum trebuia să fie.

– Când mă săruți eu sunt aspirat complet în tine. Parcă aș deveni tu și simt cum inima o ia razna, creierul înoată în nori pufoși și aș mai vrea să nu se mai termine. Aș dori să intru cu totul în inima ta și să mă porți mereu cu tine. E un sentiment înălțător pe care îl simt de fiecare dată când mă săruți.

Taratree își înlănțui brațele în jurul taliei lui Namsong . Nu făcea nici o mișcare, îl lăsa pe Namsong să se desfășoare așa cum dorea. Bărbatul cu plete albe ridică ușor capul și-și afundă privirea ploioasă dar caldă în irișii misterioși ai lui Taratree. Se opri din mișcare și spuse serios.

– Phi, vrei să auzi secretul meu?

Taratree depuse un mic sărut pe buzele lui și dădu din cap pentru a afirma.

Namsong ezită o clipă apoi spuse domol:

– Phi, eu te iubesc de mult timp. Cu mult înaintea ta.

Respirația lui Taratree se opri un moment. Nu spuse nimic. Namsong continuă serios uitându-se direct în ochii iubitului său:

– Te iubesc de cinci ani.

Propoziția simplă, scurtă, sună ca o sentință fără cale de întoarcere.

Taratree făcu ochi mari. Vru să întrebe ceva, dar Namsong îi acapară buzele. Le ciugulea așa cum văzuse că făcea Taratree cu buzele lui. Apoi căută să intre să iubească limba bărbatului acela frumos. Reîncepu mișcările de sus în jos și vru să accelereze, dar Taratree se smulse din sărutare și-i spuse șoptit:

– Iubitule, nu așa repede. Repede o făceam cu prostituatele, dar cu tine…cu tine e altceva…

Se întoarse iar la sărutul pe care îl începuse Namsong, dar acum, el redeveni dirijorul acelei simfonii care îl înălța până la ceruri și-l trântea adânc în inima bărbatului cu plete albe și ochi de cer ploios de toamnă târzie. El se culcase cu zeci de femei, bărbați de toate vârstele și de toate clasele sociale. Dar de câte ori termina actul sexual și tensiunea corpului era îndepărtată, un gol imens răvășea inima lui atât de rece. Căutase mereu un declic, fie el oricât de mic, dar totul fusese în zadar, era mort în interior. Psihiatrul pusese un nume, un diagnostic: frigiditate.

Și acum era învelit în sentimente, senzații, trăiri, era zguduit și pătruns de o frenezie a pielii pe piele, voia să-l înghită pe acest bărbat pe care îl așteptase ani de-a rândul. El voia să-și deschidă pieptul și să-l adăpostească pe Namsong în pielea, în carnea, în oasele lui. Excitarea lui era la maxim. Cu o singură mișcare se roti și fu deasupra corpului acela fragil. Namsong fu surprins, se regăsi presat ca o floare delicată într-un ierbar de lux. Ridică brațele și mângâie spatele puternic, nu prea musculos, dar destul e ferm. Pe ici, pe colo, simțea sub degete răni închise, mici gropi. Cât suferise omul acesta? Se bătuse cu răpitorii? Sfârcul acela lipsă îl tulbura și avea un sentiment de tristețe pentru el. Băiatul acela Wind, murise acolo, în perioada detenției? Îl iubise? Nu putea întreba acest lucru. De aceea el decise să repete propoziția de mai înainte.

– Te iubesc de 5 ani.

Taratree o auzise deja încă de prima dată, voia însă ca Namsong să-i spună tot secretul și cunoscându-l, doar ignorându-l putea să-l facă să-și dezlege gura. Taratree începu să se miște încet, într-un ritm de două bătăi repezi, una înceată. Șopti la urechea celui cu care făcea dragoste:

– Și cum e să iubești în tăcere?

Namsong propti palmele pe pieptul lui, acoperind sfârcul tăiat și-l privi serios cu ochii un pic încețoșați de plăcerea momentului. Vocea lui sună tristă:

– E foarte greu Phi. Mai ales când vedeam articole în ziare cu noile tale cuceriri, era foarte greu de suportat.

– De aceea ai semnat  cu ochii închiși contractul? spuse Taratree tot continuând să invadeze canalul secret în mod ritmic.

–Da, răspunse Namsong și înlănțui talia lui Taratree cu picioarele, obligându-l să se afunde complet în el.

Taratree nu grăbi ritmul, simțea că în tot corpul lui era un freamăt extraordinar de senzual, de erotic. Continuă interogatoriul:

– Atunci de ce ai fost rece cu mine, de ce m-ai ținut în șah?

