Victoria Cade- Capitolul 12

O urmă de voal

Victoria ținea bucata de material între degete ca pe o relicvă sfântă. Prea subțire, prea fină, prea cunoscută. Nu spunea nimic, dar privirea ei rămăsese pironită pe acel voal, ca și cum vocea trecutului încerca să strige ceva din tăcerea fibrelor.

Claude se apropiase de ea fără să scoată vreun sunet, dar prezența lui era la fel de clară ca aerul din jur. Din spate, Ella încă scotocea cu migală prin colțurile halei, căutând indicii, urme, fire de păr sau praf neobișnuit. Era meticuloasă , cum îi plăcea Victoriei.

Claude, însă, nu mai era acolo. Nu în totalitate. Ochii lui priveau voalul, dar în minte… în minte îi rula un film. O proiecție în roșu, petrecerea de Revelion, vocea Victoriei în fundal…o femeie în rochie de voal roșu, plutind prin mulțime, ca o păpușă de porțelan scăpată dintr-o vitrină de lux.

Și atunci totul se opri, gândul, respirația…timpul.

– Femeia de la petrecerea ta… glasul lui Claude era stins, dar clar.

– Femeia de pe trotuar… amândouă purtau același tip de rochie…

Victoria ridică ochii spre el, fără să clipească. Confirmarea nu venea prin cuvinte, doar o încuviințare lentă din cap, un gest tăcut, dar devastator.

– Ella?!

Vocea lui Claude se ridică peste ecoul halei.

Ella se întoarse brusc, surprinsă de tonul lui.

– Victima de la petrecerea Victoriei… avea ceva în sistem?

Fizionomia Ellei se încreți ușor de nedumerire. Se uită pentru o clipă spre Victoria, apoi înapoi la Claude. În privirea ei se vedea clar că întrebarea nu fusese pusă niciodată.

– Nu am căutat asta…  recunoscu Ella.

–  Ținând cont că s-a clasat rapid cazul, nu m-am uitat atât de profund asupra ei… De ce întrebi?

Claude făcu un pas în spate, privirea lui devenise întunecată, colțurile gurii încordate. Nu mai vorbea doar ca un detectiv, vorbea ca un om care simțea că piesele de domino începuseră să cadă una câte una.

– Pentru că ambele victime purtau același tip de material. Aceeași textură, același roșu. Iar dacă îți amintești… ele sunt începutul. Primele două. Începutul acestui „spectacol”. A fost un test ca un ritual de inițiere, dacă vrei să îi spui așa. Criminalul a vrut să vadă dacă poate… dacă poate repeta ceea ce s-a întâmplat acum 12 ani.

Tăcerea se așternu brusc…

– Dar nu e același Păpușar, Ella. Nu e, este o copie, o imitație periculoasă, da, dar tot o imitație,  scuipă el printre dinți, cu un amestec de furie și frustrare.

Victoria îl privea. Dincolo de reacția lui profesională, dincolo de indignare… simțea altceva. Îi păsa. Mai mult decât voia să recunoască. Mai mult decât ar fi fost logic, iar acum, poate pentru prima dată, îl vedea altfel, un bărbat care nu doar că vrea să rezolve cazul, dar care încearcă să o protejeze…pe ea.

Ea își întoarse atenția spre Ella și spuse calm, dar apăsat…

– Ella, analizează tot, toxicologie, ADN, urme sub unghii, prezență de sedative, chiar și analiza fibrelor din rochie. Vreau să știu dacă am avut o crimă făcută din furie… sau o marionetă.

Claude nu spuse nimic, doar o privea și în tăcerea aceea, poate fără să-și dea seama, Păpușarul tocmai își pierduse avantajul.

Victoria rămase nemișcată. În mintea ei, piesele începeau să se așeze singure într-un tablou grotesc.

-Claude…rosti brusc, cu voce scăzută, dar apăsată.

Se întoarse spre el, cu o privire ce trăda mai mult decât simplă intuiție. Era furie controlată, rușine, revelație.

– Trebuie să vorbim cu femeia arestată atunci… în seara de Revelion. Cea de la petrecerea mea… cea pe care am crezut-o vinovată.

Claude își înălță ușor sprânceana, știa tonul acela, era acela în care Victoria Cade nu mai gândea doar ca un analist… ci ca un martor personal al propriului coșmar…cu un strop de îndoială.

– …ochii ei erau goi fără nici panică, nici vinovăție. Nici urmă de luciditate. Cum de mi-a scăpat asta?... își șopti mai mult sieși, cu o furie tăcută care i se contura pe chip.

