Victoria Cade- Capitolul 21

Mutarea pieselor de șah

Victoria mergea în cerc, desculță pe podeaua perfect ceruită, rochia ei legănându-i-se în jurul coapselor. Sub pleoapele ei grele, ochii străluceau cu acea inteligență rece care îl fascina și-l speria pe Claude deopotrivă.

Se opri și îl privi.

– În seara asta ai jucat un rol, spuse el.

Glasul îi era jos, ca un verdict.

Victoria ridică bărbia și un zâmbet fragil, scurt, i se ivi în colțul gurii.

– Ai început să mă cunoști prea bine, Claude… rosti ea aproape ca o laudă.

El făcu un pas spre ea, încercând să-i citească fiecare reacție.

– Ce ai urmărit, Victoria?

Ea ridică o mână și-și împinse câteva șuvițe negre înapoi. Îi tremura un singur deget, dar vocea rămase de gheață.

– Jocul… Jocul, Claude…

Se întoarse spre fereastră și privi orașul adormit, luminile albe, distanța aceea rece dintre toți.

– Imaginează-ți anii de liniște, ani în care nu s-a întâmplat nimic.

– Ai spus că acum doisprezece ani cineva omora femei în același mod, dar de fapt nu era același mod, nu?

Claude își încleștă maxilarul.

– Nu…nu le aranja ca pe păpuși.

– Nu le îmbrăca în rochii, dar crimele… erau teatrale.

– De acolo și denumirea lui…”Păpușar.”

Victoria închise ochii o secundă. Când îi redeschise, în privire i se aprinsese flacăra aceea care transforma orice în țintă.

– Exact…cineva care îmi știe familia. A fost în interiorul nostru, cineva care știe tot ce se întâmplă la secție, în penitenciar, în fabricile abandonate…

Făcu un pas spre el, atât de aproape încât Claude simți că o va săruta doar ca să o oprească din gândurile acelea.

– Ani, Claude… ani de practică.

– Ani în care a învățat pe fiecare dintre noi, cum respirăm, cum iubim, cum reacționăm.

Se opri, ridică bărbia puțin mai sus și în clipa aia, Claude înțelese că Victoria Cade era mult mai aproape de adevăr decât oricine altcineva.

– Și așteaptă să greșim o singură dată… să facem un pas prea repede. Sau prea lent.

Își coborî privirea spre podea. Când o ridică din nou, în ochii ei nu mai era doar furie. Era promisiunea că o să-l prindă.

– De data asta… eu am să scriu finalul piesei.

Pe biroul lui Claude se îngrămădeau dosare vechi, hârtie galbenită, etichete lipite în grabă și fotografii alb-negru care păstrau urme de praf și trecut. Victoria le răsfoia cu mișcări lente, fiecare filă atinsă cu degetele ei albe, de parcă pipăia urmele invizibile ale criminalului.

Claude scormonea prin cutii, scoțând mape groase, rapoarte de la patologie, declarații șterse de timp.

– Fiecare crimă… își făcu el vocea josă, apropiindu-se de umerii ei

– … avea o notă de spectacol. Dar nimic, nimic din ce am văzut acum doisprezece ani nu seamănă cu modul teatral de azi.

Victoria nu răspunse imediat. Privi o fotografie în care un trup feminin fusese așezat cu mâinile întinse, dar fără rochia de voal.

– Au învățat între timp, Claude si au perfecționat totul.

Îi ridică privirea spre el.

– Vreau dosarul complet cu datele celui care a semnat transferul în penitenciar.

Claude se încruntă.

– Crezi că acolo e cheia?

– Cred că nimeni altcineva nu putea introduce un om din afară într-o instituție de maximă securitate fără complicitate. Cel puțin un om a facilitat accesul și dacă l-au ucis ulterior, cu atât mai mult înseamnă că știa prea mult.

Claude oftă, ridicându-se își trecu palma prin păr, semn că nu-i convenea deloc direcția asta, dar știa că ea are dreptate.

