Victoria Cade- Capitolul 11

 „Timpul Păpușarului”

Aerul era rece, încărcat cu mirosul metalului ruginit și al prafului vechi ce plutea nevăzut deasupra zonei portuare. Fosta clădire a Vămii, odată un nod important al comerțului, devenise acum un cadru perfect pentru întuneric, pereți exfoliați, ferestre sparte, uși care scârțâiau din simpla vibrație a pașilor.

Mașinile echipei conduse de Claude se opriră în fața clădirii abandonate. Farurile tăiară întunericul în dungi violente. Victoria coborî prima, fără să aștepte vreun gest de protecție. Trupul ei înalt, înfășurat într-o haină lungă neagră, părea sculptat din gheață și hotărâre.

Claude coborî imediat după ea. O urmări cu privirea cum se apropia de intrare, studiind structura clădirii, apoi întoarse ușor capul spre el.

– Tu simți ce simt și eu, nu? întrebă ea, fără să-l privească.

– Că e o capcană? Da, și că suntem deja prea adânc în ea ca să dăm înapoi? Da, și asta.

Victoria zâmbi vag, un zâmbet ce nu aducea cu el nicio urmă de căldură.

Înăuntru, zgomotul pașilor lor răsuna ca într-o catedrală părăsită. Întunericul era tăiat doar de lanternele pe care le țineau câțiva agenți, proiectând umbre distorsionate pe pereți. Pe podeaua din beton se vedeau urme de pași. Unele erau recente.

– A fost aici, murmură Ella, apărând din lateral cu o lanternă profesională.

– Nu cu mult timp în urmă…a lăsat în urmă asta.

În mijlocul sălii, într-un cerc desenat cu vopsea roșie, zăcea o cutie, neagră, elegantă. O mătase roșie atârna din colțul capacului.

Claude păși în față, dar mâna Victoriei îl opri. Fără un cuvânt, se aplecă și ridică ușor capacul. Înăuntru, o fotografie, o femeie necunoscută, frumoasă, zâmbind…pe spatele fotografiei:

„Următoarea. Ora exactă 03:03. Dar știi deja asta, Victoria.”

Ea închise ochii o secundă. Era un test, nu doar al minții, ci al inimii. Păpușarul voia să o provoace, voia să o transforme în personajul principal din propriul său spectacol sângeros.

– Avem puțin timp, Claude. Mai puțin decât ne-a oferit vreodată.

– Și unde?

Victoria ridică privirea, apoi se întoarse brusc spre Ella.

– Ai o hartă a clădirilor abandonate din jurul zonei industriale?

– Da. În mașină.

– Adu-o. Imediat.

Claude o privi din nou. Știa din felul în care doar oamenii conectați profund pot ști că ceea ce urma nu era doar o cursă contra cronometru. Era confruntarea directă și  poate, ultimul act din piesa întunecată pusă în scenă de acel necunoscut care o numea pe Victoria… „creația lui divină”.

Pe harta desfășurată pe capota mașinii, Victoria trasase cu degetul locația. O clădire veche, un fost atelier de sculptură industrială, aflată în marginea zonei de sud, izolată și cu acces controlat doar dintr-o singură direcție.

–  Aici va fi. Se potrivește cu tot ce a sugerat în acel mesaj. Jocul lui preferat, simbolism, izolare, spectacol, șopti ea.

Claude aprobase din priviri, dar ceva în el se încorda. Ceva… visceral simțea că lucrurile urmau să scape de sub control.

Când au ajuns la locație, atmosfera avea consistența unei încordări electrice. Cei patru ofițeri se pregăteau în tăcere, armându-se, iar Ella îi făcea semn unuia dintre ei să acopere flancul estic. Claude se întoarse spre Victoria pentru a-i spune să rămână în spate…dar ea nu mai era acolo.

– Victoria! șuieră el printre dinți.

Privirea i se duse imediat spre clădirea părăginită și o văzu.

Trupul ei sprinten trecea deja pe lângă gardul din plasă ruptă. Era ca o panteră grăbită de instinct, fugind direct spre o umbră de mișcare pe care doar ea o văzuse la etajul unu.

– Nu! Nu, nu acum! se enervă Claude, apăsând pe cască.

– Toate echipele, alertă maximă! Intrăm! Cade e înăuntru!

