Vântul prin arbori- Capitolul 16- Final vol 1

Chen lăsă toate treburile și luă primul avion când auzi că Maria e internată în spitalul privat al familiei. Era mort de îngrijorare, mama lui îi spusese că i se făcuse rău în fața casei și că fusese obligată să o ducă la clinica familiei. După noaptea aceea nebunească el fusese obligat să plece cu afaceri în mai multe părți ale țării și acum chiar își făcea mustrări de conștiință că o lăsase atâta timp singură. Pipăi mica geantă de voiaj cu atenție. Acolo avea un lucru foarte prețios și spera ca Maria să fie bucuroasă când îl va vedea. El încă nu-și revenise din euforie și de câte ori își reamintea de dulceața nopții aceleia, abdomenul inferior îi tresărea. Deborda de sentimente necunoscute lui până atunci. Și mai ales unul puternic: dorul. Îi fusese dor de Maria în fiecare zi, o suna, vorbea cu ea în fiecare seară  și întârzia adesea să termine convorbirea. Îi era teamă că Maria se va volatiliza. Nu-i spusese niciodată că îi era rău sau că nu se simțise bine.

ÎI ASCUNSESE CA SĂ NU SE ÎNGRIJOREZE?

Numără orele, minutele, secundele și într-un final ateriză la Saphuri. Mașina familiei era la scara avionului. Când urcă fu plăcut surprins să vadă că mama lui venise și ea să-l aștepte. Îi luă mâna între ale lui și o mângâie duios.

– Mamă, ce plăcere să te văd. Spune-mi cum e Maria? Ce o doare? Are un tratament? Îi mai este rău?

Ava îl opri cu o mică apăsare pe una dintre mâini. Zâmbi și se uită direct în ochii lui îngrijorați.

– Fiule, ți-am spus eu oare că e bolnavă ?

Chen o privi mirat.

– Nu mi-ai spus că i s-a făcut rău și că e internată în clinica noastră?

Ava continuă să zâmbească și strânse mâna fiului ei. Se întoarse spre el și spuse cu delicatețe:

– Atunci…în noaptea aceea…eu m-am rugat…am sperat…Ploaia a fost benefică.

La început Chen nu prea înțelese bolboroseala blândă a mamei lui…Procesă un moment, apoi…Un bumerang invizibil îl lovi în piept, inima i-o luă razna, nu îndrăznea să întrebe, se sufoca de fericire…da da…se sufoca de atâta fericire…înțelesese…

El luă mâna mamei și o sărută de mai multe ori.

– Mamă…mamă, e posibil o așa mare fericire pentru mine?

Ava îl mângâie pe păr cu cealaltă mână.

– De ce n-ar fi posibil, fiule?

Dintr-o dată, Chen care toată viața lui spusese mereu că e urât ca Frankenstein, se simți atât de frumos încât nu știa dacă nu înnebunise de atâta fericire.

Ajunseră la clinică, Chen sări din mașină și alergă spre intrare, apoi brusc își aduse aminte ceva, se întoarse și băgă capul în habitaclu.

– Ce salon?

Ava râse ușor.

– Numărul 1.

Chen mai sărută o dată mâinile mamei lui și o luă la fugă cu mica geantă de voiaj în mâini. Nu avu răbdare să aștepte ascensorul, urcă scările în timp ce trăgea de cravată să o scoată de la gât. Ajunse în fața ușii salonului și dintr-o dată îi fu rușine că se comporta ca un adolescent în criză hormonală. Mâinile începură să-i tremure nervos. Ciocăni ușor la ușă.

–Da? Intră.

Chen deschise încet ușa și se regăsi cu Maria față-n față. Ea tocmai se pregătea să meargă la baie. Vederea ei în cămașă de noapte albastru marin îi răscoli amintirile. Lăsă mica geantă de voiaj să-i cadă din mână și se repezi spre femeia care îl privea cu irișii ei florali și calzi. O înlănțui cu brațele și o lipi de pieptul lui.

– Chen…murmură ea cu voce șoptită.

– Iubito. Mi-a fost așa de dor de tine și am fost atât de îngrijorat.

Ea ridică privirea senină, florile de nu-mă-uita înfloriseră dintr-o dată și răspândeau parfumul lor unic.

– Și mie mi-a fost dor. Mult.