– Dosarul e în arhiva de incidente speciale.

-Va trebui să cobor.

-Du-te.

– Eu termin aici.

Privirea Victoriei rămase fixă pe fotografia femeii răstignite din trecut. O ridică între două degete, lăsând lumina veiozei să cadă pe conturul rece al imaginii.

– Dacă aș fi fost eu în locul lor, aș fi făcut la fel, șopti ea aproape pentru sine.

Claude se opri în prag.

– Ce ai fi făcut?

Victoria nu clipi.

– Aș fi creat un decor perfect, aș fi studiat fiecare piesă din scenă și aș fi început cu cel mai slab verigă.

Ochii ei se ridicară spre el.

– Găsește dosarul, vreau să văd cine a semnat condamnarea acelei femei și poate, fără să știe, a semnat și condamnarea părinților mei.

Claude simți că în acea clipă Victoria Cade era mai aproape de adevăr decât fusese oricine în toți acei doisprezece ani.

Telefonul vibra insistent pe marginea biroului. Victoria îl fixă o clipă, ca și cum însăși apariția apelului o deranja. Pe ecran, numele „Lou” pulsa slab.

Claude o observa din colțul camerei, fără să spună nimic. Atmosfera era tensionată, dar tăcută.

– Lou, răspunse ea în cele din urmă, ducând telefonul la ureche. Glasul de la celălalt capăt era blând, egal.

– Victoria… știu că e mult prea devreme și că durerea e încă proaspătă, dar… presa deja cere o declarație, iar echipa de PR așteaptă ok-ul pentru fuziune.

-Totul trebuie gestionat atent, iar… ceremonia de comemorare…

– În regulă, îl întrerupse ea, cu voce joasă.

– Mă ocup eu.

– Ești sigură?

– Pot face eu totul, doar să-mi spui…

– Vin imediat, Lou, spuse scurt, apoi închise apelul înainte ca el să mai poată adăuga altceva.

Telefonul rămase în mâna ei, degetele ușor încleștate pe carcasă. Victoria nu spunea nimic.

Claude se apropie, ridicând o sprânceană.

– Totul bine?

Victoria își ridică privirea spre el, calmă, dar cu acel fior de gheață sub piele.

– Am pierdut doi părinți care n-au știut niciodată cum să mă iubească și acum trebuie să-i jelesc public, pentru o lume care așteaptă spectacolul durerii.

Claude închise distanța dintre ei și puse mâna pe cotul ei.

– Poți să nu faci asta.

-Nu le datorezi nimic, Victoria.

– Îmi datorez mie. Vreau să fiu acolo să controlez fiecare pas, fiecare cameră, fiecare privire care va fi pe mine.

– Dacă cineva vrea să continue jocul, să vină, vreau să-l privesc în ochi.

O pauză grea se lăsă între ei.

– Și Lou?

Victoria își trase părul într-o coadă simplă, apoi își luă haina de pe spătarul scaunului.

– Lou e loial, dar și loialitatea poate fi păpușărită… dacă firele sunt trase de cine trebuie.

Claude închise ușa după ea, privind cum silueta ei se pierde spre ieșire.

Ceremonia nu era doar o comemorare, era o scenă. Iar Victoria Cade mergea să-și joace rolul principal.

Sediul Cade Industries era o clădire impunătoare de sticlă și oțel, străpungea cerul încruntat de nori. În holul principal, scările largi coborau în valuri de marmură, iar luminile difuze ale candelabrelor moderne se reflectau în pereții lucioși.

Mulțimea era deja acolo, angajați în costume sobre, grupuri tăcute de bărbați și femei cu badge-urile companiei strânse la piept, aliniați în semicercuri atente ca într-o coregrafie de doliu. Unii aveau flori în mână, alții doar tăcerea.

În exterior, jurnaliștii se zbăteau ca niște corbi agitați în spatele cordonului de securitate, camerele urmărind fiecare mișcare. Un murmur străbătea mulțimea odată cu sosirea ei.

