GLADIATOR-Capitolul 37

Ridică încet pleoapele, numai că, din cauza întunericului, nu putea zări absolut nimic. Doar o rază slabă de lumină se strecura printre lemnul ușii și toc, care nu se etanșa perfect, fapt ce îl făcu să realizeze că era zi.
Întinse mâna dreaptă, pipăind locul gol de lângă el.

Se ridică fulger în șezut, după care coborî din pat și bâjbâi în întuneric căutând masa. Reuși să aprindă lumânarea, apoi privi camera.

Era singur.
Nici urmă de Fabius.

În momentul în care realiză acest lucru, simți că i se înmoaie picioarele.
Se prinse cu ambele palme de masă și strânse din dinți atât de tare încât îl duseră maxilarele.

„Plecase.”
Era singurul cuvânt care îi străbătea gândurile.
„Îl părăsise.”
Un altul urma la rând, la fel de dureros.

Își dădu capul pe spate, privind bârnele din lemn de deasupra capului, înghițind urletul pe care voia cu tot sufletul să îl slobozescă.

Inspiră cu putere de două ori și, după ce își trase tunica pe trupul gol, deschise ușa și se opri sub arcada de la intrare.
Privi în stânga și în dreapta, în speranța că avea să-l vadă venind cu capul acoperit de gluga mantiei ponosite.

Încă nu îi venea să creadă că îl părăsise.
Furia începu să se reverse și asupra lui, fiindcă fusese atât de credul, lăsându-se în voia pasiunii și a somnului.

Se întoarse în cameră și, după ce mai privi încă o dată în jur, își trase pelerina și porni pe străzile înguste care duceau spre micul târg.

Poate se dusese să cumpere ceva alimente.

Privea atent fiecare persoană pe lângă care trecea, rugându-se să-l găsească.
Știa că se învinovățea pentru faptul că îl ținea în loc. Dar fusese destul de clar când îl asigurase că vrea să fie lângă el.
Crezuse că iubirea lor era puternică prin prisma încercărilor prin care trecuseră.
Iar acum, când erau liberi să o trăiască din plin, el… plecase.
Îl abandonase fără un cuvânt.

Ajunse în mica piață unde oamenii își aranjau mărfurile, iar mușteriii începeau să se arate rând pe rând, numai că… nici urmă de el.

Ar fi vrut să întrebe dacă îl văzuse cineva, dar asta însemna să dea o descriere. Iar acest lucru nu era posibil. Încă nu știa sigur dacă erau urmăriți sau nu.

Trebuia să-l caute singur.

Luă la pas de vreo două ori străduțele care începuseră să se umple de tot felul de oameni.
Încă nu îi venea să creadă că umbla ca un bezmetic, obsedat, în căutarea unui bărbat care probabil era la ore bune distanță de acest sătuc.

Era aproape amiază, iar soarele pârjolea pământul.

Hotărî să se întoarcă la cămăruță, dar, cum setea îi uscase gâtul, porni spre capătul așezării, unde se afla singura fântână.

Își făcu loc la jgheabul plin cu apă rece și bău cu poftă.
O familie cu trei copii își umpleau burdufurile, pe care le agățau apoi de șaua unui măgar. Alți oameni umpleau amforele.

Se trase la umbra unui pom și privi mulțimea care forfotea în jurul sursei de apă.
Nu îi venea să se întoarcă la camera goală. Nici nu știa ce avea să facă mai departe.
Să-l caute! Unde?
Sau să… plece?

Se ridică în picioare și, după ce își trase gluga pe cap, porni din nou pe străduțele înguste, asemenea unui om împovărat de griji.

Deodată simți o mână care îl trase brusc înapoi, lipindu-l de un zid ascuns într-o adâncitură.

— Taci!
Comanda îl făcu să își țină respirația.

— Te-a urmărit cineva? auzi vocea aceea cunoscută, pe care crezuse că nu o va mai auzi niciodată.

