Vântul prin arbori- Capitolul 11 vol 2

Fondul muzical al capitolului:

https://youtu.be/G9FEZQ7YXYA?si=_D7_VEKq81tKJLB8

Namsong ajunsese la apartamentul lui Taratree. Zăbovi o clipă, apăsându-și mâna pe piept pentru a încetini bătăile inimii, apoi împinse ușa încet, dar cu hotărârea unui om care își cunoaște destinul. Avansă spre dormitorul care era scăldat într-o lumină palidă, adusă de lampa de pe noptieră. Taratree, așezat pe marginea patului, tresări când îl văzu. Privirea lui se înmuie brusc, însă nu apucă să spună nimic, pentru că trupul firav al lui Namsong se aruncă spre el cu o forță neașteptată.

Deși încă slăbit, cu pielea palidă și gesturi fragile, Namsong ardea. Îi cuprinse fața între palme și îl sărută adânc, de parcă ar fi vrut să-i absoarbă sufletul. Buzele lor se căutau cu febrilitate, iar sărutul, la început tremurat, deveni apăsat, mistuitor. Din gâtul lui Namsong scăpă un oftat prelung, un sunet plin de sete și de poftă, dar și de o iubire care nu mai încăpea în el.

– Eu sunt Wind, vântul care se va pierde mereu între ramurile tale…arbore statornic, șopti printre sărutări, revenind de fiecare dată cu aceeași fierbințeală.

Își lipi buzele de colțul gurii lui Taratree, de obrazul lui, de gât, ca și cum ar fi vrut să-l marcheze peste tot, să nu mai existe loc neatins. În fiecare sărut era un sentiment, o dovadă că trăise pentru clipa asta.

Taratree simțea cum inima îi explodează. La început îl cuprinse cu reținere, încercând să îl domolească, dar căldura pasională a lui Namsong îi sfărâmă rezistența. Îl lăsă să-l invadeze, să-l prindă în acel iureș de dorințe. Îi mângâie spatele, simțindu-i fiecare tremur, fiecare zvâcnire a mușchilor slăbiți, și în același timp îl strânse cu o tandrețe copleșitoare, de parcă ar fi vrut să-l apere de propria lui ardoare.

Sărutările lui Taratree erau mai lente, pline de grijă, dar în ele se ascundea toată teama de a nu-l pierde din nou. Îl gusta cu răbdare, buzele lui se plimbau încet peste cele ale lui Namsong, peste obrajii umezi, în timp ce inima îi bătea înnebunitor. Se simțea vinovat că-l lasă să se consume, dar și fericit că dragostea lor era atât de vie, atât de reală. Se simțea atât de împlinit, atât de iubit…

Noaptea îi învălui într-o tăcere grea, punctată doar de sunetul sărutărilor și de respirația lor tot mai înfierbântată. Namsong era focul, unul fragil, dar mistuitor, iar Taratree era arborele care îl primea și îl adăpostea. Se contopeau din ce în ce mai mult, până când nu mai exista graniță între trupurile lor.

Taratree îl așeză cu grijă pe pat, mângâindu-i tâmplele și sărutându-i cu o delicatețe sfâșietoare buzele încă arse de dor. Pentru el, fiecare atingere era o promisiune nerostită: că îl va păstra, că îl va apăra, că îl va adăposti pentru totdeauna.

Pentru Namsong, fiecare sărut era dovada că trăiește. Că iubirea lui, prinsă între răni și suferință, învinsese totul. Cuprins în brațe de Taratree, șopti din nou, aproape plângând:

– Vântul nu va mai pleca niciodată… niciodată…

Taratree, cu lacrimi ascunse în colțul ochilor, îl strânse mai tare, lăsându-și sufletul să se miște sub adierea vântului.

Namsong tremura în brațele lui, dar nu de slăbiciune, ci de dorința arzătoare care îl consuma. Își lăsă degetele să alunece peste pieptul lui Taratree, prinzându-se de el cu toată forța pe care încă o avea. Se temea să nu dispară în absența atingerii.

Sărutul lor se adânci și mai mult, gurile lor se deschiseră una în fața celeilalte, limba lui Namsong se strecură tremurată, dar plină de pasiune, iar Taratree o primi cu răbdare, lăsându-se mistuit. Fiecare schimb de respirație era un strigăt mut de iubire, o nevoie de a se recunoaște dincolo de cuvinte.

