GLADIATOR-Capitolul 38

Stăteau umăr lângă umăr pe o buturugă la câțiva metri de fântâna de la marginea acelui sătuc unde se refugiaseră pentru a hotărî ce aveau să facă mai departe. Priveau oamenii din jurul acelei oaze de apă, care veneau și plecau după ce își încărcau amforele. Cât timp soarele era pe cer, acela era un mic univers într-o continuă forfotă.

– Aceasta este a noua zi,rosti Fabius privind un copil care se juca fericit în jgheabul unde se adăpau vitele, aproape speriind câteva capre care beau însetate.

Stăpânul lor se căznea să umple două burdufuri.

– Eu am speranță ca abia mâine să ajungă înapoi, își spuse Elio părerea.

Înainte de a începe călătoria spre Tracia, Fabius îi trimisese vorbă lui Tiberius, comunicându-i hotărârea lui. Nu voia să se rupă cu totul de acesta, mai ales că era vorba și de sora lui, Elithia. Dacă nu avea să o mai vadă niciodată, măcar ar fi fost liniștit știind că este bine.

Nu era de mirare dacă senatorul ar fi vrut să îl lovească prin ea, cu speranța că astfel Fabius avea să își facă apariția, iar el ar fi acționat rapid, ucigându-l.

Această neștiință îi umplea sufletul de mâhnire. Oricât încerca Elio să îl îmbărbăteze, Fabius tot nu putea scăpa de acele gânduri.

Găsiseră un băiat în sat care fusese dispus să ducă mesajul. Îi dăduseră doi dinari și îi promiseseră că, atunci când avea să depună papirusul în mâinile lui Tiberius, avea să mai primească încă cinci. Trăind în acest sătuc sărăcăcios alături de mama lui, băiatul fusese mai mult decât mulțumit să îi ajute.

Acesta era motivul pentru care astăzi stăteau la umbra unui măslin, în speranța că îl vor putea zări pe băiat întorcându-se, fiind singurul drum care intra în sat, continuându-se pe străduțele înguste până la cealaltă ieșire.

– Hai să mergem, mi s-a făcut foame,îi atrase Elio atenția.

Aveau deja câteva ceasuri bune de când supravegheau drumul.

Ajunși în cămăruța lor, Fabius aprinse lumânarea din sfeșnicul ruginit, iar apoi se așeză pe un scaun.

În aceste zile, nu de puține ori se întrebase cum ajunsese aici. De la legatul unui oraș foarte cunoscut în Imperiu și lanista celei mai bune școli de gladiatori, la a fi un fugar care trebuia să își drămuiască fiecare sextert. Un fugar care se uita peste umăr la fiecare pas.

Singura lumină care îl călăuzea pe acest drum al disperării era Elio. Un sclav cumpărat pentru școala lui, pe care ajunsese să îl respecte și să îl iubească cu toată ființa. În zilele grele, îi era cel mai devotat și loial partener. Dacă se gândea bine, până la această vârstă, era singurul în care avea încredere totală, așa cum și el îi dăruia această încredere fără niciun regret.

– Nu te mai gândi, iubire,rosti Elio așezându-se între picioarele lui desfăcute.

Scaunul scârțâi ușor când se mișcă. Elio îi prinse chipul între palme, ridicându-i fața spre privirea lui. Acea privire plină de îngrijorare își pierduse strălucirea de odinioară, pe care i-o văzuse la prima lor interacțiune, când Fabius îi prezentase toate titlurile lui pompoase. Doar când făceau dragoste mai zărea acea scânteie, la lumina pâlpâitoare a lumânării.

Își aplecă capul, prinzându-i buzele cu ale lui. Le atinse ușor, încercând prin acel gest să îi dăruiască un dram de fericire. Știa că avea să treacă mult timp până când totul avea să se așeze în sufletul lui zbuciumat. El avea să facă tot posibilul, prin dragostea lui, să îi dăruiască acea liniște.

Îl iubea cu tot sufletul pe acest roman. Un simțământ pe care nu ar fi crezut vreodată că îl va avea, lăsându-se de bună voie acaparat cu totul. Uneori, viața avea propriul drum pe care te obliga să mergi, în ciuda propriei credințe sau a propriilor principii.

– Te iubesc, romanul meu special, rosti Elio pe buzele ude de sărut.

– Și eu te iubesc, tracul meu încăpățânat,îl asigură Fabius, continuând sărutul plin de iubire.

Zeița Venus le dăruise cel mai mare dintre daruri, iar ei îl primiseră cu tot sufletul, chiar dacă la început îndoielile le umbriseră această plăcere.

– Dacă continuăm așa, o să sărim peste masă, îl atenționă Fabius, plimbându-și palmele peste mijlocul lui, după care îi prinse fesele și le strânse cu putere.

Deja își simțea penisul întărit și gata de acțiune.

