Victoria Cade- Capitolul 10

Umbra adevărului

Lumina portocalie a felinarelor mobile tăia cu greu întunericul din hala abandonată. Podeaua murdară, cu dâre de ulei și urme vechi de rugină, reflecta slab lumina becurilor atârnate deasupra, iar mirosul de fier rece și trup în descompunere se încleșta pe nări ca o mâzgă lipicioasă.

Victoria Cade rămase în prag, privirea ei fixată pe trupul femeii răstignite, iar liniile feței  ei sculptate ca de obicei în calm glacial se tensionau într-o expresie de furie pură. Nu tremura, dar pumnii îi erau încă încleștați, iar umerii, încordați ca niște arcuri gata să se rupă.

Claude o observă din colțul ochiului, tăcut, și se apropie fără grabă. Îi atinse ușor mâna dreaptă  cea strânsă atât de tare încât unghiile îi pătrunseseră în palmă și, pentru prima dată, ea nu se feri. Rămase nemișcată, nu-l alungă, ochii ei însă, plini de furie, nu se dezlipeau de trupul expus pe schela metalică.

– Îl vreau prins și mort, Claude, șopti,

– nu ca detectiv, nu ca martor, ca femeie care refuză să mai tacă. Acest păpușar se joacă cu viețile lor… și vrea să-mi arate că poate oricând s-o facă și cu a mea.

Claude nu răspunse. Nu pentru că nu voia, ci pentru că în acel moment Ella apăru din fundalul scenei, cu privirea atentă și mișcări calculate. Purta mănușile de latex, iar chipul ei serios arăta că descoperise ceva important.

– Timpul morții: între 4 și 6 ore în urmă, anunță ea sec, privind în monitorul tabletei.

– Punctele de presiune de pe încheieturi sugerează că a fost imobilizată cel puțin două ore înainte de moarte. Serul… același, doză crescută. Asta înseamnă că se joacă, experimentează. Caută reacții, vrea să descopere ceva….nu îmi pot da seama încă ce anume.

– A fost conștientă? întrebă Victoria, cu voce joasă, fără să clipească.

Ella oftă…având tristețea imprimata pe chip

– Din păcate, da. Serul nu paralizează mintea, doar corpul. A simțit tot, a fost forțată să vadă… să audă… să înțeleagă. Totul….a fost o condamnare lentă, teatrală.

Claude închise ochii o secundă, apoi se întoarse spre băieții de la criminalistică.

– Verificați schela, podeaua, cablurile, vreau toate urmele de ADN, chimicale, amprente, orice și nu atingeți semnele de pe trup. Le fotografiem mai întâi sub lumină UV.

Ella se apropie de Victoria, iar privirea ei, de obicei neutră, se înmuie o clipă.

– Ești bine?

Victoria nu răspunse, doar dădu din cap, iar ochii ei se îngustară când observă o dâră de sânge prea simetrică, prea perfectă.

– Uitați-vă mai atent la peretele acela… e ceva desenat acolo. Un simbol…ca o literă inversată.

Claude o privi din nou…știa….știa că păpușarul o provoca, dar nu doar atât o recunoștea îi recunoștea mintea și poate… o dorea.

Ella se apropie de peretele indicat de Victoria. O lumină UV albastră dansă peste tencuiala crăpată, iar în doar câteva secunde, ceea ce părea o pată banală de murdărie începu să capete contur.

– Aici e ceva, murmură ea.

Claude și Victoria se apropiară. În bătaia luminii speciale se contura o literă stilizată, un fel de „D” întors, cu o linie trasată elegant, aproape artistic, ca o semnătură. Sub simbol, o propoziție apăru scrisă cu o substanță fluorescentă…

„Vei ști când lumina cade pe umbra ta.”

– Dumnezeule… rosti Ella, aproape fără suflare.

Delacroix se încruntă privind simbolul de parcă-l mai văzuse undeva.

– Nu e prima dată când apare, șopti el.