Taratree îl așeză cu grijă pe pat, mângâindu-i părul umed de transpirație, și îl privi cu toată tandrețea lui adunată într-o singură clipă. Fragilitatea lui Namsong îl înspăimânta, dar cerul gri al ploilor de toamnă târzie din ochii lui îl cucerea fără cale de întoarcere mereu și mereu. Îl sărută lung, lent, apăsat, simțind cum tot trupul lui palid se înfierbântă sub atingerea sa.

Namsong se arcui sub el, căutând mereu mai mult, mai aproape, mai adânc. Din piept îi scăpă un murmur abia auzit:

-Lasă-mă să fiu vântul tău, pierde-te în mine…

În acea rugăminte părea că se strânsese întreaga lui viață. Îl sărută din nou, cu disperarea unui om care își găsise în sfârșit adăpostul. Pescărușul găsise în sfârșit catargul de pe care să privească imensitatea mării.

Taratree primi, cedă în întregime. Îl strânse la piept, îi acoperi trupul cu al lui, și iubirea lor se transformă într-un dans lent, delicat, în care fiecare mișcare spunea mai mult decât orice cuvânt. Nu exista grabă, nu exista altă lume în afară de ei doi.

Respirațiile li se amestecau, trupurile li se apropiau până la contopire. Taratree era atent la fiecare tresărire a lui Namsong, la fiecare oftat și la fiecare suspin, iar Namsong, în schimb, îi dăruia toată blândețea lui, lăsându-l să simtă că este iubit, adorat, protejat. Pentru Taratree, noaptea aceea era un jurământ tăcut: să nu-l abandoneze niciodată, să fie mereu ramura pe care vântul se așează. El intra și ieșea din canalul secret cu o anumită finețe, dar Namsong se întoarse dintr-o dată și se regăsi deasupra lui Taratree. Ca acum câteva luni, când făcuseră dragoste prima dată, Namsong impunea ritmul. Taratree era în pragul unei nebunii dulci, amețitoare, falusul lui fusese complet absorbit de băiatul cu plete albe și se potriveau atât de bine că-i venea să plângă de fericire. Îl iubise pe copilul cu plete bălaie și o ascunsese mereu, îl iubea pe bărbatul cu plete albe și scotea acum din el un evantai de sentimente colorate…culorile iubirii lui. Ieșeau acum una după alta, culoarea ochilor cu ploi ce șiruiau mereu învăluindu-i inima, culoarea pielii atât de albă, culoarea pletelor fine în tonalități hibernale, culoarea sufletului, atât de pur, culoarea cuvintelor nespuse. Și pe lângă culori existau și mirosuri. Mirosul de frezii al corpului, mirosul un pic înțepător al lichidelor seminale, mirosul gurilor cu accente de reglisă, mirosul transpirației cu aromă de „te doresc”. Navigând printre atâtea senzații, Taratree și Namsong se pierdură în avalanșa haotică a ejaculării…

Când ritmul lor se liniști, când iubirea lor se transformă într-o pace dulce, Namsong rămase lipit de pieptul lui Taratree, cu ochii închiși și buzele încă fremătând un zâmbet.

– Vântul nu va pleca niciodată… șopti din nou, abia auzit.

Taratree îl sărută pe frunte, lăsându-și emoționat lacrimile să cadă în părul lui:

– Și Tanmai nu-l va lăsa niciodată pe Wind să se piardă…

Noaptea îi îmbrățișă, iar dragostea lor pluti peste ei ca o aripă protectoare.

……………………

Dimineața se ivi încet peste vila Lom Pan Tanmai, filtrându-se prin draperiile grele și lăsând dungi de lumină caldă să se așeze peste trupurile lor. Aerul mirosea a liniște, iar tăcerea era spartă doar de ciripitul slab al păsărilor din grădină.

Taratree se trezi primul. Avea brațele încă strânse în jurul lui Namsong, ca și cum în somn ar fi continuat să-l apere. Își lăsă privirea să alunece peste chipul lui palid, odihnit acum, cu gene lungi așezate pe obrajii umezi de somn. Buzele lui erau încă roșii și umflate de la sărutările lungi din noaptea trecută, iar pe colțul gurii se ghicea un zâmbet liniștit.

