Victoria Cade- Capitolul 9

 Umbra care fotografiază în tăcere

Telefonul vibra în palma lui Claude, dar privirea lui era deja prinsă într-o plasă invizibilă de buzele ei. Buzele Victoriei Cade care erau încă ușor umede, ușor roșite, ca și cum amintirea sărutului de mai devreme se juca, sfidătoare, chiar sub privirea lui.

Dar ea… ea stătea în picioare, dreaptă ca o sculptură de fildeș în acel halat care îi mângâia formele cu o delicatețe provocatoare, nicio tresărire, niciun gest nu trăda. Doar calmul acela ascuțit, acel chip sculptat în gheață, de parcă nimic nu se întâmplase.

Claude răspunse în cele din urmă, apăsând pe difuzor, iar vocea lui Allec răsună în cameră.

– Șefu’!!! Avem ceva nou… important în legătură cu cazul.

Detectivul se lăsă din nou în scaunul biroului Victoriei, fără să-și ia ochii de la ea.

– Spune-mi, Allec. Ce vrei să caut?

– A creat un site. Se numește “Creație Divină”.

Claude înclină puțin capul, privind spre Victoria, care era fără reacționă, îl  studia doar.

– Asta știu deja, Allec. Ce altceva?

– Ai văzut pozele?

Sprânceana stângă a lui Claude se arcuise, ușor derutată.

– Ce poze, Allec?

– În dreapta paginii, vezi un pătrățel roșu, apasă pe el.

Claude făcu exact cum i se spuse dând click…și atunci, ecranul laptopului deveni un caleidoscop bolnav.

Zeci… sute de fotografii și toate cu ea…cu Victoria.

În rochii de seară, pe stradă, în cafenele, pe balconul vilei sale,  în vitrinele unor magazine reflectată, chiar și într-o bibliotecă, chiar și la  volan. Cu umbre pe chip, cu zâmbete abia schițate, cu priviri pierdute în zare. Timpul se comprima într-o succesiune tulburătoare de momente furate în ani întregi de urmărire, de obsesie, de documentare meticuloasă.

Claude simți cum i se strânge tot stomacul într-un ghem incandescent de furie, o furie care nu urla, ci pulsa în interiorul lui  care vibra de un tremur greu de stăpânit.

Victoria se apropie, părea trasă de un fir invizibil, se opri lângă el, perfect dreaptă, aproape încremenită. Doar ochii i se mișcau, ochii ei priveau ecranul cu o precizie de bisturiu.

– Oprește aici, spuse ea brusc, cu o voce joasă și rece.

Întinse o mână, cu un deget lung, elegant, și atinse ecranul. Claude apăsă pe acea poză. Când privirea lui urcă din nou spre chipul ei, îl izbi imaginea care îl bântuise în visuri de vină, privirea ei nu mai era de gheață. Nu… era flacără învelită în gheață. O ură elegantă, periculoasă, care nu făcea zgomot  doar ardea tăcut.

– Nu voi lăsa să se atingă de tine, murmură el, aproape fără să-și dea seama…nu  suna a promisiune, suna a avertisment dat destinului.

Ea îl privi, cu capul ușor întors și o sprânceană i se arcuise ușor, ironic.

– Claude… nu îmi este frică. Vocea ei nu tremura când rostise cuvintele, era o declarație, o realitate.

– Dar uite… privește, rosti și îndreptă din nou degetul spre imagine.

O tăcere apăsătoare pluti între ei. Un bărbat și o femeie, privind un ecran plin cu obsesia unui necunoscut. Un Păpușar care le scria povestea, poză cu poză. Dar doar unul dintre ei era victima și celălalt devenea, încet, ceva mult mai periculos decât un detectiv.

Claude rămase nemișcat, cu ochii lipiți de fotografia aleasă de Victoria. Era imaginea victimei răstignite, cadavrul atârnat între grinzi, cu brațele întinse ca într-o crucificare teatrală, capul ușor plecat într-o tăcere macabră, iar în jur  întunericul metalic al halei. Dar ceea ce-l șoca pe detectiv nu era doar poziția victimei.

