Virtual Alpha și eu – Capitolul 35 (Extra-1)

 *Această poveste este din punctul de vedere al dezvoltatorului de aplicații, Yanagi. Are loc înaintea evenimentelor din povestea principală.

Mă aflam la ceremonia de nuntă a colegilor mei de clasă. La locația plină de farmec, am dat peste spatele cuiva stând cu capul plecat.

Acea persoană stătea pe un scaun în zona dedicată familiei miresei. Auzisem că mireasa avea doi frați mai mici, care se născuseră mult ani mai târziu după ea, așa că acea persoană trebuia să fie unul dintre ei.

Chiar și de la distanță, îmi putusem da seama imediat că expresia de pe chipul său nu era una strălucitoare. În timp ce toți ceilalți aveau zâmbete fericite pe față și erau într-o dispoziție festivă, el era singurul cu o expresie posomorâtă. Mă făcuse curios și nu-mi putusem lua o vreme ochii de la el.

Arăta de parcă era îngrijorat de ceva. Se uita în jurul lui și uneori își încrunta sprâncenele, de parcă suferea. Expresia lui suferindă mi se întipărise în memorie.

Motivul pentru care îmi amintisem de acel eveniment, deși trecuse un an de atunci, era pentru că trecusem din nou pe lângă el.

Era în fața clinicii omegaverse. Îl zărisem întâmplător la intrarea în clinica pe care o vizitam ​​pentru controlul meu obișnuit. Părea să se mai fi înălțat un pic față de atunci, dar impresia mea despre el nu se schimbase prea mult. Încă mergea cu capul plecat și trecuse pe lângă mine fără să-mi observe privirea.

– El este Sou. Cumnatul meu mai mic.

Ninomiya Kazuki, doctorul meu și, totodată, colegul meu de clasă, îmi spusese asta în timp ce se uita pe fișa mea. El era vedeta ceremoniei de nuntă de acum un an.

Trecuse aproape un an de când își deschisese clinica, după căsătorie. Mulți alți pacienți în afară de mine începuseră să vină aici, de aceea devenea din ce în ce mai greu să obțin momentul dorit atunci când îmi făceam o programare cu o săptămână înainte.

Personalitatea lui Kazuki era și ea unul dintre motive. Avea un aer calm și blând și numai auzindu-l vorbind te făcea să te simți în largul tău. Această latură a lui nu se schimbase prea mult față de perioada când era student.

Chiar dacă clinica devenise foarte populară, el își făcea timp pentru fiecare pacient, iar faptul că le asculta nevoile într-o manieră grijulie îi oferea un scor ridicat.

În plus, faptul că Dr. Kazuki însuși era un Omega, trebuia să fie un alt motiv pentru care această clinică era mai populară decât alte clinici omegaverse.

Era destul de rar ca un Omega să fie doctor. Asta pentru că nu mulți oameni aspiră să devină unul. Chiar dacă ar face-o, mulți dintre ei ar putea crede că nu vor reuși niciodată.

Indiferent cât de multe supresoare bune fuseseră dezvoltate, Omega tot sufereau din cauza căldurilor. Era normal ca ei să nu poată duce o viață normală în acea perioadă.

Din moment ce nu-și puteau trăi viața de zi cu zi în mod corespunzător, nu aveau cum să se ocupe de studiile lor. Căldurile veneau întotdeauna o dată pe lună.

De fiecare dată când un Omega își lua câteva zile libere din cauza căldurilor, decalajul de performanță academică dintre ei și colegii lor creștea. Chiar dacă ar depune eforturi pentru a reduce decalajul, următorul ciclu de călduri urma să vină din nou.

Mulți Omega încetau să mai încerce și renunțau la viitorul lor din cauza acestei realități. Eu eram unul dintre acei Omega, care făcuseră acest efort, dar efortul lui Kazuki fusese incomensurabil, deoarece declarase clar, încă de când ne cunoscusem, că voia să devină medic.

Fusese cu adevărat o persoană sârguincioasă, aflată mereu în fruntea clasei alături de Alfa. O mulțime de Omega își doreau să fie examinați de un doctor Omega, așa că această mică clinică era plină de pacienți din toată țara.