Pentru o clipă, Taratree simți cum inima i se strânge. Fragilitatea lui Namsong era copleșitoare. Pielea lui încă purta urme de suferință, trupul îi era slăbit, și totuși, în ochii lui, atunci când se priviseră, ardea pasiunea, dorința, iubirea. Își duse încet mâna peste părul lui moale, netezindu-l cu o grijă infinită.

În somn, Namsong murmură ceva, se agită ușor și se lipi mai mult de pieptul lui Taratree, căutând protecție, fără să știe. Taratree îl strânse mai tare, șoptindu-i aproape fără glas:

– Odihnește-te, Wind…Tanmai al tău e aici.

Lumina dimineții creștea, iar camera părea să îi îmbrățișeze în căldura ei blândă. Taratree nu avea puterea să-l trezească. Îl privea doar, cu o recunoștință care îi încărca pieptul și cu o teamă ce nu voia să-i dea pace: teama că într-o zi ar putea să-l piardă din nou.

Dar peste toate, se ridica o liniște profundă, aceea a unei nopți care pecetluise ceva mai mult decât iubirea lor. Fusese promisiunea nerostită că nici vântul, nici arborele nu mai puteau exista unul fără altul.

Și astfel, Taratree rămase nemișcat, ținându-l strâns, ascultându-i respirația, și jurând în tăcere că fiecare dimineață avea să-l găsească tot așa: legănând în brațe cel mai prețios dar al vieții.

………………..

După trei luni, liniștea aripei de sud a vilei lui Ava părea un dar. Aerul mirosea a iasomie și a pământ ud, iar lumina de toamnă se strecura caldă printre perdelele subțiri. Maria își purta trupul fragil cu o grație neașteptată și fiecare pas era o luptă câștigată împotriva durerii. Încă avea umbre sub ochi, dar în privirea ei se aprinsese o flacără nouă. Reveniseră de la spital acum trei săptămâni și era prima seară când se regăseau în aceeași cameră pentru mai mult de 5 minute. Chen, prevenitor dormise aceste săptămâni în camera de oaspeți, spre marea tristețe a Mariei.

În seara aceea, ca de obicei, Chen venise să-i ureze noapte bună. Maria stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurând ușor pe genunchi și cu o alură de Madonă care se roagă. Chen, în cămașă simplă de bumbac și pantaloni de interior o privi în tăcere. Încă era tulburat de tot ce se întâmplase: lunile de spitalizare, pierderea copilului, tăcerea dintre ei. Îl durea să o știe rănită, dar mai mult îl durea că nu știa cum să-i aline sufletul și mai ales, că nu dormea cu ea. Se apropie, o sărută pe păr și îi ură noapte bună, apoi se întoarse să plece. În fiecare seară era același ritual, dar acum, Maria îl apucă brusc de mână pe Chen, împiedicându-l să plece. O apucase ferm, cu amândouă mâinile și o ținea cu disperare.

– Chen…

Vocea Mariei sună ca o adiere. Își ridică ochii spre el, plini de curajul unei decizii.

– Nu vreau să trăim în trecut. Știu ce am pierdut, dar nu vreau să ne pierdem unul pe altul. Eu… vreau să fim din nou ca înainte. Vreau să fim vii împreună. Și, dacă va fi să vină un copil din iubirea noastră, îl voi primi ca pe un miracol, nu ca pe o spaimă.

Chen clipi des, ca și cum ar fi încercat să alunge un vis prea intens. Nu se așteptase la asta. Delicatețea cu care ea îi vorbea, forța ascunsă în gesturile ei fragile, îl contrariau. Îi venea să o protejeze, să o ascundă de lume, și totuși… apropierea trupului ei îl aprindea. Îi simțea respirația caldă, pulsul rapid. De atâta timp își înăbușise dorințele, încât acum, la simpla atingere a mâinii ei, corpul i se trezise cu o putere pe care aproape o uitase.