– Am văzut asta… într-un dosar vechi, extrem de vechi. E semnătura unui criminal necunoscut de acum 12 ani. Dar nu a fost prins niciodată. Cazul a fost clasat ca fără autor cunoscut….își strânse maxilarul.

– Vrei să spui că avem de-a face cu cineva care a mai ucis? Care a revenit? întrebă Ella.

– Nu doar a revenit… a evoluat,  Acum își alege scenele. O face calculat, cu referințe personale. Nu e doar un joc…e un spectacol, iar noi… suntem publicul.

Ella se uită în tăcere la cei doi.

– Avem o problemă mai mare decât credeam, nu-i așa?

Victoria îi aruncă o privire în care ghețarul se topea într-un licăr de foc.

– Nu. Nu o problemă…o provocare și va regreta că m-a ales drept inspirație.

Claude simți din nou acel tremur inexplicabil în piept. Nu de frică, de fascinație. De conștientizarea faptului că în fața lui stătea o femeie care n-avea să fugă niciodată. Avea să meargă spre foc… și să-l ardă pe cel care l-a aprins.

***

Ușa masivă a vilei Cade se închise în urma lor cu un sunet sec. Victoria își aruncă haina pe spătarul fotoliului din hol și porni direct spre birou. Nu rosti niciun cuvânt, dar Claude o urmă în tăcere. Nici nu avea nevoie să întrebe, știa că urmează ceva…ceva important.

Victoria aprinse lumina de birou, o lumină caldă, difuză, care dansa pe suprafața lucioasă a lemnului. Se aplecă asupra laptopului, deschise e-mailul și, preț de o secundă, rămase nemișcată. Apoi spuse, calm, dar tăios…

– A sosit…clipul…

Claude se apropie și se uită peste umărul ei. Pe ecran, un link criptat se deschise automat. Nimeni nu trimitea emailuri directe către Victoria Cade fără să știe exact cui i se adresează. Iar acel expeditor anonim  acel păpușar știa exact ce face.

Victoria apăsă pe „Play”.

Ecranul se întunecă, apoi o imagine încețoșată se contura. O cameră industrială, cu pereți de metal și sunet slab de apă curgând undeva în fundal. O femeie era așezată pe un scaun, legată, nu vedeau chipul ei, doar mâinile, încleștate. Apoi, o voce se auzi  modificată electronic, dar rece, clară și grotesc de calmă.

-„Ești aproape, Victoria. Dar doar aproape. A „treia” va fi în curând și da… îți va semăna mai mult decât crezi. O vei recunoaște în oglinda păcatelor tale.”

Claude simți cum pumnii i se încleștează. Victoria, în schimb, rămase impasibilă, dar un singur detaliu o trăda… degetele ei tremurau ușor pe marginea laptopului.

– Îți spune că o va ucide pe următoarea… în curând, rosti Claude printre dinți.

– Nu. Îmi spune că deja o are, îl corectă Victoria.

– Ceea ce înseamnă că avem mai puțin timp decât ne-am imaginat și mai ales… că e sigur pe el.

Claude încuviință, apoi lăsă privirea să alunece spre fața ei.

– Te joacă pe degete, dar nu vede că păpușa are propria minte. Nu-l voi lăsa niciun fir să atingă.

Victoria zâmbi ușor, dar nu era un zâmbet de mulțumire. Era o promisiune.

– Nu, Claude. O să-l strangulez cu firele alea.

Claude o privi fără să răspundă, în fața lui acum acea gheață se topea, nu pentru el…acea urmă de umanitate venea de la victime…de la jocul periculos pe care ea voia să îl oprească…

– Du-te, fă un duș. Relaxează-ți trupul, ai fost încordată toată ziua, Victoria…

Vocea lui Claude nu era o poruncă, ci o îndemânare caldă, subtilă. Ea îl privi pentru o clipă lungă, apoi încuviință din cap și dispăru în liniștea holului. Ușa se închise cu un fâșâit, iar Claude rămase singur cu laptopul aprins în față și cu senzația că în acel birou lumina se făcuse mai slabă.

Derulă din nou clipul…și din nou….și încă o dată.