– Deci și puștiul este și un Omega.

– Da. Am aflat cam acum un an, chiar înainte de nuntă.

Oare de aceea avea acea expresie pe față în ziua respectivă?

Motivul pentru care arăta mereu atât de posomorât trebuia să fie din cauză că încă nu se putea împăca cu genul său Omega. Ca Omega, puteam înțelege oarecum acest sentiment.

Cu toate acestea, deși trecuse un an de atunci, expresia lui nu se schimbase prea mult. Când i-am văzut fața ieșind din clinică cu o expresie abătută, aceasta mi-a amintit imediat de acea zi. Se putea să sufere în continuare în legătură cu genul său.

– Nu îi asculți problemele, Kazuki?

Faptul că tocmai ieșise din această clinică însemna că și el era probabil pacient aici. Omega care nu avea o pereche trebuia să viziteze clinica cel puțin o dată la două luni. Asta pentru că aveau nevoie de un supresor de fiecare dată când le veneau căldurile.

Mă întrebam dacă putea să se bazeze pe Kazuki… ca doctor personal, cumnat sau ca un coleg Omega.

– …Hm, știi, Sou este genul de persoană care nu se simte confortabil să discute despre problemele sale cu oamenii din jurul său. Mă are ca doctor personal, dar tot nu îmi spune ce simte cu adevărat.

Kazuki își ridicase privirea de la fișă, își întorsese scaunul și se uita spre mine. Avea un zâmbet tulburat pe față. Își înclină ușor capul și își presă degetele în spatele urechilor. Era gestul pe care Kazuki îl facea adesea atunci când se gândea la ceva.

– Mă întreb dacă ar trebui să-i recomand o altă clinică.

– Nici măcar nu-ți vorbește despre asta?

– Nu, nu e chiar așa. El e mai mult decât dispus să vorbească cu mine. Dar, cum să-ți spun? Probabil că o face inconștient, se pare că există o linie între noi… Cred că nu-mi spune cum se simte cu adevărat. Ah, asta este doar ceea ce simt eu despre asta, nu știu ce se întâmplă mai exact.

– …Într-un fel îl înțeleg.

La fel fusese și când îl văzusem în fața clinicii. Avea un zâmbet pe buze când vorbea cu recepționera. Dar în momentul în care se întorcea și ieșea din clinică, zâmbetul îi dispărea de pe față și își pleca capul.

Probabil că nu o făcea în mod conștient. Exact cum spusese Kazuki, cred că își închidea inima inconștient. Comportamentul lui, care părea că se forța, de asemenea, mă făcuse curios în privința lui.

Dacă mă gândeam bine, îmi aminteam că exact din același motiv ajunsesem să-l urmăresc atent cu privirea la ceremonia de nuntă.

Nu avea doar o expresie posomorâtă pe față. De multe ori zâmbea pentru a-și păstra înfățișarea, pentru că devenea îngrijorat de privirile celorlalți. O făcea ca să pară natural cu ceilalți.

Poate că nu se înțelegea prea bine cu familia lui. Dar trebuie să fie genul de persoană care se îngrijora din cauza asta… așa că încerca să o facă astfel încât ceilalți oameni să nu observe.

Își reprima propriile sentimente și încerca să se comporte normal. Mă întrebam dacă era deștept sau dacă era timid. Mai cunoșteam o altă persoană care se comporta la fel ca el.

Nu știu de ce, dar mi-am amintit chipul acelei persoane dintr-un anume motiv. Cei doi nu semănau deloc, dar acea expresie a lor semăna oarecum.

Cealaltă persoană era un Alfa, care era total opusul lui Sou. Dar, amândoi depuneau eforturi în legătură cu propriul lor gen. Mă întrebam brusc dacă aș puteam  ceva pentru a ajuta oamenii care aveau astfel de probleme.

– Miya, nu te duci la culcare?

– Ah… deci s-a făcut deja ora pentru asta.

Era deja ora era deja 3:00 am. Era mai degrabă dimineață decât noapte. Și cu toate astea trebuia să plec de acasă în trei ore… Se pare că azi trebuia să merg la muncă fără să dorm. Masago, Alfa care locuia împreună cu mine, mă privea cu o față adormită. Acest chip al său nu însemna că era de fapt somnoros. Masago arăta mereu așa.