Apoi, fără să aștepte vreo reacție, se repezi după ea. Furia din gâtul lui aproape că-i ieșea în voce, dar era amestecată cu frică, frică reală…pentru ea.

Înăuntru, Victoria alerga printre coloanele de metal ruginite și mesele acoperite de praf. Simțise că nu e singură, că cineva încă se află acolo. O siluetă, o vibrație în aer, un miros subtil de fân, sânge și piele arsă.

Pașii lui Claude se auzeau aproape de ea, dar nu o opriră. Nu acum, respirația i se accelerase, dar ochii, ochii îi ardeau de concentrare.

– Victoria! La naiba, stai! răcni el din spate.

Ea se opri brusc, exact la baza unei scări din fier. Pe treapta de sus… o umbră, mișcare…ușoară dar gata să fugă, gata să dispară.

– Hei!  strigă ea, ridicând capul.

Umbra fugi….și apoi totul explodă într-un vârtej de haos.

Claude ajunse lângă ea exact când doi ofițeri pătrunseră pe o altă intrare. Toți se împrăștiară, fiecare alergând spre ceva ce părea… real.

Dar când ajunseră în camera de sus, umbra… nu mai era. Doar o perdea fluturând de la fereastra deschisă și o păpușă din porțelan, ruptă la mijloc, cu buzele pictate roșii și un bilețel prins de gât…

„Frumoasa mea Victoria. Era să mă prinzi… data viitoare, poate. Sau poate eu pe tine.”

Victoria încremeni, nu de teamă…de furie.

Claude o prinse ușor de braț și o trase spre el. Privirea lui era plină de griji și reproșuri, dar nu spuse nimic.

– N-am de gând să stau și să-l las să decidă când și cum se termină jocul ăsta, Claude. Dacă voi n-aveți curajul… eu îl am.

El îi ținu privirea…câteva secunde.

– Nu e vorba de curaj, Cade. E vorba de viața ta și nu sunt pregătit să te pierd.

Ea clipi…o singură dată…

– Atunci prinde-l cu mine.

Și ușa flutură în spatele lor, purtând cu ea ecoul Păpușarului și promisiunea că ce urmează va fi mai întunecat decât orice până acum.

Un zgomot sec se auzi, un scârțâit ascuțit, apoi o lovitură surdă.

Venea din spatele unei uși masive din metal, poziționată în colțul stâng al halei.

Claude ridică imediat mâna semnal de alertă pentru toți.

Victoria nu așteptă și se apropie în tăcere, trupul ei mișcându-se cu o fluiditate rece, calculată.

– Ai auzit?…șopti el.

Ea dădu ușor din cap…

Claude întinse mâna și cu un impuls precis împinse ușa…

Un sunet de balama ruginită tăie aerul. Cei doi pășiră înăuntru cu arma ridicată, inimile în gât și simțurile încordate ca niște arcuri.

Înăuntru… era o cameră mică, întunecată, fără ferestre. Doar o lampă slabă atârnată de tavan clipea intermitent…și în mijlocul camerei… era ea.

O femeie….încă vie.

Legată de mâini și de glezne, cu o mască de piele trasă peste gură, dar ochii, ochii îi erau larg deschiși, speriați, umezi. Încă plini de viață.

Victoria fu prima care ajunse la ea. Îngenunche în fața victimei și îi smulse masca de pe gură. Femeia trase o gură uriașă de aer și izbucni într-un plâns spasmodic.

– Ești în siguranță acum, îi șopti Victoria cu o blândețe pe care Claude n-o mai auzise la ea niciodată.

Claude examină rapid împrejurimile. Pereții aveau urme de sânge vechi și desene criptice. Păpuși rupte, înșirate pe un raft, fiecare cu un nume scris pe frunte. Iar pe unul dintre pereți… litere mari, scrise cu vopsea roșie.

„Ți-am lăsat o dovadă că am inimă, Victoria. Urmărește pașii, dacă vrei să înțelegi.”

– E un test… murmură ea în timp ce dezlega încheieturile victimei cu o precizie calmă.

– Nu… e un mesaj, completă Claude, privind cu ochii încremeniți în cuvintele de pe perete.

