Victoria Cade- Capitolul 13

Un strop de umanitate și afecțiune

Ploua mărunt când au ajuns. Străzile păreau lăsate în beznă intenționat, ca și cum orașul însuși își ținea respirația. Claude o privi din lateral când opri motorul, ea stătea nemișcată, cu degetele strânse în jurul genții, dar ochii îi erau în altă parte. Într-un timp și spațiu de vinovăție, de suferință și furie.

– Victoria…  glasul lui era jos, rugător.

– Nu spune nimic, Claude…doar… intră.

Îi deschise ușa și pășiră în vilă. Interiorul era scufundat în semiîntuneric, luminile discrete ale corpurilor de iluminat accentuând liniile clare, elegante ale casei. Totul părea neatins, la fel ca în seara în care plecase grăbită către crimă. Dar acum… totul avea o greutate în plus.

Claude își scoase haina și o așeză pe spătarul scaunului din living. O urmă pe Victoria cum urcă alene scările, cu pași care trădau nu doar oboseala, ci și durerea pe care nu voia să o arate.

– Ai să rămâi? întrebă ea din vârful scărilor, fără să se întoarcă.

– Da, răspunse el, fără ezitare.

Ea clătină ușor din cap și continuă să urce. Claude rămase o clipă nemișcat în hol, apoi porni spre bucătărie. Făcu cafea, obișnuință, armă, ritual. După câteva minute, urcă și el, ducând două căni. O găsi în camera ei stând pe canapea cu picioarele strânse sub ea, înfășurată într-un halat gros, cu părul încă ud.

– Nu știu dacă ești conștient, dar ești genul de bărbat care poate crea dependență… murmură ea fără să-l privească, luând cana din mâna lui.

Claude zâmbi slab, se așeză lângă ea, dar nu prea aproape. Doar cât să simtă căldura trupului ei.

– N-ai nevoie de mine ca de o dependență, Victoria, ci ca de un aliat.

– Asta e partea grea…  recunoscu ea.

– Că simt că tu devii exact ce mi-a lipsit și îmi este frică să las pe cineva să fie… acel om.

Tăcerea se așternu între ei, fără presiune, fără explicații…Victoria, în vulnerabilitatea ei era mai umană decât se aștepta el… și simțea din nou acea căldura ce bătea în pieptul lui.

După câteva clipe, el întinse mâna și îi atinse ușor degetele. Ea nu se feri, din contră, închise ochii și inspiră adânc, de parcă acel gest îi îmblânzise răsuflarea.

– Noaptea asta e pentru liniște, Victoria…atât…fără întrebări. Fără presiuni, dormim, atât cât putem.

Ea încuviință din cap.

– Claude?

– Da?

– Rămâi… în camera de vizavi. Dar… dacă… dacă cumva nu pot dormi, o să vin lângă tine.

-Oricând, răspunse el simplu.

Și cu acel „oricând”, noaptea a coborât peste vila Victoriei Cade…fără promisiuni…fără certitudini.

Doar cu doi oameni care încercau să rămână întregi în mijlocul unei vânători care le scotea sufletul la suprafață.

**

Ora era trecută de trei când Victoria deschise ochii, fereastra era ușor întredeschisă, perdeaua albă flutura în briza umedă a nopții. Ploua iar cu stropi rari, răbdători. Dar în mintea ei nu era nimic liniștit. Doar chipul femeii spânzurate, rochia roșie, și o voce pe care nu o putea uita…

„Criminala ești tu…”

Victoria se ridică încet, nu aprinse lumina…se ridică din pat, își trase pe ea un capot subțire peste cămașa de noapte și păși desculță pe podeaua rece din lemn. Ușa scârțâi abia perceptibil.

Holul era slab luminat de veioza pe care Claude o lăsase aprinsă în camera de vizavi. Ea își lipi degetele de marginea ușii, respiră adânc și apoi o deschise.

Claude era acolo, nu dormea. Stătea pe marginea patului, sprijinit în coate, cu fruntea plecată și părul răvășit. Purtând un tricou gri și pantaloni negri de trening, arăta exact cum îl simțea, epuizat, dar prezent…pregătit.

Când auzi ușa, ridică privirea și se înmuie de tot în ochii ei.

– Victoria…

Ea nu zise nimic. Doar păși spre el, trăgând ușa după ea. Se opri în fața lui și își împinse palmele în pieptul lui, tremurând ușor.

-Nu pot… șopti ea, privind în jos.

– Nu pot să dorm. Nu pot să opresc imaginile. Nu pot să uit că eu am pus-o acolo…

– Nu ești tu vinovată de ceea ce a făcut un monstru cu mintea altcuiva, Victoria…

– Dar am numit-o criminală. În fața tuturor… și am uitat-o acolo. Dumnezeu știe prin ce a trecut femeia aia… și eu am ignorat-o.

Claude nu mai așteptă nicio altă replică, își trecu brațele în jurul trupului ei și o strânse ușor la piept. Ea se lăsă dusă, topită, în îmbrățișarea lui, nu plângea, era un fel de tremur mut, ca o cutremurare tăcută a unei clădiri prea înalte.

– Rămâi aici… îi zise el, trăgând ușor păturile.