Namsong se apropie mai tare de Taratree ținându-se de gâtul lui și îi șopti la ureche:

– Pentru că altfel ți-ai fi dat seama cât de mult te iubesc.

Taratree simți că o ia razna, Namsong era prea delicios. Schimbă tactica de învăluire. Începu să caute locul acela special din Namsong care să-l facă să urce până la lumina orbitoare a orgasmului.

Namsong mai apucă să spună:

– Deci vezi tu Phi, te-am iubit înainte ca tu să mă iubești. Să nu mă rănești niciodată.

Taratree îl strânse și mai tare, afundându-și capul în curba umărului băiatului aceluia care îi furase inima din timpuri imemoriale. Cum putea să-i spună:

– Te iubesc de 15 ani, ești acel Wind pe care l-am apărat cu toată ființa mea pentru a nu-și pierde inocența.

Ochii i se umplură de lacrimi, bătu mai tare în canalul secret, mai profund, în timp ce lacrimile i se prelingeau ca două șuvoaie pe umărul băiatului acela cu plete de anotimpuri  înzăpezite. Îl auzi pe Namsong gemând erotic și gândi:

Vom urca amândoi în cele mai înalte sfere și nu vei mai putea trăi fără mine.

Apoi spuse cu voce tare:

– Nong, ce simți?

Namsong începuse să transpire, dar îl lăsa pe Taratree să-l invadeze până în cel mai profund punct. Acesta începu să facă mișcări ample, foarte adânci și Namsong scoase un strigăt.

– Au, Phi, mă doare!

-Așa trebuie, stai lipit de mine și ai încredere. Nong, te iubesc foarte mult. Mult de tot. Ai încredere în mine. Da? Vrei? Nong, Song, iubitule, ce mult te iubesc și ce bine mă simt cu tine. Mă simt înotând într-o mare de iubire, mă simt atât de fericit. Rămâi lipit de mine.

Rostea cuvintele și împingea din ce în ce mai adânc…nu repede…nu cu grabă…ci încet cu mișcări ample de împingere și retragere. Simți cum sexul lui Namsong se întărise. Asta însemna că era pe drumul cel bun. Astupă gura lui Namsong cu gura lui, gustând, sugând, frecând limba de cea a iubitului său în ritmul împingerilor. Namsong se retrase un pic răsuflând greu.

– Phi…tu …tu ești bine? Eu…eu…aaahh…mă simt atât de …

Taratree se uită în ochii lui și Namsong nu avu nevoie de cuvinte.  Fu vrăjit de mierea fierbinte incandescentă care curse direct în organele lui interne zguduindu-l din cap până-n picioare.

Așa, unul în brațele celuilalt, înlănțuiți prin firul roșu invizibil și prin acel mister al vieții, ejaculară în același timp. Rămaseră mult timp strângându-se în brațe și pentru prima dată Taratree plânse după ce se eliberă. Escaladase în întuneric culmi nemaiîntâlnite și în final lumina explodase pentru prima dată fără să-i lase un vid imens. El se simțea acum plin de satisfacție și de recunoștință. Fusese în extaz și revenise cu inima înecată în cuvântul „iubire”.

…………………….

Biroul lui Korn Wisanut se transformase în centru de comandă. Erau desfășurate tot felul de schițe, hărți, desene pe masa din mijloc. În încăpere, o mână de oameni care mai de care mai musculoși și mai fioroși stăteau și ascultau ordinele șefului lor, Korn Wisanut. Pe un scaun cu o ceașcă de cafea într-o mână și cu un trabuc de lux în alta, într-o atitudine foarte ”tu ești șeful, dar eu comand”, Phu Singte tăcea și asculta.

– Khun Singte ne va deschide calea împușcând gărzile lui de corp de la ușă. Toată lumea să-și învețe rolul și lecția. Vom intra deci pe aici, spuse el arătând cu degetul un punct pe schițele cu planurile casei.

– Mud, Mud Tarin, mâna dreaptă a lui Namsong Singte trebuie anihilat primul. E un foarte bun trăgător și un luptător de mâna întâi. Apoi, în ordinea următoare: gărzile chineze, gărzile lui Taratree, Semus, mâna dreaptă a lui Taratree, Nakarin Singte, Taratree, Chen Singte.

Un sunet comun de uimire se ridică în aer.

Phun Singte era nebun? Comanda moartea singurului moștenitor al familiei?

Toate capetele se întoarseră spre Șeful Familiei 2.

Phu Singte sorbi din ceașcă, trase un fum de trabuc apoi se uită la ei cu un aer dezagreabil.

– Alo! Nu la mine tre’ să vă uitați. Vreau moartea tuturor, ați auzit foarte bine. Așa că nu vă mai holbați ca boii la poartă nouă, hai, înapoi la muncă, time is money[1].

