GLADIATOR-Capitolul 36

Fabius îi plăti femeii trei sersteți pentru pâine și după ce o băgă în desagă, porni la pas printre coșurile și tarabele vânzătorilor.
Își trase glugă pelerinei mai pe frunte și privi atent în jur, afișând nonșalanța unui cumpărător oarecare.
Plecaseră de trei zile din casa lui Tiberius, iar acum poposiră intr-un sătuc mai izolat unde inchiriară o cameră simplă.
Mai cumpără și câteva fructe după care porni pe străduțele înguste atent la fiecare pas.
Privi peste umăr când simți cum un corp mic se lipește de el.
Întinse rapid mâna și prinse de tunica zdrențuită un copil de vrio șapte, opt ani care ridică spre el un chip plin de murdărie dar fără a fi speriat.

— Uită-te pe unde mergi, îi spuse cu voce joasă.

Când să îi dea drumul un bărbat care apăruse de după colț se repezi asupra lor asemeni unui uliu în picaj spre prada țintită.
Fabius îi dădu drumu copilului care imediat o zbughi la fugă și dintr-o mișcare rapidă îi puse bărbatului cuțitul la gât.

— Cine ești și ce vrei? îl întrebă schimbând vocea într-una dură privind întrusul printre pleoapele mijite.

— Nu am nimic cu tine omule. Vroiam să prind zgâtia aceea de copil findcă m-a lăsat fără punga cu bani, se grăbi bărbatul să spună cu voce gâtuită.

— Cine este? întrebă Elio venind în grabă.

— Nimeni, spuse lăsând brațul în jos.

— Mai bine ai controla să vezi dacă mai ai punga cu bani de cât să te repezi la oameni în halul ăsta, îl apostrofă celălalt pipăindu-și gâtul.

Se îndepartă vorbind în continuare furios.

— Copilul acela zdrențăros ma lăsat fără punga cu sesterți, rosti pipăindu-și cingătoarea.

Cerșetori erau la ordinea zilei, așa că fusese precaut și lăsase la vedere punga cu mărunțiș.
Mai avea una pe care o îndesase la spate în cingătoarea lată.
Plus că jumătate din bani pe care îi luase cu ei erau la Elio. Exact pentru a evita astfel de probleme.
Când plecase la piață hotărâră să meargă separat. Fabius în față să facă cumpărături iar Elio în spate pentru a-l supraveghea în eventualitatea în care el nu ar fi fost atent.

— Să mergem, spuse făcându-i semn lui Elio.

Mai cotiră de două ori la stânga și după ce se asigurară că nu sunt urmăriți intrară pe sub arcada din piatră în micuța curte care ducea spre camera închiriată.
Inchiseră ușa în spatele lor și aprinseră o lumânare findcă nu exista nici o fereastră prin care ar fi putut întra lumina zilei.
Fabius scoase din desagă cele cumpărate și le așeză pe masă.
În cameră mai erau două scaune, un pat și două etajere. Câteva cârlige înfipte într-un perete ținea loc de cuiere.
Nici nu voiau și nici nu aveau bani necesari pentru a găsi un loc mai bun. Trebuiau să aibă foarte mare grijă cum își drămuiau dinari rămași.
Se așezară la masă și începură să mănânce în tăcere.
Pe lângă cumpărarea alimentelor, ieșirea fusese și în fel de incursiune pentru a cerceta sătucul în vederea depistării unor fețe dubioase.
A unor fețe care ar fi putut să îi caute pe ei în mod deosebit.

— Acel bărbat era chiar un păgubit sau…

— S-a speriat prea tare când i-am pus cuțitul la gât ca să fie altceva, îl asigură Fabius bănd două guri de apă din amfora de lut.

Papirusul trimis de Tiberius îi anunța că descoperise un complot pus la cale de Senator, care trimise oameni după Fabius să îl asasineze.
Astfel avea să se asigure ca acesta nu va mai putea niciodată să caute dovezi ale mârșăvie sale.
Cum necum aflase că s-ar fi ascuns în casa lui. Așa că aceasta nu mai era un loc sigur în care ar fi putut să mai stea.
Nu era nevoie de pumnal pentru a ucide și un simplu servitor cumpărat cu câțiva dinari putea deveni ucigaș prin simpla otrăvire a mâncări sau a băuturi.
Peste un ceas de la primirea vești plecară fără a înștiința măcar servitori. De atunci încercară să meargă pe drumuri mai ocolite, privind atenți fiecare persoană pe care o întâlnea în cale.
La întâlnirea cu vri-o patrulă care vroia să îi controleze, Fabius avea dovada că este un Roman liber printr-un papirus semnat de Tiberius, iar Elio avea Rudisul care atesta că era un Gladiator liber.
Hotarâră să rămănă în acest sătuc pentru a vedea ce aveau să facă mai departe.

— Mâine ne îndreptăm spre Ara? întrebă Elio.

— Nu știu. Am ajuns într-un punct al existentei mele, când nu știu încotro să mă îndrept, rosti privind flacăra lumânări care ardea lin.