— Fabius… șopti el, mai mult ca să se convingă că era real.

— Eu am să merg înainte, iar tu urmează-mă. Cum am făcut și până acum.
În secunda următoare, Fabius porni înainte.

Elio îl urmă imediat, simțindu-și inima bătând ca un ansamblu de tamburine.
Nu plecase… nu plecase…
Erau singurele cuvinte care îi umpleau mintea.

Cum intrară în cameră, îl apucă pe Fabius de braț și îl propti în ușă, apoi îl prinse într-o îmbrățișare strânsă, acoperindu-i buzele cu ale lui.

Pentru o clipă, Fabius rămase stană de piatră. Apoi îl încercui cu brațele și îi răspunse cu aceeași ardoare.

Nu voia să-i mai dea drumul niciodată.

— Elio… încercă el să spună printre respirațiile sacadate.

— Să nu mai… îl sărută din nou, pleci niciodată… alt sărut de lângă mine.

— Elio… am plecat până la fântână să aduc apă.
Reuși să îl țină la o palmă distanță.
Cât așteptam să se umple amfora, am auzit oameni vorbind că sunt în sat trei bărbați care caută pe cineva. Așa că m-am dus să aflu despre ce e vorba.

— I-ai văzut? întrebă Elio, cu inima strânsă.

— Nu. Nici nu știu sigur dacă mă caută pe mine, dar…

— Mai bine am pleca, rosti Elio, simțind iar neliniștea umplându-l.

— Unde? Nu-mi vine în minte niciun loc în care am putea să mergem fără să ne găsească. Să nu mai trebuiască să privesc peste umăr.
Fabius se așeză pe marginea patului, cu capul între palme.

Elio se apropie și se așeză lângă el.

— M-am gândit… și cred că cea mai bună soluție este să merg la Împărat. Cu ajutorul lui Tiberius aș putea să-mi pledez cauza.
Ridică privirea, dar rămase cu ochii fixați pe degetele lui.

— Ești conștient că te-ar ucide înainte să ajungi măcar aproape de oraș? îi aminti Elio, pentru a mia oară.

— Prefer să mor, decât…

— Am o soluție, îl întrerupse Elio.

Fabius îl privi atent.

— Am putea merge în Tracia. Acolo ai fi în siguranță.

Tăcerea se așternu grea.

— În Tracia? întrebă Fabius, de parcă nu auzise bine.

Elio dădu din cap.

Fabius își trecu mâinile prin părul crescut.

— Este o decizie… adică… eu sunt roman.

Era o dilemă în toată puterea cuvântului.

— Mă gândesc de câteva zile la asta, mărturisi Elio.
Și sunt sigur că este cea mai bună soluție.

— Nu știu să vorbesc limba ta. Și, în plus… trăsăturile mele…

— Până ajungem, am să te învăț. Iar în privința înfățișării… îți lași părul să crească și încerci să îți corectezi accentul. Nu e greu.
Elio îi zâmbi încurajator.
Nu ai fi primul roman refugiat acolo.

Fabius își lăsă capul în jos.

— Elio… aș merge cu tine până la capătul pământului. Dar nu vreau să-ți fiu o povară.

— Și dacă trebuie să te car în spate, tot nu ai putea fi o povară.
Îi cuprinse umerii și îl trase lângă el.

— Îmi dai o speranță pe care nu știu dacă o merit.

Elio îi șterse o lacrimă.

— Ești tot ce sufletul îmi cere, iar speranța este tot ce acest suflet își dorește.

— Pentru mine, să te iubesc… este un privilegiu, rosti Elio, cu ochii umezi.

În clipa aceea, se îmbrățișară puternic, ca doi oameni care tocmai își aleseseră destinul.

Aveau în față un drum greu.
Dar iubirea lor, născută din suferință și încăpățânare, avea să le lumineze fiecare pas.