Victoria Cade- Capitolul 22

Urme….

O dimineață aproape normală.

După ce-și consumară obsesia unul pe altul, Victoria stătea pe scaunul din bucătărie. Își trecea degetele leneș prin bolul cu fructe și, din când în când, ducea câte un bob de strugure la buze. Tricoul negru al lui Claude, lung până deasupra genunchilor, o îmbrăca lejer, dar trupul ei era departe de a fi ascuns. Îi stătea perfect  dezordonat, provocator, natural.

Claude, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, pregătea micul dejun care devenise deja prânz. Tăcea, dar o privea din când în când peste umăr. Zâmbetul ei… acel zâmbet leneș, liniștit, avea ceva periculos. Ceva ce nu găsise la nicio femeie.

În acel moment, telefonul Victoriei vibra pe masă.

Amândoi își întoarseră privirea. Pe ecran apărea numele, Allec.

Zâmbetul ei se estompă ușor. Claude se opri din mișcări, înghițind în sec, ca și cum simțea că ceva urma să se rupă.

Victoria ridică telefonul și apăsă pe difuzor.

– Allec, spuse ea cu vocea ei calmă, elegantă.

Un moment de tăcere urmă între ei …

– …Victoria.

Doar cum îi rosti numele și în cameră se lăsă un frig subțire. Tonul lui era grav…prea grav.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Claude, venind lângă ea.

– Azi dimineață, la ora 6, am fost sunați. O echipă de muncitori care lucrează în canalul principal de pe bulevard a descoperit un cadavru.

Victoria închise ochii o secundă. O secundă în care știuse deja.

– Cine?

Tăcere….apoi răspunsul veni ca o lamă peste ei….

– Lou Nertis.

Claude rămase înmărmurit. Ochii lui se lățiră, de parcă se aștepta la orice, dar nu la acel nume.

Victoria însă… nu schiță niciun gest. Rămase nemișcată, cu ochii fixați pe nimic, dar în mintea ei, vocea lui Lou, rostită cu ore în urmă, îi vibra din nou.

Acea ultimă frază, acea șoaptă în care parcă fusese îngropată o amenințare. Sau un adevăr?

Fără să spună nimic, se ridică și stinse focul de sub tigaie, Claude o urmărea atent fără să spună nimic.

– Trebuie să ne îmbrăcăm, spuse ea, iar Claude nu mai întrebă nimic.

Ceru adresa pe telefonul lui și confirmă cu Allec. În câteva minute, amândoi se mișcau în liniște prin dormitor. Ea își prindea sutienul, în timp ce rochia aluneca pe trupul ei.

Claude deschise gura să spună ceva, dar ea se apropie de el, îi acoperi buzele cu un sărut scurt și șoptit.

– Nu spune nimic.

Privirea lui se întunecă….înțelesese….erau ascultați.

Fără să mai schimbe vreun cuvânt, ieșiră din apartament.

La locul crimei…îi aștepta un cordon galben, lumina rece, cadre medicale, anchetatori, jurnaliști care nu apucaseră să filmeze decât agitația locului…trupul lui Lou Nertis era deja acoperit.

Claude și Victoria ajunseseră în tăcere, iar Allec le făcu semn de la marginea canalului, Ella era lângă el, cu geanta ei obișnuită de investigație.

– A fost împușcat în umăr, de la mică distanță, dar nu glonțul l-a ucis, explică Ella, cu voce joasă.

– L-au tras aici, în canal, apoi a fost injectat cu soluția aceea de paralizie… și înjunghiat….de zece ori.

Victoria rămase mută, privea spre trupul acoperit cu cearșaf alb.

Ella îi atinse ușor brațul.

– Îmi pare rău, Victoria.

Ea doar îi aruncă o privire tăcută, dar în ochii aceia nu era lacrimă…era doar… foc.

Claude încercă să intervină.

– Trebuie să mergem la secție, poate…

– Claude.

Vocea ei îl opri, îi arătă cu degetul spre trupul lui Lou.

– Am nevoie de câteva minute… cu el.

Claude încuviință, Ella se apropie și o atinse pe umăr, cu blândețea unei surori.

– Poți merge cu mine, vom duce trupul la secție. Ai timp, cât ai nevoie.

Victoria dădu din cap. Își desprinse mâna din cea a lui Claude și porni în tăcere, cu pași egali, alături de Ella.