Era cadrul, unghiul, decorul. Toate… toate păreau a fi un ecou dintr-o altă lume.

– Pune înapoi toate pozele…toate.

Victoria rosti fraza scurt, tăios, fără să-și desprindă ochii de pe ecran.

Claude nu comentă și degetele lui se mișcară rapid pe touchpad, iar galeria se umplu din nou cu sutele de imagini ale Victoriei. Unele clare, altele întunecate, grăbite, alb-negru sau blurate, dar toate… încărcate de obsesie.

Când se întoarse spre ea, Victoria deja făcuse un pas în spate, privind ecranul dintr-un unghi diferit de parcă nu mai privea imagini, ci forme.

El o studia pe furiș, nu înțelegea ce urmărea, dar știa… știa că Victoria Cade prinsese firul. În mintea ei, rotițele lucrau deja rapid, rece, precis. Din primul moment în care o întâlnise, Claude își dăduse seama că frumusețea ei nu era cel mai periculos lucru… ci mintea.

– Vino lângă mine Claude, vocea ei îl chemă din nou, la fel de calmă, fără urgență, dar cu autoritate.

Detectivul se ridică din scaun aproape hipnotizat, nu neapărat de ordine ci de ea.

Victoria Cade  cu halatul ei care aluneca ușor pe linia umerilor, cu părul ușor dezordonat, cu parfumul acela de iasomie și oțel topit…. ea nu știa, nu știa cât de frumos arăta, cât de periculos de frumoasă era în ochii lui..și el o privea cu sete.

Se așeză lângă ea umăr lângă umăr, priveau împreună ecranul plin de poze.

– Ce anume? întrebă el, căutând direcția.

– Înclină capul puțin spre stânga, Claude.

Vocea ei era o șoaptă ca  o poruncă delicată.

Claude se supuse și capul lui se aplecă ușor iar privirea i se ajustă, pupilele i se măriră și în următoarea secundă… simți cum stomacul i se strânge.

– Ce naiba…

Victoria nu clipea, în schimb zâmbea slab, aproape imperceptibil.

– Este foarte inteligent…murmură, de parcă făcea o reverență mentală unui adversar demn.

– Este o minte bolnavă și-l voi prinde. Claude scuipă cuvintele printre dinți cu furie și dezgust.

Pe ecran, realitatea se schimba în ochii lor. Pozele, acele zeci, sute de fotografii nu erau alese la întâmplare, nici poziționate aleator, ele erau aliniate, grupate. Aranjate ca un poem vizual.

Fiecare unghi, fiecare fundal, fiecare umbră, împreună toate compuneau un puzzle…o imagine mai mare, imposibil de văzut de aproape.

Dar acum, privind din lateral…se observau litere…cuvinte.

Claude simțea că-l trece un fior.

„PĂPUȘARUL”….

Scris subtil, din umbre și lumină, din contururi și contraste, din poziții și detalii de fundal…un joc vizual sinistru.

Victoria oftă adânc, dar fără panică, ea era concentrată, chiar hipnotizată.

– Ne conduce exact acolo unde vrea. Pas cu pas.

– Și totuși îl vom opri. Claude rosti cuvintele, dar privirea i se mută pe chipul ei.

Victoria Cade nu era o victimă, ea era mintea care urma să desfacă acest nod și poate… poate și cheia care-l va rupe pe el în bucăți. Victoria făcu un pas în față, desprinzându-se ușor de Claude, de parcă prezența lui o înfierbânta mai mult decât ar fi fost dispusă să recunoască.

Se aplecă spre laptop și, cu mișcări calculate, deschise o nouă fereastră.

- Vreau acces în spatele acestui site...vocea ei era rece dar clară și determinată.

Claude ridică o sprânceană…

- Sunteți hacker acum, domnișoară Cade?

Ea nu răspunse imediat, doar îl privi scurt, cu acel aer de femeie care nu cere voie pentru nimic.

– Să spunem că, atunci când tatăl tău deține un imperiu de armament și securitate digitală, înveți câteva lucruri utile… în locuri pe care nimeni nu le poate accesa fără un cod pe care doar sângele Cade îl poate declanșa.

În timp ce vorbea, mâinile ei dansau pe taste, litere, linii de cod, servere mascate.

