Virtual Alpha și eu – Capitolul 31

Capitolul 31:  Fiecare zâmbet de-al noastru

A doua zi, am dormit amândoi până târziu.

După un mic dejun întârziat, ne-am îndreptat spre clinică împreună cu mașina lui Yuugo. Mă captivase puțin profilul lateral al lui Yuugo în timp ce conducea. Nu-l puteam învinovăți pentru asta.

Rezultatele examinării nu arătau nereguli. De asemenea, nu fusese nicio problemă cu reacțiile și efectele secundare ale pilulei de după, luată de dimineață.

– În regulă. Voi doi ați devenit cu adevărat o pereche.

Nu-mi venea să cred că se puteau spune atât de multe lucruri doar dintr-o examinare. Se pare că se putea afla dacă eram o pereche sau nu chiar și din nivelul feromonilor. Nu știam nimic despre asta.

În plus, exista ceva numit „certificat de pereche”. Eu și Yuugo primisem fiecare câte un astfel de certificat pe care erau scrise numele noastre.

Certificatul avea numele „Kimura Sou” și „Lars Lindgren” aliniate unul lângă altul. Când mi-am plimbat degetul de-a lungul numelor noastre, mâna lui Yuugo a coborât deasupra mea.

– O chestie ca asta te face fericit, nu-i așa?

– …Da.

Yuugo își plimbă și el degetele peste numele noastre. Chiar devenisem o pereche. Inima îmi tremură la realizarea acestui fapt. Îl rugasem pe Yuugo să mă conducă până aproape de casa mea.

Nu-și parcase mașina în fața casei mele, ci la colțul dinaintea ei. Era puțin trecut de ora 14:00. Terminasem mai devreme decât plănuisem.

– Errr, atunci eu o să plec.

Coborâsem din mașină și vorbeam cu Yuugo de afară. Mă întrebam când îl voi putea întâlni din nou data viitoare. Nu eram sigur ce salut de rămas bun să-i spun.

La revedere? Pe curând?

…De fapt, încă mai voiam să fiu împreună cu el. Nu-mi găseam cuvintele potrivite, așa că doar mă holbam la Yuugo.

– …Nu vreau să mă despart de tine. Vreau să fiu în continuare cu tine, Sou.

Yuugo își lăsă sprâncenele în jos și mormăi încet aceste cuvinte. Și el simțea la fel ca mine. Dădusem din cap în tăcere.

Yuugo își întinse mâna din interiorul mașinii și mă mângâie pe creștet. Imediat după asta, mâna lui se deplasă în jos până la ceafă și atinse semnul mușcăturii sale.

– …Aici, însă, e semnul meu, așa că mă simt puțin ușurat.

– Mm…

Purtam un guler de protecție. Nu mai era nevoie să-mi protejez ceafa, dar îl purtam pentru a ascunde marca, care era prea evidentă. Încă nu îndrăzneam să mă plimb cu semnul pe gât expus la vedere.

– Mmm, îmi pare rău… că l-am ascuns.

– Hm? Oh, asta. Alfa pot ști imediat dacă cineva are o pereche sau nu, chiar și fără să vadă semnul mușcăturii, așa că e în regulă.

– Înțeleg.

Chiar dacă Yuugo îmi spuse asta, tot mă simțeam îngrijorat că poate nu era un lucru bun să ascund dovada că suntem o pereche.

– … Mulțumesc pentru că mereu ai ținut cont de cererile egoiste. Pentru această perioadă și, de asemenea, pentru intenția ta de a-mi saluta părinții.

– E în regulă. Am înțeles.

– Totuși a trebuit să amâni întâlnirea cu părinții mei din cauza mea… Când voi fi pe deplin pregătit, te voi invita la mine acasă. Vei veni atunci, nu-i așa?

– Bineînțeles.

Zâmbetul lui Yuugo mă linişti. Apoi mă ciufuli din nou pe păr.

– Ar trebui doar să le spun „vă rog să vă lăsați fiul pe mâinile mele?”, nu-i așa?

– …Vorbești serios?

– Foarte serios. Sau ar trebui să port eu numele tău în schimb?

– Nu poți face asta. Tu ești succesorul companiei.

– Aș putea să lucrez în continuare fără nicio problemă, chiar dacă mi-aș schimba numele în Kimura Yuugo.

Nu era corect să lanseze un astfel de atac surpriză. Nu exista nicio regulă cum că ar trebui să ne schimbăm numele de familie după ce deveneam o pereche. Asta însemna că… se gândea la căsătorie?

Nu era ca și cum… Nu mă gândisem niciodată dacă numele meu urma să se schimbe în Sou Lindgren. Dar nu trebuia să vorbim despre asta în acest moment.

Îmi acoperisem gura pentru a-mi ascunde obrazul înroșit și îl priveam atent pe Yuugo. Cumva se înroșise și el puțin. Hmm?

– … Acest gen de reacție nu este corect.