Victoria Cade păși din mașină înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră care părea decupată din noapte însăși. Talia marcată de un cordon subțire, părul strâns într-un coc impecabil, ochii întunecați sub o plasă ușoară de voal. Pantofii ei nu făceau zgomot, dar pașii erau apăsați.

Claude, într-un costum sobru, mergea la câțiva pași în spate, discret. Agenții de securitate, deghizați în simpli însoțitori ai companiei, comunicau prin gesturi scurte. Zona era sigură…

Victoria urcă treptele interioare, oprindu-se sub emblema uriașă a companiei care strălucea în lumină: un cerc perfect încrustat cu literele C.A.D.E.

Se întoarse spre mulțime. Nu tremura, nu clipea, nu plângea.

– Vă mulțumesc tuturor că sunteți astăzi aici, cuvintele sunt puține când trebuie să rostești moartea, mai ales a părinților tăi. Dar dacă în viață au fost stânci reci, imobile, dure, în moarte devin tot ce n-au fost niciodată, motive de reflecție.

O pauză lăsa intenționată privind cu ochii ei peste multime.

– Înmormântarea va avea loc mâine, la ora 14:00, în cimitirul Cade. Accesul este restricționat presei, vă cer discreție, în numele memoriei lor și în numele adevărului care încă trebuie spus.

Apoi făcu un pas înapoi și, cu o înclinare elegantă a capului, se retrase din centru.

Biroul Cade  de la etajul 28, era panoramic. Mobilier din lemn închis, perete de sticlă cu vedere spre orașul care fremăta. Victoria stătea cu spatele la ușă, privind silueta turnurilor. Lou intră tăcut, cu o tabletă în mână.

– Îți las documentele pentru fuziune, sunt semnate de toți… mai puțin de tine, desigur. Apoi, ceremonia… echipa de PR o pregătește pe baza cuvântării tale de azi. A fost… sobru…calculat…în stilul tău.

Victoria nu întoarse capul.

– Mulțumesc, Lou.

Lou se apropie cu ezitare.

– Știi… mi-e greu să spun asta, dar… mă bucur că te-ai întors. Lumea a fost mai rece fără tine aici.

– Lumea n-a fost niciodată caldă, Lou. Doar suportabilă, uneori.

Lou zâmbi ușor, ca și cum se așteptase la un răspuns rece. Își îndreptă costumul și se îndreptă spre ieșire. Dar, în prag, se întoarse o clipă doar…o fărâmă.

– Ah… și, Victoria?

Ea ridică sprânceana, fără să se întoarcă.

– Ai grijă cui îi dai cheile teatrului.

– Unii actori se joacă cu focul până când devin regizori și atunci… toată scena arde.

Victoria rămase nemișcată. Ușa se închise ușor în urma lui Lou, dar ecoul cuvintelor sale îi bântuia deja simțurile.

„Cheile teatrului… regizori… ard…”

***

În acea noapte, în apartamentul lui Claude, înconjurată de hârtii și planuri, Victoria stătea în întuneric. Avea privirea fixată pe fereastră, iar în minte, fraza rostită de Lou reîncepea. Mereu, în același ritm, în același ton.

” Unii actori se joacă cu focul până când devin regizori…”

Și undeva, într-un colț uitat al memoriei, un ecou din trecut începea să sape.

Apartamentul lui Claude era tăcut, doar respirația Victoriei dădea ritm aerului, încărcat de tăceri care țineau mai mult decât orice cuvânt. Se plimba prin cameră cu pași egali, eleganți, dar încordați, iar Claude o privea fără să intervină studiind linia umerilor ei, a gâtului, a minții care nu mai era acolo cu el.

Când se opri, o făcu în dreptul ferestrei, cu lumina orașului pictând umbre pe trăsăturile ei. Era în afara oricărui rol. Era doar Victoria,  fără armura de gheață, fără sângele rece, fără masca perfectă.

Claude se apropie încet și o cuprinse, fără să spună un cuvânt. Trupul ei se lăsă moale în brațele lui, iar răsuflarea i se potoli în pieptul lui.

