Vântul prin arbori- Volumul 2 Capitolul 2

Vântul

Capitolul 2- vol 2

Taratree se trezi odihnit. Îl ținuse pe Namsong în brațe toată noaptea. Îi era teamă că acesta se va disipa și va rămâne iar singur. Îl strânsese de parcă ar fi fost un al treilea plămân, un plămân care îl făcea să respire un aer plin de fericire. Păstrase ani la rândul în minte imaginea copilului cu plete de soare și față de pernă pe cap ce dispărea în vâltoarea furtunii de zăpadă. Și de atunci fusese singur…foarte singur, suferise…jumătatea lui era de negăsit…fusese luat de nebun, urmase tratamente peste tratamente, plânsese, urlase tăvălindu-se pe jos, crezuse că Wind nu-l mai voia, nu mai voia să știe de el. Și nu era deloc așa…Wind …

Privi un moment forma mică, ghemuită la pieptul lui, exact așa cum dormeau în celula aceea rece, gri. O privi cu tandrețe și recunoștință. Zăpada acelei furtuni cumplite se oprise în părul lui Wind și nu mai plecase niciodată de acolo, în semn de recunoaștere a efortului depus de copil pentru a-l salva pe el, pe Tanmai. Se retrase încetul cu încetul. O idee îi răsărise în minte. Se va duce la Saphuri și-i va aduce cele mai proaspete și delicioase croasante. Vor lua micul dejun împreună azi și pentru totdeauna. Se îmbrăcă fără zgomot și se îndreptă spre apartamentele lui. Înainte de a face duș se duse spre birou și scoase un caiet de corespondență. Se așeză și scrise o vreme, apoi se duse să facă un duș. Se îmbrăcă, luă cheile mașinii și ieși din casă. Trebuia să se grăbească, dorea să fie înapoi pentru micul dejun. Pe birou, caietul de corespondență se odihnea după atâta scris.

………………..

Brutăria de lux Leon deschidea foarte devreme. Ea scotea prima tură de produse de patiserie franțuzești încă de la ora 5. Taratree gară mașina chiar în față. Era deja o coadă până afară. Tropăia nervos, de ce vânzătorul nu se mișca mai repede?

După 20 de minute de așteptare avu în mână prețioasele croasante la care adăugase și pâinici cu ciocolată și zmeură. Cu cutia frumos ambalată și pusă pe scaunul pasagerului, Taratree demară și plecă.

Bum!

Zgomotul puternic făcu să se întoarcă privirile tuturor celor ce erau în stradă la ora aceea. Taratree plecase de pe loc fără să se asigure și o altă mașină care circula regulamentar intrase în el. Mașina lui nu avea decât câteva zgârieturi, dar cea a conducătorului era boțită rău. Taratree era blocat în mașină din cauza impactului care proptise botul micuței mașini citadine în portiera celeilalte. Taratree vru să coboare pe partea opusă, dar centura de securitate era blocată. Afară oameni se adunaseră în jurul accidentului. Cineva chemă pompierii și poliția. Taratree avu un singur gând: Namsong se va trezi și el nu va fi acolo la timp. Bătu cu mâinile pe volan, de mai multe ori urlând:

– Idiotule!!

În depărtare se auzeau deja sirenele pompierilor și ale poliției.

………………

Chen dormise toată noapte pe patul de spital. De mai multe ori voise să se dea jos pentru ca Maria să aibă loc în pat, dar de fiecare dată ea îl reținuse delicat și mormăise ca un copil căruia îi luai jucăria. Într-un final renunțase. Mama lui dormise în fotoliu cu un pled pe picioare, dar o făcuse iepurește și chiar de câteva ori se ridicase pentru a-i acoperi cu cuvertura ce căzuse pe jos. O simțise mângâindu-l și o văzuse sărutând părul Mariei.

Era dimineață. Se extrase ușor din pat. Era transpirat. Ar fi dorit să se schimbe, dar n-avea nimic de schimb. Mama lui îl simți și făcu ochi mari. Se ridică , se duse într-un colț și reveni cu un mic sac de voiaj. Scoase de acolo schimburi de bărbat, Chen surâse , mama lui era fenomenală.

Ava îi întinse lucrurile.

– Du-te și fă un duș, să fii proaspăt când se trezește femeia ta.

Cuvintele „femeia ta” îi dădură un sentiment înălțător, un sentiment de împlinire. Avea ceva care îi aparținea în totalitate și acel ceva era de o puritate absolută. Femeia lui…va fi soț, va veni seara acasă după o zi grea de muncă și cineva iubit îi va deschide ușa de la intrare. Și va fi și cineva care îi va spune tată…fericirea supremă…Cu aceste gânduri întră în baie pentru a se spăla. Maria continua să doarmă, ținută în brațe de astă dată de către Ava care luase locul lui Chen.