Ochii ei erau goi, dar înăuntru, furtuna începea să urle.

***

Lumina albă, filtrată prin neonul prăfuit de deasupra mesei mortuare, părea să apese mai tare pe trupul inert acoperit cu cearceaf alb. Victoria stătea în picioare, nemișcată, în fața corpului. Nu clipea, doar își strângea mâinile, una peste cealaltă, încercând să-și țină sufletul înăuntru.

Ella rămăsese la marginea încăperii. Nu voia să o întrerupă îi respecta durerea. Dar în ochii ei era o tristețe sinceră, tăcută, de parcă o parte din ea ar fi suferit alături de Victoria. Victoria trase ușor cearceaful.

Chipul lui Lou apăru, alb, liniștit, tăcut. Acel chip care o alinase în copilărie, care îi oferise un ceai cald în serile geroase, care o certase blând când fugise din școală. Acum… era doar o amintire învelită în tăcere.

– Nu înțeleg de ce pe el…

Cuvintele îi scăpară ca un oftat. Nu se adresase cuiva anume…dar Ella o auzi.

– Asta doar acel criminal știe… șopti ea, apropiindu-se încet.

– Victoria, deja e prea mult, nu știu cum faci față la toate… cum te mai ridici dimineața.

Victoria își strânse brațele în jurul corpului, dar privirea nu i se desprinse de chipul lui Lou.

– Mi i-a luat pe ai mei, m-a lăsat cu o casă plină de umbre. Iar acum… mi l-a luat și pe singurul om care mă știa de când eram o copilă.

Vocea ei se frânse ușor, dar nicio lacrimă nu căzu. Ochii îi ardeau uscați, ca niște vulcani în care lava clocotea fără izbucnire.

Ella se apropie mai mult îi așeză o mână pe spate și o mângâie ușor, cu o tandrețe protectoare.

– Îl vom prinde, Victoria…îți jur. Pentru părinții tăi, pentru Lou, pentru tot ce ți s-a luat și pentru toate crimele….îl vom prinde.

Victoria închise ochii pentru o clipă, inspirând adânc. Se întoarse puțin, iar umerii i se relaxară ușor în atingerea celuilalt suflet prezent acolo.

– Să nu îndrăznești să îmi ceri să stau deoparte, Ella.

– N-am să o fac, răspunse Ella imediat, cu un glas aspru și sincer.

– Dar am să-ți cer să reziști.

Tăcerea se lăsă între ele…

Victoria se întoarse din nou spre trupul lui Lou și îi coborî cearceaful peste față cu o mișcare lentă, apoi șopti

– Ai spus că mă vei veghea, Lou… și sper să te ții de cuvânt. Pentru că urmează iadul.

Ea făcu un pas în spate.

Ella o privi, iar în ochii Victoriei nu mai era doar durere, era ceva în plus…furie, claritate și o liniște primejdioasă.

– Ajunge, zise Victoria scurt, fără să mai aștepte altceva.

– Trebuie să vorbesc cu Claude.

Ella o urmă, iar ușa se închise în spatele lor cu un oftat metalic, de parcă și ea știa că bătălia abia începe.

***

Biroul lui Claude era cufundat într-o lumină caldă, dar atmosfera era tot rece ca o sală de interogatoriu.

Când Victoria păși înăuntru, toți se întoarseră spre ea. Tăcută, fermă, își aranjă sacoul și închise ușa în urma ei. Claude îi făcu semn discret din priviri să ia loc, fără să întrerupă discuția.

– Așadar, avem două ore până află presa. Vreau ceva concret până atunci, spuse Căpitanul, sprijinindu-se de marginea biroului.

– Avem deja o versiune, interveni Claude.

– Pare să fi fost un jaf, Lou a surprins făptașul și a fost… o victimă colaterală.

Pe cuvântul „colaterală”, privirea Victoriei se înăspri. Fără să spună nimic, doar își înclină ușor capul, studiindu-l, o înțepătură fină i se strecură în stern, ca o adiere rece.

„De ce minți, Claude?”

Comandantul își drese glasul și făcu doi pași înăuntru.

– O victimă colaterală? N-a avut asupra lui nimic de valoare, în afară de un telefon și portofelul plin și amândouă erau la locul lor.

– Hoțul a fugit.

– Nu apucase nimic, probabil a fost surprins, insistă Claude, privind direct în ochii Căpitanului.

