CEI PATRU-Capitolul 43

Repetiția adevărului

Noaptea concertului coborâse peste campus, cu luminile difuze aprinse pe alei și muzica ambientală plutind în aer ca o promisiune.

Studenții se adunau deja în jurul sălii principale, râdeau, își făceau poze, iar în spate, tehnicienii pregăteau sunetul.

Totul părea un vis orchestrat perfect.

Dar Noah era într-o altă poveste.

Stătea în fața ușii camerei lui Riven, îmbrăcat impecabil: cămașă albă, pantaloni negri, sacou, părul aranjat cu un efort sincer și… brațele pline. Un buchet de flori proaspete, o cutie cu bomboane de ciocolată în formă de lună, și trei cutii cu mâncare, pentru toate gusturile: dulce, sărat, vegan (în caz că Riven avea o latură misterioasă de post spiritual) și spicy (pentru că… Riven).

Ridică mâna să bată, dar înainte ca degetele să atingă lemnul, ușa se deschise brusc.

În fața lui, în toată gloria unei apariții demne de legendă, stătea Riven.

Îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cămașa descheiată la gât, pantalonii perfecți, părul ușor ud, iar pielea luminoasă de parcă ieșise dintr-un vis interzis.
Era o combinație între zeu, înger căzut și avertisment de „nu te apropia decât dacă vrei să pierzi controlul”.

Noah rămase cu gura deschisă la propriu.

Ochii lui coborâră lent peste siluetă, apoi urcară din nou, iar expresia lui deveni o poezie fără cuvinte.

— Închide gura, spuse Riven, atingându-i cu două degete bărbia și împingându-i ușor maxilarul înapoi.

Noah clipi de două ori, complet hipnotizat.

— Am spus fără flori, adăugă Riven rece.

Noah, fără să mai gândească, întinse brațele și îi oferii tot: florile, bomboanele, cutiile de mâncare. Parcă se descărca în brațele lui ca o livrare de emoții haotice.

Riven clătină din cap.

— Ești penibil.

Dar Noah deja intrase… trecuse pe lângă el, își lăsase pantofii cu grijă lângă ușă și se îndreptase direct spre… zona patului.

Ridică perna, o duse la nas și trase aer în piept ca un somelier emoțional.

— Miroase… a tine. A lemn, săpun scump și aroganță reținută.

— Doamne, cât ești de ciudat, mormăi Riven, punând florile pe un raft și închizând ușa cu piciorul.

Se întoarse spre Noah, care deja cerceta noptiera cu privirea.

— Te rog… nu atinge nimic… nimic. Lasă totul jos și… stai locului.

Noah se opri, cu o carte în mână, buzele ușor strânse, ca un copil prins în flagrant.

— Bine. Dar am voie să mă uit la tine? Sau și asta intră la categoria „strict interzis”?

Riven ridică sprânceana.

— Ai două minute, apoi începem. Adevărul.

Noah se lăsase cu picioarele încrucișate pe covorul moale din camera lui Riven, cu palmele sprijinite de podea, și privirea ridicată, ca un cățel obraznic care știe că a încălcat toate regulile și totuși n-are regrete.

— Ok. Deci, ca să rezum: nu suntem extratereștri, nu suntem parte dintr-un cult (cel puțin nu cu taxă lunară), și da… avem puteri, magie, vrăji, explozii. O grămadă de chestii pe care le descoperim și noi de parcă ne-am trezit în mijlocul unui joc video pe „hard mode”.

Riven îl asculta fără să clipească. Nu îl întrerupse nici măcar când Noah dădu din mâini teatral.

— Suntem patru frați. Născuți în aceeași zi, fiecare cu o abilitate diferită, plus trauma emoțională inclusă și un bagaj moștenit de secole. Bonus: blestem, desigur că e și un blestem, ce poveste n-ar avea unul?

Niciun zâmbet nu-i scăpă lui Riven, doar o tăcere densă, atentă, aproape… prea calmă.

— Și acum tu ești aici, continuă Noah, aplecându-se ușor în față.

— Frumos, sarcastic, cu sprâncene criminale și o atitudine de „nimeni nu mă atinge, dar toți vor”. Și sincer? Mă topești, dar nu ăsta e subiectul… deși e un subiect bun.

Riven nu spuse nimic.

Se ridică încet și începu să meargă în cerc prin cameră, lent, calculat. Parcă își aranja gândurile în tăcere, unul câte unul, până când… se opri.

Privirea lui se fixă pe Noah, nu sarcastică, nu superioară, ci… adevărată.

Se așeză pe marginea patului și spuse, cu o voce joasă, surprinzător de calmă:

— De aproximativ trei luni, visez aceeași pădure. Aceleași ruine, le simt… de parcă le-am trăit, le-am căutat, am fost în zeci de locuri, nu există, sau poate nu mai sunt.

Noah înghiți în sec, neliniștit.

— Și în vis… apare un băiat cu ochii ca cerul, îl știu, îl simt, îl văd… este rănit. Îl văd cum fuge, apoi e prins și înjunghiat. Fiecare vis… se termină la fel.