……………………..

 Alerga de două ore fără oprire, uneori încetinea, alteori grăbea pasul. În șlapi alergase greu, abia înainta. Îi abandonase imediat și alerga doar în șosete. Din când în când privea busola cu lampa de buzunar pe care i-o dăduse Wind ca să fie sigur că nu pierde nordul. De jur împrejur era doar un mare pustiu, fără nici un reper. Fără busolă, ar fi fost incapabil să înainteze. Deocamdată nu simțea frigul, dar începuse să obosească. Vântul glacial îi șfichiuia obrajii și corpul și puterea furtunii de zăpadă îl împiedica să alerge așa cum și-ar fi dorit. Dar continua cu curaj înaintarea prin viscol. Ca să reziste repeta într-una o sigură propoziție:

Tanmai rezistă…Tanmai rezistă…Tanmai rezistă…

Namsong se trezi într-o sudoare rece…speriat.

Tanmai…visa des numele, dar cine era persoana de lângă acesta ? Și de ce îi visa mereu ? Își dădu seama că avea lcrimi pe obraji. Pipăi așternutul de lângă el pentru a se cuibări la pieptul liniștitor al lui Taratree. Locul era gol. Se ridică în capul oaselor.

– Taratree ?

Neprimind răspuns, se dădu jos din pat.

Se întorsese déjà în apartamentele lui ? De ce ? Ar fi trebuit să se trezească fiind ținut în brațe de către iubitul lui. Îi flutură…așa…un gând crud…Taratree dorise doar corpul lui ? Așa făceau afemeiații, nu ? Făcu un duș în grabă, își trase haine casual și se grăbi să iasă din apartament. Pe hol, Mud și cele 4 gărzi chineze tocmai soseau. Namsong le făcu semn să nu-l urmeze. Străbătu culoarul lung ce lega cele două aripi ale vilei Lom Phan Tanmai, cu gânduri și sentimente amestecate. Ajuns în fața apartamentului lui Taratree, deschise ușa fără să bată.

După ce îl strigă și îl căută peste tot, își dădu seama că nu era în acolo. Trecând pe lângă birou, cu colțul ochiului zări un caiet de corespondență. Pe el scria:

Scrisori pentru Wind

Se cuvenea oare să arunce o privire? Nu intra oare în intimitatea lui Taratree? Dar oare intimitatea lui nu era și intimitatea sa?  Între ei 2 nu trebuiau să existe secrete și chiar nu existau secrete ei, își spuseseră totul, nu? Se apropie de birou și deschise caietul. Paginile erau scrise frumos cu un scris cursiv aplecat spre dreapta. Scrisori vechi, gândi el, văzând o scrisoare datată de acum 10 ani. apoi răsfoi caietul.

 Dragă Wind, iubitul meu…

Toate scrisorile începeau cu acest nume și  îi erau adresate acelui băiat cu care fusese, după spusele lui, sechestrat 1 an într-o casă străină. Îi erau adresate acelui băiat pe care nu-l mai regăsise niciodată. Iubire, deznădejde, sentimente, tulburări… regăsi în scrisorile lui Taratree o lume bântuită de himere, de neliniști și de o mare tristețe. Două sentimente însă reieșeau la suprafață în absolut toate scrisorile…sentimentul de dor… un dor puternic…și  sentimentul de iubire care nu murise de acum 15 ani și până încoace. Da… dar acum Taratree îl iubea, i-o spusese, îi aparținea, iar el aparținea lui Taratree, nu-i așa?

Simți o strângere de inimă era gelos…da… era gelos pe acest băiat pe care nu-l cunoștea, nu-i  cunoștea nici chipul nici situația socială și mai ales nu cunoștea legătura care existase între el și Taratree.  Era gelos… da… pentru că Tara era singura, unica lui iubire…până la capătul capătului. Răsfoind caietul, ajunse la ultima scrisoare.

Când văzu data, ochii se împăienjeniră… un gol în stomac… inima îi căzu la picioare, sângele i se scurse din vene. Scrisoarea avea data de astăzi.

Dragul meu Wind, iubitul meu.

 acum știu că niciodată nu voi putea iubi pe altcineva, tu îmi aparții și eu îți aparțin pentru totdeauna, până la capătul capătului. Nu pot exprima tot dorul, toată iubirea, toate sentimentele… Nu le pot exprima, dar îți voi aparține mereu. Te iubesc până la infinit și înapoi…

Cerul acela de toamnă din ochii lui Namsong se înnegri pe măsură ce citea. De ce Taratree îi scrisese lui Wind când petrecuseră noaptea împreună și mai ales de ce spunea că îl va iubi doar pe acesta?