Chen o ținu înlănțuită. Își aplecă încet capul și-și lipi buzele de ale femeii lui. Maria le primi cu ardoare gândind că Dumnezeu era generos cu ea. Chen gusta și iar gusta, în timp ce-i pipăia spatele. Coborî lent spre șolduri și atinse timid fesele ei frumoase. Maria, în loc să se ferească se lipi și mai tare de el cuibărind centrul vieții ei pe centrul vieții lui. Gemu încet, ca o chemare a unei căprioare ce-și așteaptă soțul cerb. În acel moment, Chen simți cum se înflăcăra, sexul lui începea s-o ia razna. Se smulse cu greu din gura Mariei. Nu mai avea suflu. Chipul Mariei era în transă, florile de nu-mă-uita îl priveau cu o anumită beatitudine.

–Iubito, stai, stai, ia-mă ușor, stai, nu mă înnebuni de dimineață. Stai… suntem la spital…și…și nu ești prea bine…

Maria își lipi tandru capul de inima lui Chen și ascultă bătăile pline de iubire pentru ea. Spuse ușor:

– Copilul tău mă necăjește un pic. Știi, nu?

Chen o dezlipi de el  și o luă în brațe purtând-o așa până la pat. O așeză cu atenție, se descălță și urcă lângă ea. Maria se întoarse spre el zâmbitoare.

– Cum te simți? întrebă ea un pic cam curioasă.

–Fericit, răspunse el trăgând-o spre el și afundându-și capul între sânii ei rotunzi.

Apoi aducându-și aminte de ceva, sări din pat și se duse să culeagă mica geantă de voiaj. O deschise și începu să cotrobăiască în ea cu o față veselă.

– Iubito, am găsit ceva ce cred că o să-ți placă. Scoase o cutiuță din catifea bleu și i-o întinse.

Maria fu emoționată. Luă cutiuța și se așeză la marginea patului. Deschizând-o, florile de nu-mă-uita se umplură de bobițe mici și incolore de lacrimi. Era o expresie de fericire în aceste cristale sărate ce se prelingeau încet pe obrajii palizi de Madonă însărcinată. Pe o mătase albă se odihneau 2 verighete. Una un pic mai lată avea încrustată două flori de nu-mă-uita una lângă alta, dar cealaltă era o explozie de flori de nu-mă-uita sculptate direct în metalul nobil.

-Ce frumoase sunt…

Chen se așeză în genunchi și-și puse capul în poala ei.

Vocea lui sună șoptită dar și erotică.

– Te iubesc mai mult decât viața mea. Mă vei iubi și tu măcar pe jumătate?

Maria îi trecu mâna prin păr, ca o alinare.

– Tu ești viața mea.    

În această poziție îi găsi Ava care rămasă uimită de frumusețea acelui tablou. Îi iubea foarte mult pe toți trei.

……………………………….

Întunericul se lăsase peste vila Lom Phan Tanmai. Namsong făcea pași în stânga și în dreapta. Abia revenise de la Paris. Fusese la Conservator să-și dea demisia. Dorea să se consacre Școlii de muzică din Saphuri unde i se propusese nu numai catedra de pian ci și postul de director adjunct. Acceptase imediat. Dorea să fie cât mai aproape de Taratree…Taratree…

Nu-l mai văzuse de trei săptămâni, plecase să colecteze datorii de la cazinourile care aparțineau familiei Saeng -aaron și care erau împrăștiate un pic peste tot. Khun Kamol aterizase virulent la poarta lui Lom Phan Tanmai și îl smulsese de acolo lăsându-l cu un vid în inimă. Iar puțin mai înainte când era în sufragerie , auzise zgomotul mașinii lui și fugise în camera lui cu inima mărită de bătăile puternice. Trecuse o jumătate de oră și cel așteptat nu venise. Namsong se dezumflă și era așa de dezamăgit. Lacrimile îi izvorâră și începu să plângă cu capul în mâini ca un copil care se împiedicase și căzuse. Apoi plânsul tăcut se transformă în plâns cu sughițuri.

– Ce prost sunt! Prostule! Afemeiatule! M-ai prostit! Bețivul naibii!

Vorbea singur cu voce ridicată când ușa se deschise și Taratree apăru în cadrul ușii cu un buchet de frezii albe într-o mână și cu o cutiuță de bijuterii în alta.

