Victoria Cade- Capitolul 8

 Creație Divină

Casa era cufundată în liniște.

Tăcerea aceea densă, rafinată, care nu părea apăsătoare, ci construită, deliberată.

Victoria Cade stătea așezată într-un fotoliu tapițat cu mătase bej, într-un colț al sufrageriei unde lumina era caldă, difuză, venită dintr-o veioză cu picior de cristal. Pe trupul ei un halat de mătase în nuanța fildeșului. Gâtul gol, pielea albă, picioarele perfect aliniate. Un tablou în viață. Dar în ochi… nimic.

Nici urmă de oboseală, nici urmă de teamă doar un calm tăios.

În mâna dreaptă ținea o ceașcă fină de porțelan japonez, ceaiul de iasomie aburind ușor în aerul static al camerei.

Totul în jur era așezat cu o precizie aproape matematică, vaza de orhidee, cartea închisă, lumânarea neaprinsă.

Dar în mintea ei, ordinea se spărgea, imagini fulgerau.

Cadavrul căzut pe asfa rece, femeia răstignită între grinzile reci. Privirea acelor ochi pictați.

Părul… Poziția… Răceala.

Știa…

Știa că nu era întâmplător.

Fiecare detaliu fusese lăsat… pentru ea.

O provocare, o invitație, o bătaie subtilă în cortina teatrului.

Brusc, se ridică, ceașca se clătină ușor în farfurioară, dar nu scoase niciun sunet. Păși cu o grație rece spre biroul personal, dintr-o aripă a casei. Laptopul se deschise instant, lumina ecranului îi sculpta trăsăturile într-un portret de marmură.

Degetele ei tastau rapid  dar în același timp, ridică telefonul mobil..apel direct, fără ezitare…. Delacroix.

Apelul fu preluat după primul sunet.

– Domnișoară Cade? se auzi vocea lui, adâncă, obosită, ușor surprinsă.

– Domnule Delacroix, acum am realizat ceva. Micile indicii pe care le-a lăsat criminalul… Nu sunt întâmplătoare. Sunt puse pentru mine.

Se lăsă tăcerea câteva secunde.

–Sunteți la secție? întrebă tăios, fără politețuri.

– Da, răspunse el, tonul deja mai alert. Sunt în birou.

– Perfect. Dacă aveți dosarul în fața dumneavoastră, căutați în poze, uitați-vă atent. Vedeți dacă apare undeva, în fundal, în apropierea victimelor… un bilet. Sau o inscripție, o hârtie. Pe ea ar trebui să scrie…

– „Creație divină.”

Delacroix nu spuse nimic timp de câteva secunde…

– Cum… știți asta?

Victoria se lăsă pe spătarul scaunului, privind ecranul laptopului care tocmai afișase aceeași expresie, scrisă în colțul unei imagini preluate din rețea.

-Pentru că… am fost invitată la spectacol. Doar că nu mai sunt în sală, m-am urcat pe scenă.

Delacroix rămase nemișcat preț de o secundă după ce auzi cuvintele ei.

Privirea îi căzu instinctiv pe ecranul laptopului deschis în fața lui  dosarul, pozele, fiecare detaliu.

Ridică telefonul de la ureche și apăsă butonul difuzor.

Victoria era în continuare pe fir, vocea ei calmă reverberând în birou ca o ecou straniu, elegant și autoritar.

– Căutați în poze. Vedeți dacă apare ceva. „Creație Divină.” Cuvintele astea sunt cheia. Nu le ignorați.

Delacroix simți cum tensiunea îi urcă din piept în tâmple. Împinse dosarul mai aproape, deschise fiecare pagină cu mișcări rapide, dar atente.

Ochii lui alunecau pe fiecare poză ca un scanner uman, căutând indicii care, până atunci, i se păruseră doar… decor.

Și atunci, în imaginea victimei de pe peronul de la hală, colțul din dreapta jos….aproape invizibil.

Scris cu litere negre, înclinate ușor…„Creație Divină”.

Atât. Nimic altceva.

Privirea lui se îngustă. Ridică altă fotografie , cea cu prima victimă.

Pe trotuar, chiar lângă mâna femeii  o bucățică de hârtie mototolită ce părea dintr-un ziar vechi pe care acum o recunoștea.

Acel bilet era acolo încă de la început. Doar că nimeni nu-l observase.

– La naiba…, mormăi el.

– Vine spre dumneavoastră….