Noah își strânse genunchii.

— Și acel băiat…
Riven își trecu mâna prin păr

-… poartă chipul tău, Noah.

Tăcere….

Riven continuă, fără să-și mai cenzureze vocea:

— Prima oară te-am văzut acum o lună în campus. Eram cu gândurile aiurea, apoi… ai trecut pe lângă mine și corpul meu a știut, a tresărit, a spus: „el”. De atunci, simt că mă destram pe dinăuntru.

Noah rămăsese fără aer, ochii lui se mișcau rapid, fiecare cuvânt al lui Riven intrând în el ca o revelație dureroasă.

— Când te-am văzut în pădure aruncând piatra aia în aer… când ai distrus tot cu un gest… am știut că nu mai pot fugi de adevăr. Și știi ce? Mi-e teamă, o spun, n-o să o repet. Sunt doar un tip normal, nu am vrăji, nu am răspunsuri, nu am nici măcar un pumn magic să mă apăr. Dar…

Riven își coborî ușor privirea, apoi o ridică din nou spre Noah.

— …nu sunt laș, nu fug. Vreau să știu ce ești tu, Noah? Ce sunteți voi? Ce se întâmplă în acea pădure? Și… de ce te visez în fiecare seară?

Noah nu mai zâmbea.

Pentru prima dată, inima lui bătea în același ritm cu a lui Riven.

Ritmul adevărului.

Noah rămase nemișcat, părea că fiecare cuvânt al lui Riven se lipise de pielea lui, de gânduri, de tot ce încerca să ascundă de atât de mult timp.

Ridică privirea și o fixă pe a lui Riven, serios… adevărat.

— Nu pot… să-ți spun totul.

Riven îl privi atent, dar nu-l întrerupse.

— Nu pentru că nu vreau. Pentru că… dacă rostesc cu voce tare tot ce suntem, tot ce putem face, tot ce purtăm în noi…
Noah inspiră adânc … e ca și cum i-aș chema… pe cei care ne caută, pe cei care ne vânează. Ar fi ca și cum le-aș spune: „Uite-ne. Suntem aici, luați-ne din nou.”

Pauză…. Tăcere….

— Nu suntem personaje din povești. Nu suntem nici eroi, nici monștri. Suntem… băieți care s-au trezit cu blesteme moștenite și vieți rupte în bucăți.

Ochii lui Noah erau clari acum. Nu mai era nimic haotic în ei, doar durere liniștită și o maturitate pe care puțini o știau despre el.

— Ne-au vânat. Ne-au omorât și de fiecare dată, ne-am trezit din nou, în alte locuri, în alte vieți, cu aceleași amintiri, aceleași puteri… și aceleași frici. Nu știm exact de ce, știm doar că nu se termină.

Riven clătină ușor din cap, dar nu cu neîncredere, ci cu un amestec de frustrare și… compasiune.

— Și tot ce vrem, continuă Noah, cu glas mai scăzut, … este o viață normală. Un moment de liniște, o zi fără să fugim, fără să ne ascundem, fără să ne întrebăm când va fi ultima.

Se ridică încet de pe podea, apropiindu-se de marginea patului. Se opri în fața lui Riven, dar nu-l atinse.

— Îți cer doar atât: răbdare și încredere. Nu ți-aș face rău niciodată, nici eu, nici frații mei. Nu suntem cei răi, Riven, chiar dacă… poate tot ce spun pare ireal, chiar dacă tu nu ești ca noi.

Se opri și își lăsă vocea să rămână suspendată în aerul dintre ei.

— Nu suntem perfecți, dar suntem vii și vrem să rămânem așa.

Riven nu se mișcă, dar în ochii lui verzi… ceva se schimbă: o lumină, o frică recunoscută, o decizie care se clădește în tăcere.

Timp de câteva secunde, Riven nu spuse nimic.

Doar îl privi pe Noah, fără sarcasm, fără ziduri, fără masca ironică pe care o purtase de la prima lor întâlnire.

Doar cu acea privire limpede care spune: te aud… nu înțeleg tot, dar… te aud.

Se ridică ușor de pe marginea patului, își aranjă cămașa neagră într-un gest absent și rosti simplu:

— O să întârziem la concert.

Noah clipi surprins. Se aștepta la orice: o întrebare, o glumă, un refuz, dar nu asta. Nu… acceptarea tăcută.

— Asta e tot? întreabă încet, aproape o șoaptă.

Riven se întoarse puțin spre el, cu mâna pe clanță, și ridică ușor o sprânceană, în stilul său clasic.

— Ce vrei? Aplauze? Promisiuni dramatice? Am spus că vin. Mergem în tăcere. E un început, nu?

Noah zâmbi. Nu larg, nu teatral, ci sincer, atât cât să-l doară puțin în piept.

— E un început perfect.

Ușa se deschise și au plecat împreună. În tăcere.

Dar între pașii lor… vibra o poveste care abia începea.