Maria se ridică în picioare fără să-i dea drumul la mână. Se ridică pe vârfuri atingându-i buzele cu o finețe care îl făcu să ofteze adânc. Își revărsa iubirea nu cu grabă, ci cu răbdare, cu o tandrețe care îi rupea orice barieră. Mâinile ei începură să-i mângâie obrajii, gâtul, pieptul, iar în fiecare atingere a ei simțea nu o plăcere trecătoare, ci iubire, multă iubire. Maria îl iubea așa cum era și de aceea era foarte emoționat. O prinse dintr-o dată în brațe și îi acapară gura aceea senzuală care îl amețea de câte ori o vedea. Sărutând-o, creierul i se goli, inima descătușată de atâtea simțiri îi căzu acolo jos, unde centrul vieții lui pulsa dement. Da, se simțea el însuși cuprins de o demență gravă. Limba lui încolăcită în jurul limbii acelei ființe teribil de delicată, dar teribil de iubitoare îi șterse orice gândire. Nu mai știa cine era, câți ani avea, unde locuia. Creierul îi era spălat de acei senzori care se duceau toți spre originea speciei umane. Maria îi scoase cămașa, se lipi de el înlănțuindu-i gâtul și continuând să-l sărute. Scotea sunete gâfâite și după un timp începu să-l pipăie. Chen era într-o stare de catalepsie totală, fermecat de erotismul femeii lui. O lăsa să-l exploreze, să-l atingă peste tot. Se trezi cu pantalonii în vine și nu-i venea să creadă. Ce-i făcuse? Îl vrăjise? O luă în brațe ca pe un copil și o așeză în pat. Falusul lui devenise enorm și agitat. Încercă să se calmeze, dar cum putea oare? Întinsă în pat, Maria care avea doar o cămașă de noapte din mătase pe ea își încolăcise deja picioarele lungi și fine în jurul taliei lui. Chen crezu că explodează de atâta tensiune. Penisul tare și dureros se lipise de centrul vieții al Mariei. O simți umedă , fierbinte, gata să-l primească. Îi venea să plângă de emoție. Merita el o asemenea femeie? Era atât de frumoasă, atât de discretă, de dulce, de iubitoare. Se simțea ca un ciclop purtând în brațe o naiadă. Dintr-o dată, Maria deveni blândă. Își înfipse privirile în ochii lui de noapte fără stele. Chen simți brusc aroma florilor de nu-mă-uita. Vocea Mariei sună muzicală:

– Iubitule, te iubesc atât de mult. Nu mă dorești deloc? Eu, da, mult de tot. Te rog, dă-mi un copil.

Ultima rezistență a lui Chen se prăbuși ca un castel de cărți suflat de o respirație prea puternică. Falusul lui intră net în corpul iubitei lui făcând-o pe aceasta să se arcuiască și să geamă profund.

Noaptea lor se desfăcu ca o rugăciune fierbinte și delicată. El o posedă cu grijă, ca și cum ar fi ținut între palme o comoară fragilă, dar trupul îi răspunse cu foc, cu dorință eliberată după luni de abstinență. Simțea intensitatea sentimentelor, femeia aceasta îl învelea cu dragoste, mișcându-se în același ritm cu el. Urcau amândoi undeva , nu știa unde , cert era că întunericul de la început explodă și rămase doar lumina orgasmului.

În zorii zilei, Maria dormea sprijinită pe pieptul lui Chen, iar firul roșu, prins cândva de degetele lor, părea să-și fi întins din nou invizibilul pod, legându-i nu de moarte, ci de viață.

Maria își ridică privirea spre Chen, iar în ochii ei se citea nu doar fragilitate, ci și o sete adâncă de viață. Își lăsă degetele să-i atingă obrazul, urmărindu-i linia maxilarului, până la colțul buzelor. Era o atingere timidă, dar încărcată de o intensitate care îl făcu să-și țină respirația.

– Chen… șopti ea, dar sărutul care urmă fu ferm, cald, încărcat de toată dorința pe care o ascunsese în lunile de spital.

Buzele ei se lipiră de ale lui cu o delicatețe dureroasă, ca o petală de floare răcoroasă, dar care totuși arde. Chen simți cum rezistența lui interioară se sfărâmă din nou, cum focul pe care îl ținuse închis se dezlănțuia. O trase ușor mai aproape, iar trupurile lor se aliniară, tremurând unul contra celuilalt.

Maria își deschise gura, primindu-l, chemându-l, iar sărutul lor se adânci, devenind tot mai fierbinte, până la amețeală. Respirațiile li se amestecară, bătăile inimilor se topiră într-un singur ritm.