Întinse mâna și apăsă pe butonul de închidere a apelului, dar linia era deja moartă. Victoria închisese fără un cuvânt, fără confirmare, fără politețe, fără ezitare.

Delacroix rămase cu mâna pe telefon și cu inima bubuind în piept. Era o confirmare ceea ce îl bântuise deja ca un gând difuz, acum era real.

Criminalul o viza, direct…personal.

Nu era doar o coincidență, era un dans, un joc al umbrelor cu o singură țintă…. Victoria Cade.

Se ridică brusc, trase aer în piept și se repezi spre copiator.

Dosarul fu deschis cu mișcări precise. Fiecare pagină era trecută prin scannerul digital, apoi scoasă și așezată meticulos într-un teanc separat.

Mișcările lui erau rapide, dar controlate, ca ale unui chirurg care nu are voie să greșească.

Zgomotul foilor printate, al ușii copiatorului care se închide, pașii lui apăsați pe podeaua secției  toate compuneau o simfonie tensionată.

Își apucă haina de pe spătarul scaunului, o aruncă pe umeri și ieși din birou într-o grabă nerostită. Secția devenise brusc mică, aglomerată, inutilă.

Toate drumurile duceau acum în același loc….Spre ea.

Și pe măsură ce se grăbea către mașină, cu dosarul strâns sub braț, mintea lui nu mai putea ignora imaginea care-l bântuia încă de la prima crimă, ochii aceia de gheață, gura ei perfectă, vocea ca o sentință.

Nu era doar un caz. Era ceva ce-l scotea din sine, îl rupea, îl fascina și îl speria si avea un nume: Victoria.

Victoria stătea la biroul italienesc din lemn de abanos, lumina rece de noapte scăldând pagina „Creație Divină” pe ecran. Scroll-ul ei era calculat, dar un tremur abia sesizabil îi cutreiera palma: victima de pe trotuar, judecată ca pe o sculptură grotescă, apoi femeia răstignită, o scenografie de o crudă perfecțiune. Fiecare titlu artistic „Dans în cădere”, „Închinarea la metal ”îi răsuna în minte ca un blestem…„Un tablou pentru Victoria Cade.”

O parte din ea, femeia care-și găsește refugiul în enigme și detalii, se simțea pradă adorației. Mintea ei analiza rapid seruri, poziții, lumini. Dar ceva în miezul ei crăpa: furia împotriva unui artist al morții care o făcea spectator în propriul său spectacol grotesc, nu avea să accepte asta…

Un vuiet de motor tăiat de frâne îi aduse atenția spre fereastră. Ușile automate se deschiseseră. Victoria sări în picioare, halatul de mătase fildeș îi alunecă de pe un umăr, lăsând un pic de piele la vedere. Părul rebel pe frunte, fără machiaj, o privire directă către ușa pe care o deschise cu precizie.

El era acolo în prag arătând obosit, cu barba de trei zile și privirea arzând ca într-un foc mocnit. Ținea dosarul strâns la piept, în aerul cald al holului. Pentru o clipă, nicio mișcare. Nouă secunde în care el o vedea ca pe o statuie vie, halatul deschis, picioarele lungi, pielea luminată de veioză. Unde altora li se rupea inima, el simțea dorința de a ciufuli acel păr și de a scuipa regulile de politețe.

Simțea parfumul ei de iasomie și femeie inundându-i plămânii. Închise ochii o clipă, sorbind aerul ca pe ceva interzis. Ea îi făcu un semn cu capul, „Intră.” Nu mai trebuiau cuvinte, ușa se închise în spatele lui.

El păși în living, tremurând încă de senzația apropierii. Încă ținea dosarul strâns la piept, ca pe un scut inutil.

– Vă ofer un ceai? întrebă ea, vocea limpede contrazicând turbulența din el.

El deschise ochii, reveni. Halatul strălucea la lumina veiozei, dar ceva în privirea ei o sclipire nouă, mai caldă, mai umană îl făcea să tresară.

– Claude… rosti el simplu, numele lui pierdut printre dorințe și teamă.

Ea îl privi în sfârșit nu cu gheață, ci cu o curiozitate… și ceva ca o scânteie de frică. Părea că abia acum îl descoperea pe bărbatul care se lăsase adus acasă ca un oaspete nesigur, prizonier al propriei dorințe.

Pentru o clipă, totul spuse mai mult decât orice cuvânt: o femeie care nu știa să tremure, acum tremura pentru prima oară. Un bărbat care nu știa să aibă în față un mister… devenea pradă propriului suflet.