Taratree rânji își deschise larg brațele.

– Iubitule, despre ce afemeiat vorbești? Și cine e bețiv? Nu mai puteai de dorul meu? Hai, vino și sărută-mă. Pe cuvânt de onoare că și eu am murit de dorul tău.

Namsong își șterse lacrimile cu mânecile cămășii de pijama și alergă spre el lipindu-se cu capul de pieptul lui. Apoi ridică privirea dezvăluind ploile de toamnă care curseseră în valuri.

–Cine vrea să te sărute?

Taratree închise brațele în jurul băiatului cu plete albe. Înspiră adânc. Se dezlipi puțin și spuse privindu-l direct în ochi:

– Iubitule, miroși a frezii.

Namsong  nu răspunse , se ridică pe vârfuri și atinse buzele lui Tanmai care gemu încet. Gurile se întâlniră, limbile dansară vrăjite, aspirând inimile și chiar toate organele interne. Când Tanmai îl săruta pe Wind, totul dispărea în jurul lor. Putea veni potopul și sfârșitul lumii , anotimpurile se puteau roti, lumea putea să dispară. În acel moment atât de intim, un arbore prindea rădăcini adânci și ținea între ramurile lui vântul ce se zbânțuia orgolios, copilăros până când toate frunzele lui erau spulberate de atâta iubire.

Taratree simți că era ceva în neregulă mai jos sub abdomenul inferior. Se sustrase. Nu era încă momentul.

– Nong, Nong, uite, hai să vezi ce ți-am adus.

Namsong se depărtă cu regret. Oftă din toți rărunchii, dar se supuse cererii lui Taratree. Acesta se descălță și depuse mai întâi freziile într-o vază ce trona pe o mobilă și o umplu cu apă de la baie. O așeză cu grijă pe masă. Parfumul lor delicat se răspândi în încăpere invadând aerul respirat de cele două persoane.

Taratree văzu cu coada ochiului cactusul din dormitor. Tija lui se lungise și se părea că nu mai avea mult să înflorească. Se duse să-l admire.

– Nong, cactusul se pregătește să înflorească?

Namsong se apropie de Taratree care era acum lângă cactus. Veioza de pe podea răspândea o lumină tamizată care împreună cu parfumul freziilor crea o emoție între cei doi.

– Eu cred că va înflori în noaptea asta, spuse Namsong.

Apoi ridică privirea spre Taratree și spuse șoptit:

– Vrei să privim împreună?

Taratree se apropie și mai tare de el și se aplecă apropiindu-și fața cât putea el de tare. Se scufundă în irișii aceia unici și vorbi molcom și serios:

– Namsong, îmi ceri să dorm în noaptea asta cu tine?

Băiatul cu plete albe ca iarna și ochi de cer tomnatic învăluit în ploaie plecă rușinat capul. Ar fi vrut să-i răspundă obraznic, să se pună contra lui sau să-i arunce un :

Cine te vrea aici?

Dar nu putea…Nu știa ce legături invizibile îl legau atât de tare de omul acesta cu plete negre și ochi de miere fierbinte. Nu știa de ce mereu i se părea că avea o datorie față de acesta. Parcă se ridicau în pieptul lui niște timpuri imemoriale ce-i spuneau că omul acesta era oaza lui de pace și de liniște. Că trebuia să-i ofere tot ceea ce și-ar fi dorit. Era fericit și era și trist gândindu-se la el. Era și calm și era și neliniștit când se apropia de el. Era și iarnă și era și vară, era și toamnă și era și primăvară în sufletul lui. Și dorul de el era permanent. Simțea ca și cum l-ar mai fi pierdut deja odată și că acum îl regăsise.

– Namsong?

Omulețul ridică privirea un pic tulburată și scutură din cap afirmativ.

Taratree deschise palma dreaptă și o cutiuță frumoasă apăru în fața ochilor lui Namsong care se emoționă.

– Pentru mine?

-Pentru noi, spuse Taratree și deschise cutiuța.

Două verighete din aur alb, la fel ca inelul de logodnă pe care-l avea pe deget Namsong, scoteau capetele una lângă alta. Aveau aceleași semne ca pe inelul de logodnă, doar că fuseseră gravate separat: o verighetă mai lată cu semnul vântului pe ea și una mai fină cu frunzulițe de arbore înlănțuite.