Era mai lent din fire și era greu să-ți dai seama la ce se gândește dintr-o singură privire. Acest Alfa, mai tânăr decât mine, era perechea mea. Trecuseră aproape zece ani de când devenisem o pereche, dar acel aer al lui nu se schimbase deloc.

Între mine și Masago erau șapte ani diferență, dar eram prieteni încă din copilărie și crescusem în același cartier. Fusesem foarte surprins când am aflat că Masago, care era apropiat de mine și mă urmărea mereu, era un Alfa.

Poate părea puțin distant, dar nu pentru că era un prost. De fapt, era foarte ager la minte. Doar că gândea adesea în tăcere, ceea ce îl făcea să pară puțin desincronizat cu cei din jur.

Chiar și după ce aflase că era un Alfa, Masago nu mă părăsise niciodată. Apoi ieșisem împreună și devenisem o pereche într-un mod foarte natural… cred eu. Totuși nu-mi aminteam prea multe despre asta acum.

Dar el devenise într-adevăr diferit odată ce ajunsese perechea mea. O distanță crescuse între noi după ce devenisem o pereche.

– Nu am observat că te-ai întors.

– Te-am strigat, dar se pare că erai foarte concentrat. Pari să fii treaz chiar și după ce am ieșit din baie, așa că eram curios.

Simțeam că trecuse mult timp de când nu mai vorbisem așa cu Masago. Eu și Masago lucram la aceeași companie, dar ne întâlneam rar la birou. Asta pentru că eram secretar, iar Masago era implicat în dezvoltare și cercetare.

Masago era un cercetător înnăscut și, atunci când se concentra pe munca sa, rămânea în laborator chiar și în zilele lui libere. Iar în zilele săptămânii, venea acasă când eu deja dormeam. Nu prea se descurca cu diminețile, așa că nu se trezea niciodată înainte ca eu să ies din casă.

Trăiam împreună, dar viața noastră de zi cu zi trecea în mare parte una pe lângă alta. Nu era prima dată când se întâmpla acest lucru. Viața noastră de zi cu zi nu se schimbase prea tare de când devenisem o pereche.

Dar desigur, atunci când eram în călduri ne luam o zi liberă și ne îmbrățișam toată ziua, dar în afară de asta era mereu așa. Dacă nu aș fi fost treaz la ora asta, nici nu am fi vorbit între noi acasă.

– Pot să arunc o privire…?

– Da, sigur.

Masago părea să fie curios în legătură cu ceea ce notasem mai devreme. Luase teancul de hârtii și citi cu voce tare titlul de pe prima pagină.

– Virtual Alpha…?

– Mă întreb dacă aș putea face așa ceva.

Mă gândeam la asta încă de aseară, când mă întorsesem de la clinică. Dacă nu puteau vorbi cu nimeni în viața reală, cum ar fi să aibă un partener virtual?

Nu o persoană reală, ci un AI Alfa. Dacă ar exista cineva care nu exista de fapt în viața reală, mă gândeam că poate nu aveau nevoie să se prefacă că erau cineva care nu erau și că puteau să vorbească deschis despre ceea ce aveau în minte.

Masago nu răspunse la cuvintele mele. Nu mă ignorase, ci păruse concentrat pe document. Răsfoia numărul mare de pagini, pe care nici măcar nu-mi aminteam câte scrisesem, într-un ritm foarte rapid.

Mă întrebam dacă într-adevăr înțelegea conținutul. Acestea erau doar ciorne pe care îmi scrisesem ideile într-o singură noapte. Erau doar gânduri pe care le-am avut și le-am notat. Dar dacă aș fi putut finaliza această aplicație, eram convins că multe Omega aveau să fie salvate.

Făcusem această aplicație pentru Omega precum Kanade, care nu putea vorbi cu nimeni apropiat despre problemele sale, pentru a nu trece singur prin căldurile chinuitoare… Voiam să creez o existență pe care să se poată baza.

– Arată destul de interesant.

– Ce?

– Hai să facem această aplicație.

Perechea mea Alfa zâmbi, dar având ochii la fel de somnoroși ca întotdeauna.