Oare nu lui, Namsong Singte, îi spusese azi noapte că îl iubește? Și de ce folosea cuvintele sale: „până la capătul capătului”?

Tristețea îl inundă  ca un val puternic ce izbește stânci pe o coastă pustie.

Fusese înșelat…trădat… lacrimile începură să-i curgă direct pe foile caietului, transformând literele în steluțe albastre. Picioarele nu-l mai țineau, se așeză pe scaun. Simți că se transformă în ceva care se lichefiază și dispare. Prin perdeaua fierbinte și sărată revedea cuvintele „până la capătul capătului”… Atunci de ce, de ce noaptea trecută el își dăduse sufletul și corpul acestui om pe care îl iubise din prima clipă în care îl văzuse? Atunci de ce… de ce îi furase corpul? De ce îi furase inocența când el îi aparținea lui Wind? Se simți deznădăjduit, inima i se despicase în două. Abandonă biroul plângând în hohote. Alergă disperat printre culoarele care separau cele 2 apartamente cu un gând unic: să plece de aici. Fusese păcălit de un afemeiat, cum putuse lăsa garda jos așa de ușor?

–  Prostule! Ești un prost!

Plângea, bâiguia, alerga…

La ușă, Mud și cele 4 gărzi așteptau. El dădu un ordin scurt:

– Pregătiți bagajele, plecăm la Paris imediat. Sună un aeroport privat.

Mud îl privi surprins, dar spuse calm.

– Imediat, Tinere Stăpân.

În 2 minute, Mud și majordomul îl ajutară să-și facă un bagaj rapid, apoi ieșiră din casă și plecară în trombă cu mașina urmat de cele 4 gărzi. Pe masa din salon Namsong lăsă inelul de logodnă și câteva cuvinte într-un plic:

Acest inel îi aparține lui Wind, nu mie…

…………………………..

Taratree ajunse acasă după 3 ore de declarații la poliție. Cutia cu croasante suferise un pic, dar interiorul era intact. Abandonă cutia în sufrageria aripii lui Namsong și urcă scările în grabă.

Ajuns însă la etaj, văzu menajerele care schimbau așternuturile. Majordomul era și el acolo.

– Unde e Nong?

Majordomul se înclină ceremonios.

– Khun Namsong a plecat. Scuzați, v-a lăsat un plic , acolo pe masa din salon.

Taratree se răci . Se duse repede și deschise plicul. Înăuntru era inelul de logodnă și câteva cuvinte:

Acest inel îi aparține lui Wind, nu mie…

Taratree simți că mintea i-o ia razna. Nu făcuse nimic, ce era asta?

Se întoarse încruntat spre majordom.

– Unde a plecat? întrebă el aspru.

Majordomul își drese glasul și răspunse politicos și fără intonație:

– La Paris, Khun .

– Ce? A plecat de mult timp?

– De trei ore, Khun .

Taratree scoase telefonul și îl apelă pe Namsong.

Numărul apelat este indisponibil…

Apelă de mai multe ori , dar fără rezultat.

Merse în apartamentul lui să-și facă bagajul. Și acolo, pe birou văzu ultima pagină scrisă, cu literele de cerneală răvășite de lacrimi. Mintea i se goli și o teamă imensă strânse în menghina ei inima lui tulburată de vijelia unui adevăr crunt. Namsong credea că iubește pe cineva numit Wind…Se răci complet, mâinile îi tremurau, nu reușea să-și facă bagajul. Apoi lăsă totul vraiște și plecă din casă luând cu el doar inelul de logodnă.

Semus deschise portiera mașinii. Taratree urcă și comandă scurt: la aeroport.

………….

Pe tot parcursul călătoriei, Namsong rămăsese mut…12 h fără escală. Mud avea un loc lângă el , iar cele patru gărzi erau puțin mai în spate. Ajunseră la Paris pe timp de noapte. Mud se ocupă de taxi și de bagaje și, de asemenea, îl informă de situație pe Nakarin Singte, în timp ce gărzile nu-l scăpau din ochi pe stăpânul lor.

La celălalt capăt al lumii, un avion decola către aceeași direcție ca a lui Namsong, ducându-l pe Taratree către persoana care îl abandonase în acea dimineață. Luase cu el inelul de logodnă. Era hotărât să-și readucă iubirea acasă, indiferent de preț. El suferise, el se bătuse, el fusese violat, el sacrificase multe, chiar propria-i mândrie pentru copilul cu plete de aur, iar acum că iarna aceea cu ochi de ploaie de toamnă era a lui și numai a lui, să piardă? Nici vorbă. Se va duce , se va pune în genunchi, îl va readuce acasă și se va căsători cu el, ALTFEL SĂ NU SE MAI NUMEASCĂ Taratree Saeng-aaron!