Ochiul său format urmărea umbrele din fundal, reflexiile mici, felul în care vocea modifica ritmul… extrăgea din acel teatru macabru fiecare fir logic, fiecare detaliu ce putea deveni indiciu. Cu un pix negru notă rapid pe o foaie din carnețelul lui vechi: faianță industrială, conducte joase, ecou metalic, 17 secunde întârziere pe sunet, estic.. Trăgea linii, făcea cercuri. Căuta tiparul….

Ridică telefonul și îl apelă pe Allec.

– Da, șef?! răspunse vocea energică de la celălalt capăt.

– Ați ajuns la secție?

– Ella este deja la patologie, am trimis dosarul lângă celelalte. Am găsit ceva… Ella spune că trebuie să vii urgent la secție.

– Ascultă-mă. Ia doi băieți cu tine, îți trimit acum o locație. Vreau să verificați zona și să lăsați o echipă de veghe acolo, discret. Spune-i Ellei că ajungem într-o oră.

– „Ajungem”?… șef? Domnișoara Cade ți-a devenit parteneră la investigație?!! întrebă Allec, cu un ton ușor ironic.

Claude rămase tăcut câteva secunde….și atunci ea intră.

În halatul roșu ca păcatul, cu părul lung, ud, strălucind în lumina caldă a biroului. Câțiva stropi se prelingeau lent de pe vârfurile firelor sale, căzând pe podeaua lucioasă ca niște lacrimi divine. Culoarea aceea aprinsă îi dădea un aer mitologic, de zeiță coborâtă dintr-un vis, și pentru o clipă Claude rămase fără aer. În acea imagine, nu mai era doar femeia care-l fascina  era întruchiparea însăși a tentației și a forței.

Privirea i se fixă pe chipul ei palid, pe clavicula dezvelită, pe ochii care nu păreau să simtă frigul lumii. Era frumoasă într-un mod care sfida realitatea.

Claude ridică telefonul din nou la ureche, ochii lui neclintind dinspre ea.

– Da, Allec… eu și Victoria suntem parteneri.

Apoi închise telefonul încet, fără să adauge nimic.

Rămase acolo, nemișcat, cu ochii prinși în roșul acela ca un păcat delicios și inevitabil.

Claude închise telefonul cu un gest calculat, dar privirea lui rămase suspendată asupra Victoriei. Ea făcu câțiva pași spre birou, iar lumina se proiecta pe halatul roșu ce îi învelea silueta ca o flacără calmă. Se opri lângă el, sprijinindu-se ușor cu o mână de spătarul scaunului. Ochii lui se mutară pe notițele așternute de mână, apoi din nou pe chipul ei.

– Cred că am găsit următoarea locație, șopti el.

Victoria nu zise nimic, doar îl privi.

– Dacă am calculat corect, dacă tot ce ne-a arătat nu e doar o diversiune, atunci… mai avem o singură fereastră de acțiune înainte să apară a treia victimă. Poate chiar ultima, dacă reușim.

Ea înclină ușor capul, studiind harta pe care o schițase cu mâna sigură. O fabrică dezafectată, aflată la marginea orașului. Conducte mari, pereți industriali, acustica din clip se potrivea. Detalii vizuale din înregistrare, colțuri identice, lumină filtrată exact cum ar fi într-o hală metalică părăsită.

– Nu e o bănuială. Simt că e acolo, adăugă el, cu voce joasă, dar fermă.

– Simt că acolo o va duce, sau e deja acolo.

Victoria nu părea surprinsă, doar mai determinată.

– Și dacă ne așteaptă? Dacă asta e parte din scenariu? întreabă ea fără nicio ezitare, fără teamă, doar cu o doză perfectă de luciditate.

– Atunci vom juca piesa după regulile lui, spuse Claude. Dar cu finalul nostru.

Victoria se apropie și mai mult, cu privirea fixă pe hartă.

– Nu vom aștepta o altă victimă. Nu azi, nu pe veghea mea.

Cuvintele ei aveau tăiș. Era o promisiune, nu o replică.