–  Părea drogată, Claude, de parcă fusese manipulată și noi….eu am crezut că am prins criminala… dar tot ce-am făcut a fost să cădem în capcana lui….

Claude făcu un pas spre ea, iar expresia lui deveni mai gravă.

– Crezi că era doar o piesă de decor?

Victoria încuviință, cu o mișcare scurtă din cap.

– Nu doar decor. O marionetă, a vrut să vadă dacă experimentul lui funcționează… dacă ne panicăm. Dacă îl urmărim pe firul greșit…femeia aceea a fost testul…un pion sacrificabil.

Claude o privi pentru câteva secunde fără să spună nimic, apoi aprobă din cap.

– Atunci mergem la penitenciar. Mâine la prima oră.

– Nu, Claude, răspunse Victoria pe un ton ce nu admitea replică.

– Mergem ACUM. Dacă fata e vinovată… dacă eu…mergem acolo… poate are ceva de spus. Ceva ce n-a putut spune atunci.

Claude își luă haina, cu mișcări ferme, vedea că nu era cazul să spună nu, vedea acea crăpătură în Victoria…acea falie și hotărî că o Victoria puternică era mai bine decât o Victoria care se clătina sub propria vină.

– Bine. Atunci hai să vedem cât de adânci sunt sforile acestui Păpușar.

Noaptea mușca din cerul orașului cu o tăcere grea, apăsătoare. Farurile mașinii lor se opriră în fața clădirii de beton a penitenciarului, un loc care părea că înghite orice umbră ce îndrăznește să se apropie.

Victoria coborî prima, cu pas grăbit, iar Claude o urmă, păstrându-și calmul de suprafață, dar cu mâinile deja încordate. Fusese destul de tăcut pe drum  pentru că în mintea lui se construia deja un scenariu pe care nu voia să-l rostească.

Fuseseră anunțați că suspecta se afla încă în custodie. Că nu vor fi probleme.

Și totuși…

Garda de la intrare îi conduse tăcuți pe holurile reci, luminate cu neoane ce pâlpâiau ușor. Fiecare pas părea o bătaie de tobă într-un ritual straniu.

– Celula 42…rosti gardianul sec, fără să-i privească în ochi.

Ajunseră în fața grilajului. Claude își înălță mâna să oprească pasul Victoriei cu o secundă înainte ca ea să se apropie. Simțea… ceva.

Apoi privirile lor se ridicară amândouă spre interiorul celulei…și timpul se opri.

– Dumnezeule…murmură Ella, care îi urmase în grabă din spate.

Femeia era acolo.

Atârna în tăcerea celulei, suspendată de o funie legată de țeava veche din tavan. Capul ușor înclinat, gâtul lăsat într-o poziție imposibilă și rochia…

Aceeași rochie roșie de voal. La fel ca la Revelion, la fel ca cea de pe trotuar, la fel ca în coșmarurile Victoriei.

Victoria nu mai putea respira pentru câteva secunde. Nici nu-și dădu seama când mâna lui Claude o atinse ușor pe spate, ca o ancoră într-un val de gheață.

Înăuntru, trupul inert părea așezat cu o poetică grotescă, brațele lăsate în lateral, părul aranjat, buzele ușor fardate.

– A fost regizat… rosti Victoria în șoaptă, cu un nod în gât.

–  Nu e sinucidere….e semnătura lui.

Claude strânse pumnii…

– Și tot el a trimis mesajul… ne-a chemat aici ca să ne arate ce poate că e cu un pas înainte că… se joacă.

Victoria făcu un pas spre gratii și își lăsă privirea pe trupul inert.

-Nu era criminala, n-a fost niciodată. Era doar… o păpușă de schimb și azi… și-a terminat rolul.

Și în tăcerea aceea devastatoare, Claude înțelese că războiul tocmai începuse cu adevărat. Iar Păpușarul le lăsase prima piesă de la actul final.

Victoria nu mai putea să se uite. Nu mai putea să respire.

Trupul acelei femei rămăsese atârnat în fața ei ca o sentință. O condamnare mută, dar devastatoare. Un ecou al unei decizii luate sub luminile unei petreceri luxoase, cu zâmbete false și muzică ce acoperea adevărul.

Ea…ea o arătase cu degetul…ea o condamnase, fără milă, fără ezitare.

Claude o simți cum se înclină ușor într-o parte. Nu aluneca fizic, dar întreaga ei ființă… se destrăma.

-Nu…șopti ea, aproape imperceptibil.

– Eu am pus-o aici…

Și în aceeași clipă își duse mâinile la gură și se întoarse brusc cu spatele, sprijinindu-se de peretele de lângă celulă. Lacrimile nu curgeau încă, dar tot trupul ei era tensionat, tremura ușor, ca o construcție gata să se prăbușească.