— Am putea să mergem spre port, sugeră.
Avea în minte un gând dar…încă nu îl destăinuise.

— Spre port sau spre munți…este același lucru. Și totuși… viața de fugar nu mi se potrivește, rosti suspinând.
— Mai ales că te trag după mine în acest drum fără sfârșit, continuă cu un soi de deznădejde în voce.

Elio se ridică de pe scaun și veni în fața lui. Se lăsă într-un genunchi și îi prinse palmele cu ale lui.

— Fabius, sunt cu tine findcă asta îmi este dorința, îl asigură încă o dată.
— Să iubești pe cineva înseamnă să îi fii alături și la rău nu doar la bine, încercă să îl facă să înțeleagă.

— Pănă am plecat din Ludus ai fost alături de mine ca sclav. Acum ești alături de mine ca fugar. Unde a fost binele în tot acest timp lângă mine?
Întrebă privindu-i chipul simțind din plin sentimentul de neputință.

Ajunsese să îl iubească din tot sufletul pe bărbatul îngenunchiat în fața lui și îl durea findcă nu îi putea dărui liniștea pe care o merita.

— Binele l-am simțit de fiecare dată când am fost lângă tine. L-am simțit în aceste săptămâni de când suntem împreună.

— Dragostea mea este tot ce îți pot oferi acum, rosti cu reală sinceritate.

— Nici nu am nevoie de mai mult, îl asigură.
— Cu restul o să ne descurcăm, rosti cu convingere.

Se ridică în picioare ajutându-l și pe Fabius după care îi prinse chipul între palme și îi sărută buzele.
Încet și fără grabă, dăruindu-i prin acea apropiere toată încrederea de care avea nevoie.
Îl ghidă spre patul dintr-un colț al cameri și fără a întrerupe sărutul îi dădu pelerina jos.
Fabius la rândul lui îi urmă exemplul și îl dezbrăcă pănă rămase gol în fața lui.

Îl privea ca pe un zeu.
Un zeu cu trupul plin de cicatrici adunate în timp din bătăliile purtate.
Un zeu care îi dăruia încredere prin cuvinte dar mai ales prin apropierea de el.
Trupul pe care îl venera îi dăruia cele mai frumoase și amețitoare plăceri făcăndu-l să uite de tot și de toate.
Așa că acum se lăsă în voia lui fără ai mai păsa de măștile de care fusese descoperit.
În fața lui era doar un bărbat care iubea și era iubit.

— Îmi place la nebunie când mi te dăruiești și te lași în voia plăceri, șopti Elio sărutăndu-i pieptul care deja îi tresălta din cauza respirației accelerate.

— De când am recunoscut amândoi că ne iubim, îmi este imposibil să mă ascund în fața ta, recunoscu cu degetele ajundate în părul lui.

Avea picioarele desfăcute iar celălalt își continua sărutările pe trupul care îi freamăta.
Îi simți gura pe sexul pulsând și gemu cu capul dat pe spate și buza de jos prinsă între dinți.
Elio îl gusta cu toată ardoarea dată de plăcere și dorința de a-l face să uite pentru un timp dezastrul în care îl aruncase circumstanțele.
Îl primi în gură fără rețineri și îl supse pănă când îi simți trupul încordându-se. Se opri și ridică capul ștergându-și buzele de saliva care se prelinse pe lângă ele.
Fabius îl privi curios doar ca să îl vadă așezându-se cu picioarele de o parte și de alta a coapselor sale.

— Elio…nu…

— Ba da, șopti cuprinzând cu degetele ambele penisuri. Le strânse după care începu să își miște mâna în sus și în jos făcănd în același timp și o rotire din încheietură. Era o mișcare care știa că pe celălalt îl excita teribil.
Cealaltă mână o duse la buze și își umezi din plin cu salivă două degete.
Duse mâna la spate și începu să își maseze mușchi strâmți. Își făcu loc cu un deget simțindu-și propria fierbințeală pregătindu-se pentru intruziune.

— Lasă-mă pe mine, rosti Fabius prinzându-și propriul penis pentru a-l ghida spre acel loc intim care îl aștepta pregătit.

Elio se așeză mai bine pe coapsele lui sprijinindu-se pe palmele așezate pe umerii.
Cănd îi simți penisul căutându-i intrarea se aplecă spre buzele celuilalt acaparându-le ca un înfometat. Își vârî limba printre ele asemeni asaltului cu care îi erau cotropiți mușchi sensibili.
Fabius își împleti limba cu a lui pătrunzând în acea gură ispititoare care îi dăruia plăceri infinite.
Respirau și se mișcau într-un tandem perfect trăind acea clipă de apropiere, savurând dorința copleșitoare care le încărca sufletele și trupurile cu iubire sinceră.

— Te iubesc, rosti Elio.

— Și eu te iubesc, completă și Fabius întregind prin acele cuvinte magica apropiere.

Își trăiau iubirea în acea cămăruță sărăcăcioasă, vegheați de flacăra lumânări care ardea asemeni unui fuior al speranței.