Claude o privi din nou. O vedea acum în întregime  nu doar frumusețea periculoasă, nu doar mintea sclipitoare. Ci și forța, vocea aceea interioară care năștea ordine în haos.

– Mă schimb și plecăm? întrebă ea, cu o urmă de zâmbet dur.

Claude încuviință scurt. Ea dispăru în tăcere, iar el își apucă arma de pe birou,  apoi detalia cu ochii harta, notițele, imaginile, așteptând momentul în care vor merge să-l întâmpine pe Păpușar.

***

Lumina rece din holul principal al secției scălda pereții într-un alb aproape metalic, iar pașii Victoriei și ai lui Claude se auzeau ritmic, rezonând ușor pe gresia lustruită. În ușa biroului principal îi aștepta Ella, dar înainte ca vreunul să apuce să spună ceva, o siluetă impunătoare le tăie calea.

Căpitanul secției, în uniforma lui  perfect aranjată, cravata trasă la linie, privirea dură, obosită, dar vie.

– Domnișoara Cade, ce vă aduce pe aici atât de târziu? întrebă el, pe un ton ce amesteca nedumerirea cu autoritatea. Nu fusese o invitație, fusese un avertisment subtil.

Victoria se opri, timp de o secundă, doar îl privi. Niciun gest, niciun zâmbet, doar privirea aceea a ei care îți pătrundea sub piele, tăcută și tăioasă.

– Aș vrea să vorbim. Între patru ochi, spuse ea simplu.

Claude clipi, nu i se adresase lui, dar simți cum aerul din jur se contractă. Căpitanul păru și el surprins pentru o fracțiune de secundă, apoi încuviință cu un gest scurt și tăcu. Cei doi se îndepărtară într-un ritm calm, dar apăsat.

Claude îi urmărea în tăcere, un amestec de îngrijorare și fascinație ținându-i tâmplele încleștate.

– Nu-ți fă griji, spuse o voce familiară în spatele lui.

– Dacă era să-l omoare, nu o făcea în public, rosti Ella, care îi făcu semn să vină.

Claude oftă scurt, ca și cum tocmai scăpase de un fir tensionat din jurul gâtului. Se întoarse spre Ella, iar aceasta îi întinse o mapă groasă, plină de fișe, fotografii și printuri.

– Avem ceva, șefu’ și cred că o să-ți placă.

– Mai mult decât îmi place cum deschide Victoria ușile fără să bată? întrebă Claude, cu o urmă de ironie blândă, luând dosarul.

– Depinde. Vrei o nouă piesă de puzzle sau o confirmare că e mai deșteaptă decât noi toți la un loc?

Ella chicoti scurt, dar tonul ei rămase serios. Claude încuviință și deschise dosarul.

Ochii lui începură deja să se îngusteze.

***

Ușa biroului se închise cu un clinchet surd, iar liniștea care se așternu între cei doi fu mai grea decât orice replică….

Căpitanul se așeză în spatele biroului, dar Victoria rămase în picioare. Nu era nevoie să se așeze, nu venise să se pună pe egalitate, venise să dicteze clar un lucru.

– Domnișoara Cade… înțelegeți că nu e tocmai… regulamentar ce solicitați?

– Și ce e regulamentar într-un caz care a depășit granițele logicii, ale tiparelor și ale siguranței publice? întrebă ea, sec, fără să clipească.

Glasul ei era calm, dar în el pulsa o autoritate naturală.

– Cineva ucide femei după imaginea mea. Cineva se joacă cu viața mea și cu viețile altora. Asta nu mai e o anchetă de rutină, domnule căpitan. Este personală și vreau să fiu parte din ea.

Căpitanul își încrucișă mâinile peste piept, privirea lui coborând pentru o clipă spre podea. Tăcea, dar nu părea să refuze. Părea că cântărește, că măsoară fiecare cuvânt.

– Ce vreți exact? întrebă el, ridicând privirea spre ea.

– Un birou? Acces la toate fișierele? Uniformă?

Victoria făcu un pas în față și se sprijini ușor de marginea biroului.