Ea încuviință, fără să se uite la el. Se băgă în pat, iar el se așeză lângă ea, păstrând o distanță decentă, dar clară. Până când ea se întoarse spre el.

– Nu vreau să fii departe…. șopti.

Claude o trase aproape. Îi cuprinse spatele cu palma și-i lăsă fruntea să-i atingă tâmpla. Respirațiile lor se sincronizară, nu era pasiune, nu era dorință. Era ceva mai profund, era sprijin, era abandon, era… apartenență.

– Dacă nu eram eu…începu ea, dar el o întrerupse:

– Dacă nu erai tu, femeile astea n-ar fi avut nicio șansă. Eu am văzut dosarul acela, l-au închis ca pe un nimic. Tu ai văzut ce alții au ignorat, ești mai curajoasă decât toți la un loc.

Victoria nu spuse nimic, doar închise ochii.

Apoi, cu glas abia auzit…

– Nu pleca când se termină totul, Claude…

Și cu acea rugăminte, noaptea nu a mai fost grea. Nici pentru ea, nici pentru el.

Iar pentru prima oară în mult timp, Victoria Cade a adormit… în brațele cuiva.

**

Dimineața nu aducea lumină în sufletul lui Claude, ci doar un gol. Se trezi singur, cu brațul întins pe așternutul gol de lângă el. Își trecu o mână prin păr și oftă adânc.

Coborî cu pași grei, gândindu-se la Victoria, la modul în care, în noaptea trecută îi arătase o fărâmă din sufletul ei. Fusese atât de umană, atât de vulnerabilă, încât o parte din el începuse s-o iubească nu doar pentru ceea ce era la exterior, ci pentru fisura aceea rară și caldă ce-i pătrunsese până în inimă.

Se opri în tocul ușii bucătăriei. Totul era perfect aranjat, steril aproape. Mobilierul părea netulburat, ca și cum nimeni nu trăia cu adevărat acolo. Oftă din nou, știa unde era ea. Dar, înainte de toate, avea nevoie de cafea.

Turnă lichidul negru în două cești albe din porțelan și porni spre biroul din capătul holului. Ușa era deschisă…iar ea… era deja acolo.

Victoria stătea cu spatele drept, într-un costum negru elegant, cu părul prins la spate. Ecranul calculatorului îi lumina chipul, iar din difuzor se auzeau  fragmente de voci, înregistrări.

– Neața… rosti el, răgușit.

Ea tresări la sunetul vocii lui, dar când se întoarse spre el, masca rece se reinstalase perfect pe chipul ei. Nicio urmă din femeia care adormise în brațele lui cu o seară înainte.

Claude simți cum ceva se rupe în el. Era furie? Dezamăgire? Sau doar oboseala unui om care simțise pentru o clipă că atinsese adevărul dintr-o altă ființă… și acum era din nou respins?

Se apropie și lăsă cana în dreptul ei, fără să spună altceva. Ea nu răspunse. Nu-i aruncă nici măcar o privire. El pufni ușor, ironic, și se îndreptă spre fotoliul din colțul camerei. Se așeză cu eleganță, își puse picior peste picior și sorbi o gură zdravănă din cafea.

– Mi-ai arătat o fărâmă din tine… și te-ai trezit dimineață, probabil panicată că ți-ai permis să fii umană în brațele mele. Vocea lui era calmă, dar cu o tăietură de bisturiu.  – Nu te judec….îți povestesc doar un caz… personal…

Victoria îl privea….tăcută. Cu ochii de gheață care îl fascinau și-l sfâșiau deopotrivă.

– Victoria… nu știu ce-ai trăit. Nu știu ce-a fost în trecutul tău de te face să-ți ascunzi sufletul ca pe o crimă… dar nu vreau să te vindec. Eu… nu pot răni persoana pe care o iubesc.

Ochii lui se înmuiară, dar vocea rămase clară.

– M-am îndrăgostit de tine prin mintea ta. Prin frumusețea ta. Prin echilibrul acela rece care părea de neatins. Dar… am căzut în abis în clipa în care ai adormit în brațele mele… cu căldura unui om care vrea, în sfârșit, să simtă.

Victoria nu schița niciun gest. Dar în interior… ceva clocotea, ceva ce n-avea încă nume.

Claude zâmbi ușor. Zâmbetul acela care doare.

Lăsă cana jos, se ridică și păși încet spre ea. Se opri în fața biroului, o privi adânc și-i cuprinse obrajii cu palmele lui mari, sigure.

Se aplecă și o sărută ușor. Un sărut scurt, apăsat, curat, plin de regret.

Apoi oftă adânc…

– Nu vreau să iubesc gheața, Victoria…

Se retrase, privind-o pentru ultima dată cu acei ochi în care se amestecau iubirea și pierderea.

– Și tocmai pentru că te iubesc, nu-ți voi cere să schimbi nimic la tine. Pentru că ești perfectă… așa cum ești.

Se întoarse spre ușă, se opri o clipă, fără să se întoarcă.

– Dintre noi doi… eu sunt detectiv. Tu ești doar colaboratorul civil în ancheta agenției…nimic mai mult.

Apoi… plecă….

Ieși din birou, din vilă… și din acel moment care ar fi putut fi începutul a ceva.

Dar ea rămase…în tăcere…. pentru că nu mai putea vorbi.