– Vrem să evităm panica să nu aruncăm cuvinte mari cât timp nu avem certitudini.

Victoria nu spuse nimic își împreună degetele calmă, dar în interiorul ei ecoul minciunii rostea întrebări.

„De ce îmi ascunzi ceva?”

Claude o privi o clipă, o clipă prea lungă. Genul acela de privire care cerea încredere. Dar ea nu-l privi înapoi, privea pe fereastră.

– Bine…aveți 48 de ore, vreau o reconstituire, vineri dimineață.

– Cine se ocupă de conferința de presă? întreabă comandantul.

– Eu, spuse Allec.

– Împreună cu Victoria.

Victoria aprobă ușor, fără să își miște capul, doar o mișcare din gene…iar Claude o urmărea.

Când toți ceilalți părăsiră încăperea, ea rămase în același loc.

Claude închise ușa cu spatele, învârtind cheia fără să-și dea seama și se apropie de ea.

– Nu o să spui nimic? întrebă el, pe un ton jos.

Victoria ridică privirea spre el, lentă, tăioasă. Buzele ei se deschiseră puțin, dar nu rosti nimic, se ridică și trecând pe lângă el, îi șopti aproape imperceptibil.

– Data viitoare când alegi să minți în fața mea… asigură-te că nu e despre cineva care a murit pentru mine.

Și ieși pe ușă, lăsând în urmă doar mirosul discret de lavandă și o neliniște profundă în ochii lui Claude.

Claude ieși în grabă din birou, cu pașii tunând pe holul secției. O zări pe Victoria mergând calmă spre ieșire, dar privirea ei era un haos tăcut. O ajunse din urmă și, fără nicio vorbă, o apucă de braț.

– Claude… începu ea, dar el ridică o sprânceană brusc, cerându-i tăcere.

Îi deschise portiera și o împinse aproape pe fugă înăuntru. Apoi închise cu o mișcare rapidă, urcă la volan și demară în trombă. Victoria nu întrebase nimic, doar îl privea pe sub gene, cu acea tăcere care putea fie să rupă inimi, fie să declanșeze războaie.

Au mers minute bune, ieșind din zona centrală, spre periferia gri și uitată a orașului. Se opriră brusc în fața unui hotel care părea desprins din alt deceniu, fără stele, fără pretenții, fără întrebări.

Victoria coborî fără să scoată un cuvânt. Știa…simțea că era o mișcare calculată, poate chiar vitală.

Claude ceru o cameră cu o voce rece și răgușită. Primi cheia și urcară împreună scările scârțâitoare, în tăcere. La etajul doi, deschise ușa cu o mișcare scurtă și îi făcu semn să intre.

Cum se închise ușa în urma lor, Claude o apucă de talie și o trânti cu spatele în ușă, într-o mișcare care părea violentă, dar era încărcată de urgență. O sărută cu o dorință aproape dureroasă, gustându-i furia, tăcerea și suspiciunile.

Victoria simți cum gândurile i se dizolvă sub sărutul lui. Trupul i se încordă, dar nu-l respinse…dimpotrivă.

– Nici o clipă nu te-am mințit, Victoria, șopti el, cu buzele apăsându-i tâmpla.

– Nici o clipă.

Se desprinse ușor, dar mâinile îi rămăseseră pe șoldurile ei.

– Mi-am dat seama… secția, casa mea, biroul… și vila ta…mașina.

-Toate sunt ascultate, supravegheate.

– Trebuia să jucăm, nu?

Victoria îl privea, privirea ei nu era furie, nu era confuzie, era… verificare….confirmare…

Îl studia cu o liniște letală, căutând în ochii lui nu doar adevărul, ci și umbrele din jurul adevărului.

– De ce n-ai spus nimic? întrebă ea, cu o voce joasă.

– Pentru că în clipa în care aș fi spus… ne-ar fi fost mai aproape decât ne imaginam și voiam să văd… cine reacționează. Cine ne urmărește și cum.

Victoria își întoarse capul. Se uită în jurul camerei banale. Tapet scorojit, miros vag de mucegai, perdele care nu se mai închideau complet. Un loc perfect pentru cei care vor să dispară pentru o clipă.

Se apropie de el.

– Bun…și acum?

Claude încuie ușa cu cheia, apoi o puse pe noptieră și se așeză pe marginea patului, privind în podea.