Claude se apropie fără să spună nimic. Nu era momentul pentru cuvinte, era momentul pentru prezență.

Își puse brațele în jurul ei cu o blândețe care părea imposibilă pentru un bărbat atât de puternic. Îi cuprinse umerii, o trase spre pieptul lui și o ținu acolo. Nu o forța, nu o presa, doar… era acolo, cald, ferm și mai ales real.

– Nu este vina ta, îi șopti el în păr.

– A fost o înscenare, el a ales-o, el a jucat jocul ăsta murdar.

Victoria nu zicea nimic. Dar mâinile ei îl apucară de cămașă, strâns, cu disperarea unui om care vrea să nu se înece.

– Am greșit…  rosti ea în sfârșit, cu o voce sfâșiată.

– Am făcut exact ce face el. Am tras o concluzie… și o femeie a murit din cauza mea…

-Tu ai încercat să salvezi pe altele, îi răspunse el.

– Iar el… el a profitat de asta. Tu ești victima lui, la fel ca ea. Dar nu te las să devii și tu o păpușă în jocul lui. Ai înțeles?

Victoria clătină ușor din cap, dar nu se desprinse din brațele lui.

Pentru prima dată, Victoria Cade nu mai era armura. Era omul, femeia, inima. Și Claude… era acolo să o țină când toți ceilalți ar fi căutat să o demoleze.

– Îl vom prinde, Victoria, rosti el, în timp ce o strângea mai tare.

– Îți jur. Și-l vom face să plătească pentru fiecare păpușă din teatrul lui.

Ea nu spuse nimic, dar clipi, și în acea clipire tăcută era un pact, un legământ mut. Răzbunarea nu era doar personală devenise o misiune.

Pentru femeia în roșu…pentru toate celelalte.

Pentru ea însăși.

**

– Nu merg nicăieri, Claude! 

Vocea Victoriei era joasă, dar fermă, cu acea încăpățânare lucioasă, specifică unei femei care nu accepta să fie tratată ca o piesă fragilă într-un joc de sticlă.

Claude în schimb… nu mai era în acel punct al răbdării.

– Ba da. Mergi acasă. Acum.

Privirea ei i se înfipse în retină ca o lamă rece. Însă el nu dădu înapoi. O clipă, între ei se întinse o liniște dură, plină de cuvinte nerostite. În spatele lor, trupul femeii spânzurate încă plutea în tăcere, iar Ella își făcea treaba atentă, fără să intervină.

– Ella, rămâi aici și prelevează tot ce poți. Orice urmă, orice fibră. Dacă găsești ceva, mă suni imediat, rosti Claude, fără să-și ia ochii de la Victoria.

-Șefu’… sigur e bine…? se auzi vocea Ellei, prudentă.

-Da. Ai încredere în mine.

Victoria își încrucișă brațele, paltonul ei se strânsese în jurul corpului ca o platoșă subțire, dar Claude o vedea dincolo de ea, vulnerabilă, devastată, epuizată.

– Nu ai dreptul să-mi impui…

-Nu e o impunere, Victoria. E o rugăminte, spuse el pe un ton atât de serios, încât tăcerea se așternu din nou între ei.

Și doar atunci ea observă, în ochii lui, nu era furie, nu era autoritate. Era îngrijorare pură, era disperarea unui om care văzuse prea mulți oameni distruși de vină și durere. Era teama că o va pierde pe ea, nu la mâna criminalului, ci la mâna propriilor remușcări.

Victoria oftă scurt își lăsă privirea în jos o secundă. Apoi clătină ușor din cap.

– Nu o să pot dormi…

– Nici eu. Dar ai nevoie de liniște măcar câteva ore. Gândul tău limpede este singura armă reală pe care o avem în fața acestui criminal.

Nu-i mai răspunse, nu mai era nevoie își întoarse privirea spre trupul spânzurat, apoi spre Ella, care dădea deja comenzile pentru recoltări.

A urmat în tăcere pașii lui Claude până la mașină. Când s-a așezat pe scaunul din dreapta, a tras brusc portiera. Acel sunet sec, metalic, a fost tot ce i-a rămas din furie.

Claude porni motorul fără grabă…niciunul nu vorbi.

Dar în tăcerea dintre ei… era deja o promisiune.

Victoria Cade nu renunțase. Doar se retrăgea în tăcere, acolo unde planurile prindeau contur.

Iar Claude… era omul care o ducea acasă, ca pe cea mai de preț dovadă că lupta merita dusă.