– Nu trebuie să sărim peste masă, putem să ne folosim de ea,rosti Elio, pierzându-și degetele în părul lui, care crescuse, făcându-l să arate ca un roman de rând, ce nu dădea prea mare atenție înfățișării.

Se desprinse și adună lucrurile de pe masă, inclusiv sfeșnicul, pe care îl așeză pe o poliță din lemn prinsă de perete. Fabius îl urmărea cu privirea, ca și când i-ar fi fost teamă să nu dispară.

Când termină, se postă din nou în fața lui, dar un pas mai departe, apoi își ridică tunica maro, dezvăluindu-i propriul penis, în plină excitare.

– Nu o scoate,îi porunci Fabius, făcându-l să rămână cu marginile materialului între degete.

Elio îl privi cu o sprânceană ridicată, așteptând.

– Vreau să te am pe masă, exact ca atunci când am avut prima noastră apropiere intimă și ți-ai dat drumul ca un afurisit înaintea mea,îl informă Fabius, examinându-i duritatea care pulsa ca și când ar fi avut propria viață.
– Câte insomnii mi-ai dat după acea apropiere…

Se ridică în picioare.

– Pe mine m-ai bulversat total, fiindcă era prima oară când simțeam acea explozie de dorință cauzată de apropierea unui bărbat,îi destăinui Elio, rămânând în fața lui cu tunica ridicată.

Fabius se apropie și îi prinse penisul între degete, ca și când ar fi vrut să îi testeze mărimea. Își lăsă degetele să gliseze ușor, fără grabă, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. În acea clipă, dorea să savureze, nu să cucerească. Vroia să simtă cu fiecare celulă a trupului acea perfecțiune de care ajunsese dependent.

Totul, de la minte, trup și suflet, îi era dăruit acestui bărbat, care îl cucerise prin felul lui onest de a interacționa și prin purtarea lui simplă.

„Eu sunt doar un simplu trac.”

Își aminti de această prezentare când se cunoscuseră.

– Te iubesc!rosti, privindu-i chipul pe care putea citi tot ce trăia în acel moment.

– Și eu te iubesc, stăpân al trupului și sufletului meu,rosti Elio, aplecându-se pentru un sărut intens.

Își trăiau iubirea pe care nu ar fi crezut-o posibilă. Poate din această cauză nu ezitau să și-o mărturisească deschis.

– Vreau să intru în tine… vreau să te simt cu toată ființa…rosti Fabius, prinzându-i fesa stângă.

După un sărut scurt, Elio se întoarse cu spatele și se așeză cu burta pe masă, strângând marginea cu degetele. Întoarse capul peste umăr, privindu-l pe Fabius, care îl admira cu ochii scânteietori. Acea privire pe care o arăta doar lui, o declarație tăcută de iubire.

Simți pieptul lui Fabius lipindu-se de spatele său. Penisul erect i se cuibări între fese, făcându-l să depărteze picioarele pentru a invita apropierea.

– Nici nu a fost nevoie să mă culc cu tine pentru a deveni dependent,îi șopti Fabius la ureche, lingându-l ușor.

– Pentru mine ești singurul bărbat care mă poate poseda,recunoscu Elio, simțindu-și penisul prins între masă și abdomen.

– Cât m-am abținut atunci să nu intru în tine… continuă Fabius printre sărutări umede.

Elio întoarse capul pentru a-l lăsa să îi guste buzele. Cunoșteau deja toate plăcerile și nevoile celuilalt.

– Nu mă face să aștept… Dominus,rosti Elio, recreind scena din biroul lui.

– Îți place, sclavule, să ai un stăpân? întrebă Fabius, trecându-și limba peste cicatricile de pe spatele lui.

Se opri asupra literei — inițiala numelui său — pe care o sărută cu venerare.

– Iartă-mă, murmură.

– Asta era legea ludusului, nu trebuie să îți ceri iertare, îl atenționă Elio.
– Îți port numele cu mândrie, Dominus…

Fabius își umezi degetele abundent și le strecură între mușchii care îl așteptau. Introduse două degete, rotindu-le încet, simțindu-le prinse de acea fierbințeală perfectă.

Un geamăt străbătu amândurora trupurile.

– Fabius… îi auzi Elio vocea, ca o rugă.

– Mișcă-te pe degetele mele, îi porunci.
– Fă-o ca și când ai vrea aici altceva…

Elio își mișcă șoldurile în cercuri și împingeri lente. Fabius mai adăugă un deget, simțind cum propriul trup îi era prins de excitare.

Apoi, brusc, își retrase degetele și puse penisul în locul lor, pătrunzând fără ezitare.

Gemetele se izbiră de pereții mici ai cămăruței.

Totul era plăcere. Ritm. Trupuri unite. Un abis al simțurilor.

Lumea întreagă dispăruse în afara acelor pereți.

Lumina slabă a lumânării se juca pe corpurile lor transpirate.