Namsong luă cutiuța în mâini și le privi uimit.

– Sunt aceleași semne ca pe inelul meu de logodnă.

Taratree îl privi zâmbind.

– Dar vila ta nu se numește oare Vântul prin arbori?

– Oh, ce frumos ai gândit. Îmi plac foarte mult.

Închise cutiuța și o puse pe noptieră. Se uită la cactus și exclamă:

– Phi, uite, va înflori. Hai să ne așezăm pe covor și să-l admirăm.

Luă cactusul și-l depuse delicat pe covor lângă pat. Taratree se așeză pe partea opusă. O imagine îi răsări în minte, o imagine de acum mai bine de 20 de ani.

-Cum te cheamă, Nong?

– Song, mama mă strigă așa pentru că îmi place să cânt la pian, dar pe tine cum te cheamă?

– Mama îmi spune Tara pentru că sunt campion la box thailandez la juniori. Nu mai vorbi, pierdem ce e mai frumos.

Taratree se uită la Namsong și întrebă:

– Nong, ai avut vreo dată vreo poreclă?

– Nu prea, dar tata mi-a povestit că mamei îi plăcea să mă strige Song pentru că îmi plăcea să cânt la pian. Dar tu?

– Mama mea, mă striga Tara[1] pentru că eram foarte bun la box thailandez.

Ochii lui Taratree sclipiră.

– Song, știi tu oare că noi doi ne-am mai întâlnit, când eram copii?

Namsong îl privi oarecum trist.

– Tara, chiar dacă ne-am mai fi întâlnit, eu nu-mi aduc aminte nimic din copilărie, nu știi?

Tara îl privi ciudat.

– De la ce vârstă ai început să ai amintiri?

– De pe la 14 ani jumate, după ce am ieșit din comă.

Namsong se opri o clipă, apoi continuă:

– Phi, a fost foarte greu. Nu-mi aduceam aminte nici numele, nici cine erau cei din jurul meu. Asta a venit încetul cu încetul. Eram foarte speriat.

Namsong tăcu pentru că se gândise dintr-o dată la ceva. Întinse mâna prin spatele ghiveciului cu cactus și puse palma pe mâna lată a lui Taratree care se odihnea lângă ghiveci. Acesta întoarse capul mirat spre bărbatul cu plete ca neaua.

– Phi…și tu ai fost în comă…ai suferit mult? A fost greu când te-ai trezit, nu?

Taratree tresări.

– De unde știi? Ce știi?

Namsong vorbi cu o tonalitate lină, joasă:

– Știu că ai suferit mult, că ai fost răpit și schingiut și că ai pierdut pe cineva drag.

Taratree simți un bolovan în stomac și o gheară care îi strângea inima.

Namsong tăcu ca și cum ceva îl frământa și își mușcă buzele înainte de a continua.

– Tu… l-ai iubit mult pe acel Wind? Îl mai iubești?

Taratree avu vocea stinsă , dar caldă.

– Wind?…L-am iubit foarte mult, da, dar acum te iubesc pe tine…și mai mult…până la capătul capătului. Dar tu? Tu n-ai iubit niciodată?

– N-am iubit niciodată…dar acum te iubesc pe tine…mult…până la capătul capătului.

Privirea lui Namsong se lumină.

– Uite Phi! Floarea se deschide!

Urâtul și diformul cactus, faimosul  arici de mare, fu acoperit încetul cu încetul de o floare enormă albă cu borduri un pic violete.

– E atât de frumos, Phi, și seamănă exact cu cel din visul meu.  

Taratree îl privi extaziat de frumusețea expresiei feței. Se ridică în picioare.

– Îl repunem pe noptieră, da? Floarea nu se va ofili până mâine.

Namsong se ridică și el. Taratree culese cutiuța de pe noptieră și spuse cu o voce moale.

– Mă duc să dorm, noapte bună, Song.

Se întoarse să plece,  dar se simți apucat de poalele cămășii.

– Tara…ai spus…ai spus că dormi cu mine în noaptea asta.

Taratree se uită la Namsong foarte serios.

– Song, dacă rămân, nu se va termina bine pentru tine.

– Mi-ai face rău?

Taratree râse de astă dată.