Mâinile lui Chen îi străbăteau spatele cu o atenție chinuită de dorință: voia să fie blând, să nu o rănească, dar trupul îi cerea mai mult, mai aproape, mai aproape. Maria simți ezitarea lui și îl strânse cu putere, lipindu-și pieptul fragil de al lui, arătându-i că nu voia să fie protejată de dorință, ci să fie îmbrățișată de el.

Un oftat scăpat de pe buzele ei îl aprinse și mai tare. Sărutările lui coborâră pe gâtul ei, pe clavicula delicată, iar ea își arcui trupul spre el, ca o flacără care se hrănea din atingerea lui.

Ei nu se mai țineau doar în brațe: se redescopereau, se revendicau, se iubeau cu o intensitate ce îmbina tandrețea cu focul nestăvilit al dorinței.

Trupurile lor se lăsară din nou purtate de o nevoie veche, înăbușită luni întregi, și totuși redescoperită acum cu o forță devastatoare. Chen o cuprinse pe Maria cu o grijă dureroasă, dar ea, cu fiecare gest, îi arăta că nu vrea să fie tratată ca o ființă fragilă, ci ca pe femeia care îl iubea, care îl dorea, care voia să trăiască prin el.

Sărutările lor se adânciră, devenind un șir nesfârșit de arderi. Buzele lui Chen coborau pe pielea ei, desenând trasee fierbinți de-a lungul gâtului, al umerilor, până la conturul sânilor. Maria își strânse degetele în spatele lui, trăgându-l tot mai aproape, până când între ei nu mai rămăsese niciun spațiu.

Noaptea lor nu fusese doar pasiune, ci și vindecare. Iar acum, această dimineață blândă era o dovadă că încă trăiau, că iubirea lor putea să răzbată prin moarte și pierdere. Chen îi șopti numele printre sărutări, iar Maria îi răspunse cu ardoare, cu brațe și buze care îl chemau neîncetat.

Când în cele din urmă se contopiră complet, cu trupurile unite și inimile bătând în același ritm, Maria izbucni într-un plâns cald, eliberator. Dar nu era un plâns al durerii, era unul al renașterii. Chen îi sărută lacrimile, topindu-le în propriile lui suspine, și în acea clipă amândoi știură că nu pierduseră totul. Încă se aveau unul pe altul…pentru totdeauna.

Trecură câteva săptămâni de la acel moment intim în care trupurile lor se regăsiseră, iar viața în apartamentele din aripa de sud a vilei începea să capete un ritm liniștit. Maria prindea culoare în obraji, zâmbea mai des, iar Chen o privea de fiecare dată ca și cum nu s-ar mai fi săturat să-i vadă lumina din ochi.

Într-o dimineață, Maria se trezi mai devreme decât de obicei. Stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate pe abdomen, simțind în trup o schimbare subtilă. Îi fusese rău în ultimele zile, un fior ușor la stomac, o oboseală ciudată, și deși încercă să nu se lase purtată de speranțe, inima îi bătu mai repede.

Chen intră în cameră cu o ceașcă de ceai cald. Zâmbetul lui era blând, dar când îi văzu chipul palid, o neliniște îi străbătu privirea.

-Ești bine? o întrebă, lăsând ceaiul pe noptieră și așezându-se lângă ea.

Maria îl privi lung, încercând să-și adune curajul. Îi luă mâna și i-o puse pe abdomenul ei plat. Gestul era atât de simplu, dar în el pulsa o emoție uriașă.

– Chen… cred că sunt din nou însărcinată.

Cuvintele îi tremuraseră pe buze, ca un secret scos la lumină. În încăpere se lăsă o liniște densă, în care bătăile inimilor lor păreau să răsune pe aceeași lungime de undă. Se auzea sunetul unei noi fericiri.

Chen o privi cu uimire. O clipă păru pierdut, prins între bucurie și frică. În ochii lui se amestecară dorința de a crede și teama de a nu o răni din nou printr-o speranță zadarnică. Chen o trase la pieptul lui, cuprinzând-o cu brațele ca și cum ar fi vrut să o apere de întreaga lume. Simțea emoțiile ei amestecându-se cu ale lui, simțea fiorul nou al unei vieți ce putea să se nască din iubirea lor.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai erau doar doi supraviețuitori ai durerii, ci doi oameni care îndrăzneau să creadă din nou în viitor