– Acum… acum vreau să-mi spui ce știi…pentru că ai început să ai suspiciuni, nu-i așa?…

– Și eu la rândul meu…

Victoria rămase nemișcată…îl privi. Încă nu era momentul să vorbească, încă nu era sigură… de tot.

– Spune-mi tu, Claude.

– Tu… ce știi?

El ridică privirea, și pentru o clipă, cei doi se studiară ca doi jucători de șah care știu că tabla e minată.

Un duel al încrederii, al adevărului și al supraviețuirii.

Claude se ridică în cele din urmă de pe marginea patului, închise încet geamul cu vedere spre aleea pustie, apoi se întoarse către Victoria. Ea rămăsese în picioare, cu spatele drept, dar cu privirea dusă într-un punct de dincolo de pereți.

– Moartea lui Lou… n-a fost o simplă execuție, spuse el încet.

– A fost personală, a fost durere în loviturile alea, precizie…furia aia o simt chiar și acum, în trupul lui de la locul crimei.

Victoria nu clipi.

– La fel ca părinții tăi. Nu? continuă el.

Ea își mișcă ușor capul spre el, dar nu pentru a-l contrazice, mai degrabă… pentru a-l evalua.

– Ai o teorie? întrebă ea cu o voce calmă, fără emoție.

– Cât de departe ai dus-o?

Claude o studia atent, apoi își lăsă umerii într-un gest aproape imperceptibil de oboseală.

– Nu știu…am încercat să găsesc legătura dintre victime, Lou…părinții tăi. Ceva e acolo… și nu e doar criminalul ăla cu măști. Astea nu sunt crime de serie, sunt crime cu înțeles…cu mesaj.

– Sau poate că nu sunt deloc crime, poate sunt… execuții, spuse ea, mușcând ușor din cuvinte.

Claude își încrucișă brațele.

– Nu te afectează, Victoria.

– Nici măcar moartea lui Lou, omul care te-a crescut pe jumătate, care a fost singurul tău aliat în firmă. L-ai privit azi ca pe o piesă de puzzle.

Victoria zâmbi slab, aproape imperceptibil.

– M-ai văzut plângând vreodată?

– Nu…și poate tocmai asta mă îngrozește.

– Așteptam să clachezi, să cedezi, dar tu… tu devii mai rece, mai tăcută…mai precisă.

– Și ce e greșit în asta?

-Nimic, dacă ești anchetator. Totul, dacă ești… om…sau dacă suferi.

Victoria se apropie de el, pașii ei erau silențioși, ca o amenințare în catifea. Se opri aproape, atât de aproape încât Claude îi putea simți respirația pe obraz.

– Ai vrea să mă vezi zdrobită, Claude?

– Nu, răspunse el, aproape în șoaptă.

– Aș vrea să știu că nu ești deja pierdută.

Victoria clipește rar, iar în ochii ei trece o umbră rapidă, dar periculos de reală.

– Ai început să mă suspectezi?

Claude nu răspunse imediat. O privea, nu ca un bărbat îndrăgostit ci ca un anchetator care nu mai știe unde se termină adevărul și unde începe iluzia.

– Sincer? Nu știu ce să mai cred.Dar o parte din mine… simte că taci prea mult, iar tăcerea e un zid…iar tu știi… că eu sparg ziduri.

Victoria îl lăsă să simtă greutatea acelui moment. Apoi, se întoarse cu spatele și se duse spre fereastra murdară privi în gol, apoi rosti:

– În două zile e înmormântarea, a trebuit să anulez înmormântarea părinților, vor fi trei în loc de două, tu te ocupi de securitate. Eu… de restul.

– Victoria…

– Ai spus că mă suspectezi.

– Atunci joacă bine rolul ăsta.

– Fii ochii și urechile care nu dorm, poate așa afli ce vrei.

Se întoarse spre el, iar pe chipul ei nu era nimic, nicio fisură, nici măcar dispreț.

– Sau… poate afli ce nu-ți doreai niciodată să știi.

Claude simți cum i se strânge pieptul. Nu pentru că o credea vinovată ci pentru că… începea să creadă că dacă ea este vinovată, n-are să poată niciodată s-o oprească.

– Ești o enigmă, Victoria Cade.

– Și tu ești prea apropiat de piesa greșită, Claude.

Și apoi tăcere…doar tăcerea aia care îți sapă prin vene și îți lasă întrebările să se înmulțească în întuneric.