– Îți văd rotițele minții, murmură el.

– Ai fost tăcută de când am plecat de la firmă. Ce se întâmplă, Victoria?

Ea îl privi, ochii lui negri o pătrunseră dincolo de carapace. Pentru prima dată după mult timp, nu simțea nevoia să joace. Nu simțea nevoia să mintă, să fugă, să respire prin ziduri.

Se apropie de el, iar buzele ei se lipiră de ale lui, un sărut lent, dar sigur, care-l tăie din rădăcină. Când se desprinse, îi șopti.

– Iubește-mă…

Claude simți cum tot în el se strânge și apoi explodează, nu era o cerere, era o recunoaștere. Devenise dependent de ea, de fiecare gest, fiecare privire, fiecare replică rostită pe jumătate. O întrebare i se strecura printre buze.

– Ce îmi faci?

Vocea lui era adâncă, răgușită, ca un fior în miezul nopții.

– Aș putea să întreb același lucru… răspunse ea cu un zâmbet tăios, dar fragil.

Fără avertisment, își desfăcu cordonul rochiei. Materialul alunecă lent de pe umerii ei, căzând la podea într-o clipă de tăcere deplină. Claude rămase nemișcat pentru o secundă. Trupul ei, acoperit doar de lenjeria neagră, era sculptat în foc și gheață.

Se apropie, trase cu un deget tivul fin al dantelei, iar buzele lui îi atinseseră umărul într-un sărut lent. Ea își lăsă capul pe spate, oferindu-se. Mâinile i se strecurară pe umerii lui, tremurând ușor, și pentru prima dată, Victoria nu mai părea regina de gheață, ci o femeie care ceda în fața dorinței.

Cămașa lui zbură într-o clipă. Ea îi exploră pieptul cu palma, în timp ce el o ridică de mijloc, o aduse la el și îi fură respirația într-un sărut adânc. Se devorau cu buzele, cu mâinile, cu pielea.

– Să mergem în cameră… șopti el printre fiorii pieptului ei.

– Te vreau aici, Claude…

Atunci, timpul se prăbuși în ei, ea îl dezbrăcă cu rapiditate și el îi înlătură lenjeria minusculă…

Masa deveni altarul lor, scaunele, martorii. Victoria îl cuprinse de umeri, Claude o așeză pe marginea mesei și ea îl înlănțui imediat cu picioarele ei lungi, iar trupurile lor se contopiră în mișcări care ar fi făcut Zeii să tacă. Gemetele ei erau muzică interzisă, sunete care dansau pe notele unei iubiri interzise, dăruite în totalitate.

Claude simțea că și-ar arde pielea pentru fiecare atingere. Ea era tot ce nu înțelegea și tot ce voia. O ridică din nou și se prăbuși cu ea în fotoliul din cameră.

Victoria își arcuia trupul deasupra lui, ochii ei ca două lame de cristal, privindu-l cu o siguranță sfidătoare.

Mișcările ei erau precise, oferind plăcere a două trupuri care se devorau într-o pasiune ce devenea obsesie. El, un foc mocnit, în mâinile femeii care putea distruge sau mântui.

– Te iubesc, Claude… rosti ea cu un glas răgușit, zdrobit de intensitate.

Claude rămase nemișcat. O tăcere grea coborî între ei, ruptă doar de răsuflările lor rapide. Apoi, cu vocea care-i vibra din adâncul sufletului, șopti…

– Te voi iubi toată viața mea…

Și buzele lor se uniseră din nou  o promisiune înfiptă în piele, în inimă, în fiecare celulă. O iubire care nu cerea permisiune o iubire care avea să sfâșie totul în calea ei.

Lumina dimineții pătrundea cu sfială prin perdelele groase, mângâind contururile trupurilor încă înlănțuite. Claude deschise ochii primul, în brațele lui, Victoria dormea, senină, cu o mână ușor întinsă peste pieptul lui, iar capul ei sprijinit pe umărul său părea un vis pe care nu voia să-l mai piardă niciodată.