– Ceva s-a schimbat. Nu a terminat ce începuse, a vrut s-o salveze, sau mai rău a vrut să ne salveze iluzia că mai putem opri ceva, spuse Victoria, privindu-l în ochi.

Femeia capturată începu să vorbească printre lacrimi.

– M-a numit muza tăcută… spunea că dacă rezist până la ora exactă, merit să trăiesc… că tu, zeița de gheață, trebuie să vezi cum arată frica… adevărata frică.

Victoria își strânse buzele într-o linie subțire, era calmă…prea calmă.

Claude puse mâna pe umărul ei…ca pentru suport.

– A început să joace alt joc și de data asta, tu ești în centru. Nu doar ținta… ci centrul spectacolului.

Victoria își lăsă ușor mâna să alunece peste părul femeii salvate.

– Atunci hai să nu-l lăsăm să-și ducă spectacolul până la final.

Privirea ei sclipi, rece, calculată. Dar în ochii ei… în adâncuri… ardea ceva ce nici păpușarul nu prevăzuse, o nouă formă de foc.

– Duceți-o la spital. Dar vreau doi oameni cu ea în permanență, înțelegeți?

Vocea lui Claude tăie aerul cu o autoritate naturală.

– Să nu plecați nici o secundă de lângă ea până nu ajungem acolo. O să-i iau eu declarațiile.

Ofițerii dau din cap, iar victima este escortată cu grijă spre ieșirea halei, în timp ce echipa de criminalistică își continuă munca în fundal, ca niște piese bine unse într-un mecanism precis.

Victoria se întoarse spre Claude, privindu-l în tăcere.

Un alt bărbat s-ar fi fărâmat în fața unei asemenea presiuni.

Dar nu el.

Claude, cu umerii lui largi, cu ochii aceia întunecați care nu clipeau în fața ororii, era de o concentrare implacabilă și tocmai asta o atrăgea… înnebunitor.

Era un bărbat căruia nu trebuia să-i spună ce să facă, care nu întreba ce simte, care nu fugea.

Într-o fracțiune de secundă, sărutul din biroul ei i se proiectă în memorie. Simțul lui…gustul. Modul în care o făcuse să uite că e umană și totuși s-o readucă înapoi, mai reală ca niciodată. În ea… ceva se dărâma cu fiecare minut petrecut alături de el și ce era terifiant?

Nu voia să-l oprească.

– Fiecare victimă…murmură Claude, în timp ce își scoase carnetul de notițe.

– Fiecare locație… a fost construită acustic. Ca o scenă de teatru, fiecare loc… a avut reverberație, ecou, spațiu. Ca o sală care îți amplifică vocea…toate. Mai puțin…  rosti el, întorcându-și privirea spre Victoria, cu o lumină ciudată în ochi

– …mai puțin victima de pe trotuar.

Victoria încremeni o clipă, nu de frică ci de… revelație.

Mintea ei lucra în tăcere…

Păpușarul nu alesese întâmplător locațiile… Nu. Fiecare scenă era construită cu sens…cu simbol.

– În aer liber…adăugă Ella din apropiere. Fără ecou, fără spațiu, fără… teatru…de parcă… făcuse inițierea….

Victoria clipi rar, apoi își mută privirea spre stânga.

Ella o atinse ușor cu dosul palmei și îi făcu semn discret în direcția unei grinzi.

Un obiect stătea agățat acolo, aproape imperceptibil, un colț de mătase roșie..un voal.

Victoria păși încet, de parcă s-ar fi apropiat de o fantomă.

Întinse mâna și trase de el cu o grație care contrasta dureros cu brutalitatea spațiului, voalul alunecă ușor între degete.

Catifelat, fără urmă de sânge, fără zgârieturi.

Doar… roșu.

Roșu intens, ca păcatul, ca pericolul, ca pasiunea.

– Ăsta nu e un indiciu,  murmură Victoria, ținând pânza în lumină.

Claude se apropie, încet, ochii lui lipiți de chipul ei și de modul în care lumina reflecta nuanțe aurii în părul ud.

– Nu? Atunci ce e?

Victoria se întoarse spre el.

Vocea ei fu atât de joasă, atât de tăioasă și senzuală în același timp, încât Claude simți că se clatină ceva în el.

– E un mesaj.

Ea își coborî vocea și i-l întinse.

– E o invitație la ultimul act.