Korn Wisanut reîncepu să explice:

– Nu trebuie să scape nici unul, de aceea, atacul nostru va fi unul surpriză. Vom lăsa să se adune toată protipendada, trageți repede și eficient. Nu contează dacă atingeți și alte persoane, atâta timp cât misiunea noastră e îndeplinită. Pt fiecare țintă atinsă, 50 000 dolari.

Se auzi din nou un sunet comun de uimire. Toți oamenii deveniră dintr-o dată foarte interesați și foarte veseli. Korn Wisanut și Phu Singte rămaseră în continuare încruntați. Phu Singte se ridică trăgând vârtos din trabuc, puse ceașca de ceai pe masă, direct pe planul casei și spuse sinistru:

– Câte o sută de mii pe capetele lui Taratree Saeng Aaron și Chen Singte.

Spunând acestea, ieși din încăpere învăluit de fumul trabucului. Era satisfăcut, semnase condamnări la moarte și asta îi dăduse poftă de sex. Urcă în mașină și spuse șoferului scurt:

– La bordelul meu.

………………..

Ava vorbise mult timp cu ginecologul. El prescrisese multe lucruri Mariei și ea dorea să facă totul pentru viitoarea noră. După ce puse la punct o urmărire medicală săptămânală și se informă pentru tot felul de ajutoare ca infirmieră, asistentă, menajeră, decise că va trebui să o întâlnească pe bunica Mariei. Era necesar și urgent. Dorea cele mai bune condiții de viață pentru cea care purta moștenitorul familiei doi. Se simțea fericită și veselă. Înainte de se duce în salonul 1, se opri la un magazin din incinta clinicii și cumpără suc de fructe presate proaspăt. Vitaminele erau la loc de onoare astăzi. Purtând sticla de 1 l cu licoarea prețioasă, deschise ușa salonului si intră. Se opri surprinsă și ochii i se luminară. Priveliștea era dulce și o emoționa. Chen dormea cu Maria în brațe. Era o imagine demnă de un tablou renascentist. Fiul ei i se păru dintr-o dată atât de frumos. Brațele lui o înconjurau pe acea femeie care avea o frumusețe aparte. Părul ei blond care aducea cu un câmp de spice iubit de soare și de cer scăpase din strânsoarea legăturii din mătase bleu, revărsându-se peste fața relaxată. Capul ei se odihnea pe brațul fin dar musculos al fiului ei, palmele erau lipite de pieptul nu prea larg dar cel mai mult o încânta vederea celor două corpuri lipite complet unul de altul ca două surori siameze. Amândoi respirau liniștit, iar fețele lor erau zâmbitoare.

Ava lăcrimă. Copilul ei suferise mereu din cauza aspectului fizic. Da, copilul ei suferise încă de mic. Toți acei colegi de școală care îl invectivau și-l băteau cu pietre, acei copii de bogătani care se credeau buricul pământului pentru că erau blonzi cu pielea albă sau cu obraji bucălați…da, Chen suferise mult. Venea plângând că fusese agresat, că era bătaia de joc a tuturor și că strigau după el :

Frankenstein, întoarce-te la tine! Urâtule! Monstrule!

Când crescuse mai mare, spre disperarea Avei, Chen se înălțase ca o liană care se urca spre ceruri, dar rămânea foarte slab și deșirat. În plus tatăl lui îl bumbăcea mereu, așa încât Ava decisese să l trimită să facă tot felul de arte marțiale. Chen nu se îngrășase, dar corpul slab devenise armonios și era musculos. Chen era toată viața ei…căci Chen… era copilul… lui Tosatar Wisanut. Când Phu Singte o răpise, ea era deja însărcinată cu Chen în două luni. Înfierbântat de furie, Phu Singte o trăsese de păr

și o violase zile la rând până devenise inconștientă. Se rugase intens ca să nu piardă sarcina. Devenise supusă, făcuse tot ceea ce-i ceruse porcul acela oribil. Ea spera că Tosatar o va salva, că va veni să o găsească, dar o lună trecuse și nimeni nu venise. Crezuse că Tosatar va veni măcar după aceea să lupte cu Phu Singte, dar se înselașe amarnic, nu-l mai revăzu pe acesta decât la nuntă când sărutase inelul lui Phu Singte în semn de acceptare. Ei, abia îi aruncase o privire și 2 luni mai târziu veste îi ajunse la urechi, Tosatar se căsătorea cu o femeie extrem de bogată. Lumea devenise pentru ea un haos. Și haosul o ciopârțea bucată cu bucată în fiecare zi. Dar când Chen deschisese ochii săi negri cu gene lungi știuse că el era rădăcina care o va ține puternic implementată în acea viață .

[1][1] Timpul costă bani