Pe ecran, interfața site-ului „Creație Divină” începu să se dezvăluie strat cu strat  o mască căzută, o cortină ridicată.

Claude se lăsă pe spate în fotoliu, privind-o cum lucrează.

Era o combinație de elitism aristocratic și pericol calculat. Fiecare mișcare era o demonstrație de putere tăcută.

– Ce cauți, mai exact?

- Ip-uri, origini, servere-satelit, orice redirecționare falsă, metadate, fișiere ascunse în cod. Numele adevărat sau măcar o breșă. Îmi place să cred că fiecare păpușar, oricât de bun ar fi, lasă un fir de ață agățat undeva…

Claude nu mai spunea nimic, doar o privea…cum își mușca ușor buza inferioară când se concentra…cum își strângea sprâncenele când dădea de o problemă…cum, chiar și într-o cameră luminată slab, în halatul ei mătăsos, Victoria Cade părea că deține universul.

- Claude, trimite-ți echipa la vila Cade…acum.

Tonul ei nu permitea întârziere.

- Să stea în umbră…neobservați. Dacă păpușarul joacă după scenariu, atunci în curând urmează următoarea piesă și scena principală…se pare că va fi exact aici.

Detectivul ridică telefonul imediat.

- Allec. Echipa trei la Vila Cade. Acoperire totală să nu fie văzuți, dar să fie pregătiți pentru orice. Cu tot echipamentul, dacă apare ceva, nu acționați până nu dau eu semnalul.

În cameră se lăsă din nou liniștea, doar bătăile tastelor Victoriei, doar respirația lor.

- Ai încredere în mine, Claude?

Vocea ei, deși calmă, purta o intensitate subtilă.

Claude o privi atent o secundă apoi inspiră adânc.

- Îmi e teamă că da…mai mult decât ar trebui.

Victoria întoarse capul și-l privi.

Chipul ei era de o frumusețe aproape dureroasă, dar în ochii aceia, pentru prima dată, era un strop de vulnerabilitate.

- Atunci să-l prindem împreună. În jocul lui, pe terenul lui, dar cu regulile mele.

Victoria Cade își încruntă ușor sprâncenele, tastele sub degetele ei păreau să cedeze sub presiunea preciziei.

Claude tăcea în spatele ei, nemișcat, dar atent la fiecare detaliu.

Într-un colț al ecranului, un fișier ascuns, un folder comprimat, parolat, mascat în adâncul codului.

- Aici era ascuns tot timpul… murmură ea, aproape admirativ.

Cu o combinație de linii, cifre și un cod pe care doar ea îl putea sparge, fișierul începu să se deschidă.

- Claude… te rog, apropie-te.

Detectivul se aplecă, privind în ecranul care devenea negru pentru o secundă.

Apoi, imaginea apăru….o cameră întunecată…un cadru fix. Un decor gol, alb murdar, o lumină rece din tavan. În mijloc, o păpușă de porțelan  crăpată, așezată în poziția răstignirii.

Imaginea începu să vibreze ușor, apoi o voce distorsionată, electronică, cu un ecou neliniștitor, se auzi în boxe.

„Frumoasa din porțelan…

Scena s-a deschis deja, iar cortina cade curând.

Dacă domnișoara Cade este atentă…următoarea piesă va fi și mai spectaculoasă.

Cei care păzesc o păpușă rară, să o păzească bine, căci cutia de muzică se deschide…la miezul nopții.”

Imaginea făcu un mic zoom și o adresă apăruse pentru o secundă în colțul ecranului.

- Pune pauză! rosti Claude, iar Victoria deja oprise cadrul.

- Este o clădire veche, un fost atelier de creație vestimentară… în zona industrială… strada Vechiului Port.

Victoria făcu un pas înapoi.

– Următoarea victimă… va fi acolo…în  noaptea asta.

Claude o privea atent cu o teamă care se instala îl el….

- Ești sigură?

Victoria închise ecranul și se întoarse spre el.

– Am creat scenarii toată viața, de data asta, cineva mi-a furat teatrul..dar îl voi închide chiar în culise.