Yuugo era cel care aduse vorba despre asta, dar se pare că tot el se simțise jenat. Își răcori fața fluturându-şi mâna. Ne-am privit reciproc fețele înroșite ale celuilalt și am zâmbit în același timp.

– Ar trebui să plec?

– Da. Vom ieși în evidență dacă vom sta așa.

Într-adevăr, locul în care ne aflam era o zonă rezidențială normală, iar prezența lui Yuugo aici ar putea ieși în evidență.

Cum nu-i puteam ascunde sentimentele mele de singurătate, Yuugo îmi făcu un semn cu mâna din interiorul mașinii. Mi-am aplecat fața spre fereastră, iar fața lui Yugo se apropie și ea.

Buzele noastre se împreunară.

– Anunță-mă când ți-e dor de mine. Voi veni imediat.

Acest fel al lui de a fi era atât de nedrept. Dar se pare că el chiar ar veni dacă l-aș suna. Mi-am fluturat mâna de rămas bun. Rămăsesem acolo uitându-mă la Yuugo până când mașina lui  dispăruse din peisaj.

– Ai întârziat atât de mult.

– Huh, soră, cum de ești aici?

Sora mea era acolo atunci când am deschis ușa de la intrare. Stătea în fața mea și mă privea cu o atitudine impunătoare. Mă întrebam cât timp trecuse de când îmi văzusem sora în această casă, din moment ce rar venea în vizită.

– Va fi o reuniune de familie, așa că bineînțeles că sunt și eu aici.

Văzându-mă mut de uimire, mi-a plesnit ușor o palmă peste cap. Chiar dacă îi spusesem deja totul de ieri…asta însemna că și-a lăsat toată treaba deoparte doar ca să vină aici? Dar nu avea de lucru azi?

– Soră, cum rămâne cu munca ta?

– Mi-am luat o zi liberă, desigur. Nu sunt singura care face asta.

– Asta înseamnă că…

– Hai, hai să mergem în sufragerie.

Nici măcar nu mă lăsase să-mi pregătesc inima pentru asta. Mă trase de braț și ne îndreptarăm amândoi spre sufragerie. Toată familia mea era deja adunată acolo.

Imediat ce intrarăm, îmi înghețară picioarele instantaneu și nu mă mai puteam mișca. Îmi mișcam doar privirea pentru a scana întreaga cameră.

Mama și tata stăteau la o masă de patru persoane, iar fratele meu mai mic, Mei, era întins pe canapea, puțin mai departe de ei. Sora mea îmi dădu drumul la braț atunci când simți că mă oprisem din mișcare și se duse spre mama și tata.

– …Păi…

Aveam ceva să le spun. Asta era ceea ce le spusesem la telefon pentru a-i aduna pe toți aici. Dar nu credeam că totul se va întâmpla atât de repede.

Era vina mea că nu precizasem o oră, dar nu mă așteptam ca tatăl meu să-și ia o zi liberă de la muncă pentru asta… Mă gândeam că vom vorbi seara.

Și totuși, se întâmplase atât de repede. Mă întrebam cu ce ar trebui să încep discuția. Nici măcar nu mă hotărâsem încă. Nu reușeam nici măcar să-i privesc direct în ochi.

Și asta pentru că, de obicei, îmi țineam capul plecat chiar și atunci când luam masa împreună. De asemenea, rareori ieșeam din camera mea atunci când eram acasă.

…Dar, trebuia să le vorbesc despre asta într-un mod corespunzător astăzi.

Mă hotărâsem să fac asta și depusesem eforturi pentru a-i aduna pe toți aici. Mă gândeam la asta, dar cuvintele nu puteau să-mi iasă pe gură.

– Hei, atmosfera asta este prea apăsătoare.

Înainte să fi putut spune ceva, fratele meu mai mic, Mei, luă cuvântul. Se ridică de pe canapea și își făcu o întindere a corpului. Apoi veni spre mine.

– Frate mai mare, felicitări. Am auzit că ai o pereche.

– Huh…?

Își înfășură ferm brațele în jurul umărului meu. Mei era cu doi ani mai mic ca vârstă decât mine, dar era deja mai înalt comparativ cu mine. Avea și un fizic bun, așa că m-aș fi clătinat dacă și-ar fi lăsat toată greutatea pe mine.

– …De ce?

– Hm? Nu este asta ceva de sărbătorit?

Mei își plecă capul spre mine văzând reacția mea nedumerită. Nu greșea… Dar nu mă așteptam să spună așa ceva. Mintea mea nu se putea obișnui cu cuvintele lui neașteptate.

În timp ce stăteam înghețat, de data aceasta mama se apropie de mine. În urma sa, tata s-a ridicat și el de pe scaun se uita la mine. Mei se îndepărtă de mine, ca și cum ar fi vrut să-i facă loc mamei.

– …Nu știu cum să vorbesc cu voi toți despre asta.