– Vreau discreție…totală. Nicio informație nu iese în presă fără să fie verificată și aprobată de mine sau de Claude. Vreau să am acces complet la dosare, la probe, la locații, la rapoarte. Iar voi… mă vreți aproape. Nu pentru că sunt implicată. Ci pentru că gândesc altfel. Pentru că eu o să-l prind pe păpușar înaintea voastră, dacă nu mă opriți.

Căpitanul zâmbi scurt, un rictus care n-avea nimic vesel în el.

– Ar putea să te coste asta mai mult decât crezi, domnișoară Cade.

– Și neimplicarea m-ar costa liniștea. Asta deja am pierdut-o, spuse ea simplu.

Timp de câteva secunde, între ei nu mai exista nimic decât tăcerea. Apoi, căpitanul trase aer în piept și încuviință cu un gest scurt din cap.

– Delacroix  îți va fi punct de legătură. Dar dacă simt că prezența ta aici încurcă ancheta…

– Nu o va încurca, îl întrerupse ea.

– Vă garantez și dacă aveți vreo problemă cu asta… vă amintesc că presa încă nu a aflat nimic despre motivul comun al victimelor. Ar fi păcat, nu?

Căpitanul își strânse maxilarul, dar nu mai zise nimic. Doar ridică din mână, semn că a înțeles. Semn că, pentru moment, a pierdut o bătălie pe care nici măcar n-a avut curajul s-o înceapă.

Victoria Cade se întoarse calm, cu pași măsurați, lăsând în urma ei un birou mai rece și un căpitan cu o replică nespusă în colțul gurii.

***

Victoria deschise ușa biroului fără grabă, dar cu o precizie aproape matematică în gesturi. În prag, privirea i se opri asupra lui Claude  sprijinit ușor de marginea mesei  și apoi asupra Ellei, care se întoarse brusc când o zări. Atmosfera din cameră se compactă imediat, ca o presiune invizibilă ce se instala odată cu ea.

– Ai supraviețuit, murmură Ella, privind-o pe Victoria cu o ușoară ridicare de sprânceană.

– Din păcate pentru unii, da, răspunse Victoria sec, apoi își lăsă privirea pe dosarele de pe birou.

– Ați găsit ceva relevant?

Claude ridică o foaie și i-o întinse, dar nu vorbi imediat. Era ceva în ochii lui, o reținere, un gând neterminat. Ea luă foaia fără să se oprească din mers și se așeză direct pe scaunul din capătul biroului, făcând actul de autoritate atât de natural încât Ella zâmbi pe sub mustață.

– E o adresă criptată. Am corelat detaliile din video cu imaginile din satelit și hărțile vechi. Pare a fi o zonă abandonată în apropiere de port. Fosta clădire a Vămii, explică Ella, privind către Claude pentru confirmare.

Victoria ridică din nou privirea spre Claude. De data asta, ochii ei nu mai erau doar reci  aveau o intensitate apăsătoare, ca și cum vedeau deja scena crimei din acel loc.

– Și ce așteptăm? întrebă ea, cu o liniște periculoasă.

– Să se termine formalitățile? întrebă Ella cu o urmă de sarcasm.

Victoria își sprijini coatele de brațele scaunului, adunându-și degetele sub bărbie într-un gest contemplativ.

– Claude?

El ezită o secundă, dar doar una….

– Pregătesc echipa. Plecăm în douăzeci de minute.

Victoria se ridică, trecând încet pe lângă ei, și în timp ce se îndrepta spre ieșire, murmură fără să se întoarcă.

– Dacă acel monstru e acolo, va ști că vin și va ști că n-o să-l mai las să scape.

Ușa se închise cu un clinchet în urma ei, iar Ella îl privi pe Claude lung.

– Știi că femeia asta e un dezastru anunțat, nu?

Claude zâmbi, fără să răspundă. În schimb, își trase geaca, luă dosarele și ieși după ea.

Aveau un Păpușar de prins și poate…  doar poate…  ceva mult mai periculos, o femeie care nu se teme de nimic.