Pe ecran, imaginea se fragmentă și, pentru o secundă, părea că un chip începe să se contureze dar pixelii dansau, se topeau între ei.

Victoria apăsă „pause” din nou. Încercă să izoleze chipul.

- Nu-l putem recunoaște… dar vocea… a fost distorsionată… Intenționat. Prea bine, a făcut acest video pentru mine, e o invitație mascată, dar și o provocare.

Claude inspiră adânc.

- Și coletul?

Victoria dădu din cap.

- Urmează, probabil va ajunge la mine curând. Ne avertizează… pentru că vrea să jucăm, nu e doar criminal…e un regizor cu o obsesie și eu sunt actrița lui principală.

Claude își încleștă maxilarul.

- Nu va ajunge la tine, Victoria. Îl vom opri înainte….Îți promit.

Dar ea îl privi, calmă….ciudat de calmă.

- Nu promite ce nu poți controla, Claude și nu încerca să mă protejezi. Nu am nevoie de un salvator, am nevoie de un partener de scenă…restul…îl fac singură.

***

Fosta hală industrială răsuna a gol, cu pereți decojiți și podeaua murdară de praf și pânze de păianjen.

Becurile armatei, puse în grabă, proiectau o lumină rece, halucinantă, asupra unui singur punct…scena creată de păpușar.

În mijlocul halei, trupul femeii era suspendat într-o poziție aproape ritualică.

Picioarele ușor ridicate, brațele întinse, o rochie lungă din mătase albă cu tiv sângeriu, și părul prins într-o coafură identică cu cea pe care Victoria Cade o purtase într-o apariție publică cu luni în urmă.

Chipul victimei, palid și pătat de umbre, avea o expresie aproape teatrală…un rictus fals, pictat cu grijă.

Un buchet de iasomie zdrobit între degete.

Victoria păși prima înăuntru, trupul ei învăluit în mantoul negru flutura ușor la fiecare pas.

Dar ce părea o intrare regală, fu spulberată de ceea ce se întâmplă pe chipul ei când ochii i se opriră asupra trupului.

O furie pură…privirea ei fixă, neclintită, tăioasă.

Sprâncenele coborâte, colțurile buzelor strânse și o mână încleștată într-un pumn atât de tare, că unghia pătrunse în piele.

Claude o privea tăcut, rămânând în spate pentru câteva secunde.

Apoi se apropie încet, și fără să spună nimic, îi prinse mâna strânsă în pumn.

Degetele ei tremurau ușor.

Ea nu-l privi…ochii ei rămâneau fixați pe trupul acelei femei, pe acea” altă versiune a ei”, răstignită în mijlocul haosului.

- Îl vreau prins și mort, Claude.

Vocea ei nu era un strigăt, era un cuvânt rece…tăios cu o intensitate care spărgea liniștea halei.

– Îl vreau prins și mort pe acest păpușar care se joacă cu viețile acestor femei… care mă folosește pe mine ca decor.

Cuvintele se frânseră în aer și pentru o clipă, Claude o simți… altfel.

Ea nu era doar gheață.

Victoria Cade nu era rece, era puritate într-o lume care o pângărise că un paradox viu, o femeie din marmură și flacără și în acel moment, în acel cadru grotesc, el văzu falia…acea crăpătură minusculă, dar reală.

O ușiță întredeschisă spre ceva ce ea nu arătase niciodată nimănui și Claude înțelese.

Nu era doar fascinație, nu mai era doar atracție..era ceva mult mai grav.

Ea devenea centrul universului lui….acea clipă în care nu știi dacă vrei să o atingi sau doar să o protejezi de tot ce e murdar în lume.

Victoria închise ochii pentru o secundă.

- A ales acest loc pentru acustică…pentru cât de teatral sună moartea aici…

Se întoarse brusc spre Claude și îl privi pentru prima dată de la sosire.

- Trimite pozele la laborator și să verifice fiecare fir de păr, fiecare fir de țesătură…vreau totul. Acest criminal începe să mă subestimeze.

Claude dădu din cap, dar în ochii lui era altceva…un soi de recunoștință.

Pentru acea clipă în care ea i-a permis să vadă dincolo de mască.