Mama, care stătea în fața mea, mă ținea de mână. Era mai scundă decât mine. Mă strânse cu putere și își ridică privirea spre mine.

– Am auzit de la Kazuki că partenerul tău este o persoană bună. Dar… încă sunt îngrijorată că ar putea fi prea devreme pentru tine să devii perechea lui… Sou, ești bine cu asta?

– Huh…?

– Va avea această persoană grijă de tine?

Mama mă ținea atât de strâns de mână încât aproape că mă durea. Mama, care părea atât de îngrijorată, se schimbase la față, părând a fi pe cale să plângă în orice moment.

– Yuugo… a spus că mă va prețui. De asemenea, i-am promis și eu că îl voi prețui.

– …Deci el este cineva pe care vrei să-l prețuiești.

– Da.

Răspunsesem exact la ce mă întrebase. Dar tot nu prea înțelegeam ce se întâmpla. De asemenea, nu știam încă de ce mama mă întrebase așa ceva sau dacă acesta era răspunsul corect.

Mama își întoarse apoi privirea spre tata. Tata, care stătea în spatele ei, se apropie de mine. Se așeză lângă mine, își puse mâna pe capul meu și îmi ciufuli părul intens.

Era gestul pe care îl făcea de când eram mic, atunci când mă lăuda.

– Sou, felicitări. Mă bucur că ți-ai găsit un partener bun.

Îmi dădusem imediat seama de sensul cuvintelor tatălui meu. Chiar erau fericiți că am o pereche? Asta însemna că erau de acord cu relația mea cu Yuugo?

Credeam că vor fi împotrivă… Mă simțeam puțin surprins de faptul cât de ușor au acceptat-o.

– …Nu sunteți împotrivă?

– Nu am face asta niciodată. Acea persoană este unica pereche pentru tine, nu-i așa? Dacă ar fi să te rănească, aș fi fericit să-l pocnesc, totuși… El nu este o astfel de persoană, nu-i așa?

– Să-l pocnești…?

Mama, care era mai scundă decât mine, spuse și ea că-i va da un pumn lui Yuugo… Pentru o clipă, am rămas surprins de cuvintele ei.

Îmi imaginam fața lui Yuugo primind un pumn de la ea și nu m-am putut abține să nu izbucnesc în râs. Nu era momentul potrivit pentru asta, dar chiar nu mi-am putut abține râsul.

– În sfârșit îți văd fața zâmbind după atâta timp.

– Așa este. A trecut ceva vreme de atunci.

Mama dădu din cap ca răspuns la vocea blândă a tatălui. Dacă ar fi să mă gândesc bine, cred că râdeam foarte rar în fața familiei mele.

Poate pentru că, în subconștient, îmi reprimam toate emoțiile, pentru a nu dezlănțui furia irațională, care fierbea mereu în mine. Și tata începuse să zâmbească în timp ce eu râdeam. La fel și mama. Observasem câteva lacrimi de bucurie în colțul ochilor ei.

Mei și sora mea zâmbeau și ei. Simțeam că trecuse mult timp de când nu-mi mai văzusem toată familia râzând așa.

{Deci, te-ai împăcat cu ei?}

– Nu e chiar o împăcare…De fapt, cred că eu fusesem cel care  construise un zid între noi. Familia mea nu se schimbase deloc.

Nu familia mea se schimbase, ci eu. Familia mea era doar puțin confuză, dar eu mă distanțasem de ei și construisem un zid între noi… Eu eram cel care amplificase stânjeneala.

Sora mea părea să fie conștientă de asta. Spuse că nu intervenise pentru că știa că nu o voi asculta chiar dacă m-ar fi forțat. Pentru că această latură a mea era asemănătoare cu a ei.

A mai spus că ea și Dr. Kazuki mă supravegheau de la distanță pentru a se asigura că nu fac nimic necugetat. Într-adevăr, înainte să-l cunosc pe Yuugo, poate că nici nu ascultam un astfel de sfat. Eram la fel de încăpățânat ca și sora mea în acest sens.

– Când am încercat să le vorbesc despre asta, fusese totul ca de obicei. Dar au fost surprinși când le-am rostit numele tău. Se pare că mama este fanul tău.

{Fanul meu?}

– E într-adevăr surprinzător, pentru că tu nici măcar nu ești o celebritate. Dar ea fix așa a spus. Este o nebunie, are chiar și o colecție cu poze de-ale tale.

Mamei mele chiar îi plăceau oamenii arătoși. Se lăudase că își cumpărase o revistă de afaceri deși nu o citise niciodată, doar pentru că avea pozele lui Yuugo pe copertă. Ei bine, i-am făcut o poză cu telefonul meu.

{Acum mi se pare că a fost ridicată bariera pentru a-ți întâlni părinții.}

– De ce spui asta?

{Dacă mama ta va spune că sunt diferit de impresia ei despre mine?}

Nu m-am putut abține să nu râd când Yuugo spuse asta serios, cu o față îngrijorată.