Și în liniștea care se așternu între ei, ceaiul aburind păru mai degrabă un ritual de început decât un gest de ospitalitate.

Victoria îl conduse în biroul ei cu pași lenți, teatrali, învăluiți de acea grație periculoasă care nu cerea niciodată voie. Halatul de mătase fildeș îi unduia silueta, iar luminile calde ale încăperii reflectau formele ei precise pe pereții acoperiți de tablouri abstracte și rafturi înalte, pline de dosare și mistere.

– Mă scuzați o clipă, spuse ea, și ieși calm, lăsându-l singur printre umbrele ordonate ale biroului.

Claude se așeză pe scaunul din piele moale, iar când privirea i se opri pe ecranul laptopului, mâna lui se ridică aproape involuntar și dădu un dublu click. Curiozitatea era prea mare.

Victoria reveni câteva secunde mai târziu cu o ceașcă de cafea neagră, pe care o lăsă cu grijă lângă el, aburul amestecându-se subtil cu parfumul pielii ei.

– Mulțumesc, murmură el, dar privirea îi fu smulsă de mișcarea corpului ei.

Se așeză în picioare, în lateral, cu o mână pe spătarul scaunului și cealaltă pe marginea biroului. Se aplecă ușor, suficient cât să-i simtă respirația pe tâmplă și buclele să-i atingă umărul. Halatul îi alunecase puțin, iar umărul gol părea sculptat în marmură vie.

– Uite aici… spuse ea, arătând spre ecran.

– Fiecare crimă e explicată pas cu pas. Cele două deja comise… plus cele planificate și  totul e… fascinant, dar și grotesc în același timp.

Vocea ei era un fior și el o asculta cu tăcerea unui bărbat în pragul pierderii controlului. Parfumul ei , iasomie pură amestecată cu ceai îi amorțea gândurile. Dorința nebună de a-i atinge părul, de a-i simți mătasea între degete, devenea o luptă.

Claude închise ochii, dorința era prea puternică, prea periculoasă.. dar atunci…

– Uite, Claude… rosti ea din nou.

Și numele lui spus astfel, pentru prima oară, nu era doar un sunet. Era un ecou în mintea lui. De parcă ceva din el se sfărâmase. Ridică brusc privirea spre ea, iar ea și-o coborî spre el.

Chipurile lor erau acum la o distanță absurd de mică. Doar respirațiile îi despărțeau și totuși, păreau deja lipiți.

Și fără avertisment, fără grație, fără intenție anunțată ea făcu pasul…se lăsă încet spre el și îi atinse buzele cu ale ei, ușor…prea ușor de parcă ar fi dorit să se oprească timpul exact acolo.

El rămase nemișcat și ea…dar sărutul… rămase real, cald, perfect.

Claude fu cel care reacționă primul. Mâna lui îi cuprinse ceafa, cealaltă talia, se ridică, o trase spre el și o împinse ușor, până când trupul ei se sprijini de birou.

Aprofundă sărutul cu o sete pe care nu și-o recunoștea. Era foamea lui din toate viețile trăite fără ea, buzele ei moi, dulci, răspunzând cu o sinceritate care îl înnebunea, fără mască, fără gheață, doar dorință.

Și atunci… telefonul zbârnâi brutal.

Sunetul sec despica momentul în două. El închise ochii, încă ținând mâna pe ceafa ei, încă lipit de ea.

Când îi redeschise, o privi în tăcere și realiză că era pierdut…complet la picioarele ei în bătăile acelei inimi reci care tocmai îl primise.

Buzele ei  ușor umflate, roșii, umede, părul răvășit, ochii … altfel, mai calzi…mai periculoși.

– Dumnezeule… ești atât de… șopti el, cu voce joasă, dar nu termină propoziția.

Se îndepărtă ușor, cu greu…încercând să pară ironic.

– Scuze… te-am înroșit puțin, cred că  de la barbă, murmură.

Ea nu spuse nimic, doar ridică o palmă și o trecu lent, intenționat, peste barba lui.

– Las-o așa…

Atât și apoi păși înapoi, îndreptându-și halatul pe trup. Regală ca și cum nimic nu se întâmplase.

Doar că totul se întâmplase iar Claude Delacroix nu mai avea nicio ieșire din jocul acesta. Un joc în care nu doar „păpușarul” îl pierdea… ci și el.