O contempla în tăcere, fără să clipească. Trăsăturile ei, atât de tăioase când era trează, păreau acum sculptate în liniște. Buzele, ușor întredeschise, păreau să-l cheme din nou. Pielea ei, moale și caldă, se contopea cu a lui. Iar parfumul… Dumnezeule, parfumul Victoriei Cade îl înnebunea. L-ar fi recunoscut în orice mulțime, chiar și în absență.

Nu se sătura de ea.

Nu se putea opri din a o atinge, din a o simți. Fiecare centimetru din trupul ei devenise un teritoriu pe care îl voia cucerit, protejat și adorat în același timp. Gândul că ea, femeia aceea rece, femeia imposibilă i-a spus „Te iubesc” îl făcea să-și piardă suflul.

Simți cum dorința renaște în el, cum sângele îi fierbe, cum inima i se zbate cu aceeași violență ca în prima noapte când o ținuse în brațe.

Apoi o simți….mâna ei se mișcă lent, instinctiv, atingându-l, stârnindu-l, stăpânindu-l.

Corpul lui încremeni o secundă…ochii Victoriei se deschiseră brusc. Îi erau limpezi, pătrunzători, de parcă i-ar fi văzut sufletul, nu doar reacția. Iar zâmbetul acela… zâmbetul acela îi sfâșia orice urmă de autocontrol.

Ea se mișcă brusc, o flacără de gheață și într-o clipă era deasupra lui, prins între coapsele ei, cu părul răvășit și privirea aceea hipnotică.

– Sunt obsedat de tine, Victoria…murmură el cu glasul jos, tremurând.

– Te-aș lega de patul ăsta și te-aș iubi până la epuizare.

Ea râse ușor, cu acel aer care îl distrugea.

– Nu mă voi plânge…aceeași obsesie o am și eu pentru tine și pentru focul tău… care mă arde din interior.

Nu mai era timp de cuvinte, doar freamăt, dorință și piele.

Claude se mișcă și o întinse sub el, trupurile lor lipindu-se perfect. Ea era pregătită, fierbinte, tremurând, dornică… iar el, pierdut. O pătrunse cu sete, cu foame, cu iubire și cu o disperare de parcă ar fi vrut să se salveze pe sine în ea. Mișcările lor deveneau din ce în ce mai rapide, respirațiile sacadate, pline de gemete, de plăcere.

– O să devenim niște obsedați… îi șopti Claude, sărutându-i clavicula, gustându-i pielea, arzând.

– Suntem deja… răspunse ea printre suspine, cu un oftat tremurat.

– Claude… numele lui pe buzele ei îl făcu să explodeze pe dinăuntru….

– Claude…

Și în același timp, se prăbușiră amândoi. Trupurile li se încordară, iar extazul îi învălui într-un val de căldură ce le amorți realitatea.

Se sărutau, încă gâfâind, incapabili să se desprindă. Claude îi prinse buzele într-un sărut animalic, adânc, de parcă ar fi vrut să o tragă în el cu totul.

– La naiba, femeie… îmi vine să mușc din tine… îi șopti la ureche, încă fremătând de dorință.

– Mușcă atunci…trupul meu te dorește fără încetare….și nu se opriră.

Dimineața deveni un nou început, în pat, în duș, cu râsete stinse, cu mâini care nu se mai opreau. De fiecare dată când pielea atingea piele, plăcerea revenea. Gura lui îi săruta sânii, iar ea își arcuia spatele. Trupul ei era lipit de chiuveta rece, de oglindă, de pereți. Claude se mișca în ea cu pasiune brutală, iar ea gemea, cerând mai mult, dând mai mult.

Nu era doar dorință, era obsesie. Era dragoste amestecată cu teamă, cu disperare, cu tot ce nu puteau spune în cuvinte.

Până când, epuizați, rămân tăcuți, îmbrățișați, trup lipit de trup, două forțe opuse…

…Gheața și focul…

Care nu se mai puteau desprinde.