– Sunt un afemeiat, nu?  

Namsong lăsă capul în jos. Spuse un pic jenat:

– Știu că nu poți sta fără sex, probabil că tu…tu ai…nu ne-am văzut de trei săptămâni…și pe urmă…clauza spune…

Taratree îl trase spre el uitându-se direct în ochii lui.

– Nong, ce vrei să știi mai exact? Dacă m-am culcat cu cineva în timpul cât am bătut coclaurii?

Clauza aceea nu mă împiedică să fac sex cu cine vreau, din contră, am toată libertatea, nu?

Namsong continua să stea cu capul în jos și să se țină de poala cămășii lui Taratree.

– Așa e…ai tot dreptul…

Taratree apucă mâna lui Namsong, mâna aceea care îl tot ținea și nu se decidea să-l lase. Apoi cu cealaltă îi înconjură talia subțire obligându-l astfel să se uite la el.

Fața lui Taratree o atingea acum pe cea a lui Namsong.

Vocea lui sună erotică:

– Tu știi oare ce înseamnă dacă eu ți-am spus că te iubesc?

Taratree își apăsă buzele pe fruntea lui Namsong, apoi pe obraji și delicat începu să-i ciugulească buzele încet scoțând sunete de plăcere. Se opri și își înfipse privirea în cea a lui Namsong.

– Asta înseamnă că sunt și voi fi doar al tău și ești și vei fi doar al meu…

– Dacă nu ești de acord cu propoziția asta spune-mi acum și-ți dau drumul din brațe. Dar dacă nu spui nimic, nu garantez că mă mai pot abține. Habar nu ai la ce chin îmi supui corpul.

Namsong îl privea fără să spună nimic. Stătea așa cu cerul acela spălat de ploile de toamnă și aștepta doar să fie încălzit de mierea aurie, fierbinte din irișii acelui bărbat de care era îndrăgostit de atât de mult timp. Taratree repuse cutiuța cu verighetele pe noptieră fără să-i dea drumul lui Namsong. El știa că noaptea va fi lungă și că la capătul ei, Namsong va deveni soția lui pentru totdeauna,  în această viață și în viețile viitoare.

Reîncepu să-l sărute. Gura lui, de astă dată, deși foarte dornică să hălăduiască în stânga și în dreapta, prinse cu delicatețe gura lui Namsong și limba lui invadă gura, limba, spiritul, sufletul și toată ființa acelui bărbat cu plete albe și ochi gri petrol. Namsong nu mai fu capabil să gândească. Exact ca prima dată, se trezi dezbrăcat într-o clipă. Își simțea creierul înotând printre nori pufoși și liniștitori incapabil să refuze, incapabil să protesteze. Era moale ca o cârpă și știa că dacă Taratree i-ar fi dat drumul din brațe s-ar fi prăbușit ca o păpușă dezarticulată.

Un timp rămase într-o stare vegetativă, lăsându-se invadat de gura aceea fierbinte și dominatoare. Apoi dintr-o dată, când își dădu seama că amândoi erau dezbrăcați, o ardoare ciudată îl cuprinse, ridică brațele și le trecu prin părul celuilalt care continua să-l sărute nu cu violență, nu cu forță ci cu tandrețe și delicatețe. Namsong începu să-i mângâie pielea și să pipăie ca să cunoască mai bine trupul.

Taratree se opri din sărutat și privindu-l spuse în șoaptă:

– Vrei să sting veioza? Poate văzând anumite lucruri pe corpul meu, îți vor provoca repulsie sau teamă.

Namsong clătină din cap în semn de refuz. Taratree îl ridică în brațe ca pe un copil și-l întinse pe pat, apoi se așeză lângă el.

– Vrei să mă descoperi? Hai, fă-o.

Namsong se ridică în moalele capului și începu să cerceteze corpul bărbatului de lângă el. Trupul lui Taratree era foarte frumos, avea o culoare mată și avea mușchi bine proporționați. Mângâie linia corpului de sus până jos. Pe piept văzu semne de la mai multe răni. Privirea i se opri pe pieptul larg și generos. O umbră îi trecu peste ochi, unul dintre cele două sfârcuri lipsea. Trecu delicat palma peste rana aceea. Apoi se aplecă și depuse un sărut. Îl privi în ochi pe Taratree cu tristețe.

– E de când ai fost schingiuit?

Taratree scoase doar un:

– Mm…

Avea un nod în gât, amintirile îl năvăliseră. Atunci , suportase totul pentru că era foarte fericit de evadarea lui Wind. Acum ar fi suportat din nou totul, era foarte fericit de reîntâlnirea cu Namsong.

Acesta continuă cercetarea corpului. Taratree era întins pe partea stângă, Namsong îl mișcă până îl aduse în poziția pe spate. Și atunci, din poziția în care se afla văzu tatuajul lui Taratree. Rămase cu ochii pe el ca și cum vedea ceva nemaiîntâlnit. Taratree știu…dar așteptă…inima îi bătea cu putere căci ora adevărului sosise.

Namsong scoase un mic strigăt de exclamare.

– PHI! Phi ai un tatuaj ca al meu! Phi e de necrezut! Uite, Phi, uite, am și eu unul!

Spunând acestea ridică brațul stâng și semnul de recunoaștere apăru în toată splendoarea lui.

La subraț, spre inimă 3 linii ondulate și trei frunzulițe în dezordine…vântul spulbera tăcut frunzele arborelui.

Respirația lui Tanmai se opri…Wind era în fața lui și nu-l va mai pierde niciodată. Valuri de emoție îl învăluiră. Îl trase pe Namsong spre el și-l ținu strâns în brațe. Ochii i se umplură de lacrimi. Șopti la urechea celui pe care îl căuta de mai mult de 15 ani:

– Asta înseamnă că eram predestinați unul altuia, nu? Vrei să devenim un singur corp? Să ne aparținem unul altuia? Vrei, iubitule?

Namsong se lipi de el și înlănțuindu-i gâtul spuse:

– Vreau.

Sărutările lui Taratree sosiră altfel decât până atunci. El săruta acum cu ardoare, fără pause, de parcă ar fi vrut să se elibereze de tot dorul suportat timp de 15 ani. Sexul lui Namsong deveni repede dur și dureros. El începu să se frece de sexul lui Taratree care era de mult timp sculat. Taratree îl mută deasupra lui lăsându-l să facă ce vrea. Namsong nu știa prea multe despre sexul între bărbați, dar se baza pe feeling. Mângâie falusul lui Taratree o vreme, apoi coborî de pe el și se întoarse cu spatele.

– Phi, așa va fi mai ușor?

Taratree abia mai putea vorbi de excitare:

– Nu te îngrijora, preiau comanda, tu doar fii ascultător.

Prinse penisul lui Namsong și începu să-l frece, când mai repede, când mai încet. Namsong gemea încet, dar erotic și-și tot împingea fundul  frecându-l de sexul sculat al lui Taratree. Acesta continuă frecarea  sărutând ca un posedat ceafa, umerii, spatele lui Namsong. Orgasmul veni repede și sămânța vieții se revărsă în mâna lui Taratree care nu-i dădu răgaz celui ce tocmai se ușurase de tensiune. Taratree unse intrarea în canalul plăcerii cu sperma lui Namsong pentru a lubrifica.

Apoi șopti la urechea acestuia:

– N-am prezervativ, vrei să mă opresc?

Namsong îți lipi și mai tare fundul de centrul vieții lui Taratree. Nu vreau. Vreau să fiu al tău.

Taratree fixă vârful falusului la intrarea în canal. Începu să intre încet. L a început Namsong scânci, dar apoi se lăsă dus de valurile sărutărilor. La urmă, Taratree se regăsi aspirat înăuntru.

Taratree era adânc în Namsong și se simțea fericit de atâta fericire.

Acum deveniseră într-adevăr  unul. Vântul lui drag îi scuturase toate frunzele și-i rămăseseră doar ramurile, învăluite și acelea în suflul dulce al parfumului de frezii. Murise de multe ori din atâta iubire pentru acel vânt. Dar tot din atâta iubire renăscuse refăcându-și frunzele în așteptarea vântului înnebunitor. Îl accepta rece ca iernile din interiorul celulei adolescenței lor și îl accepta fierbinte arzându-i toate organele interne la fiecare atingere cu buzele. Vântul adia, vântul îl sufla, vântul îl îngheța, vântul îl ardea, vântul…îl iubea…

[1] Tara- Star(lb thai)