Callum nu mai este bărbatul pe care am ajuns să-l cunosc. Nu mai este blând, protector și amabil. Este lupul care l-a urmărit pe Blake în pădure — sălbatic, feroce și flămând.
Mușchii îi sunt încordați, iar bicepșii par gata să rupă mânecile suflecate. Antebrațele îi sunt tensionate, tari ca oțelul. Iar mirosul lui — Zeiță, mirosul lui — este întunecat, primordial și copleșitor. Ochii îi strălucesc în întuneric și sunt fixați asupra mea.
Tot corpul meu arde. O durere surdă. Neliniște. Ce este în neregulă cu el? Ce este în neregulă cu mine? Nu pot decide dacă să fug de el sau să alerg spre el.
Sunt prinsă în capcană. Nu mă pot mișca, chiar dacă vânturile din Ținuturile de Nord par să se dezlănțuie în mine. Aerul pulsează pe măsură ce se apropie, iar căldura radiază din el.
— Callum!
O voce feminină ascuțită străpunge întunericul. El se întoarce și mârâie. Puterea lui umple micul palier în timp ce Fiona apare în câmpul vizual, gâfâind. Se oprește în capul scării întortocheate și își încordează postura — ca și cum s-ar pregăti de luptă, chiar dacă poartă doar o cămașă de noapte subțire, iar părul castaniu îi cade liber pe umeri.
— Callum!
Tonul ei sună ca un ordin, în ciuda precauției de pe chip.
— Du-te și calmează-te.
El mârâie, iar sunetul este profund, amenințător. Se apropie de ea. Își lasă capul pe spate și scrâșnește din dinți. Lupul fulgeră în spatele ochilor lui. Mâinile îi sunt strânse în pumni.
— Calmează-te. La naiba. Jos.
Fiona îl împinge în piept cu fiecare cuvânt.
— Acum.
El mârâie din nou, iar eu nu pot să nu mă minunez de curajul ei. Nici măcar nu tresare. Și totuși, mă tem pentru ea. Callum nu este el însuși. Încerc să ajung la el doar cu gândul, ca și cum voința mea l-ar putea opri să-i facă rău.
Calmează-te. Calmează-te!
Umerii lați ai lui Callum se înmoaie. Ceva din aer se schimbă. O împinge ușor și coboară scările în grabă. Corpul Fionei se relaxează, iar lupul dispare din ochii ei. Expir și mă sprijin de tocul ușii, chiar dacă tensiunea încă mă strânge din interior.
— Ei bine, asta a fost… interesant, spune Blake.
Aproape că uitasem că era acolo. Se sprijină de zidul de piatră, iar lumina lanternei îi pâlpâie pe față. Primii nasturi ai cămășii îi sunt desfăcuți, acolo unde l-a apucat Callum. Își ridică o sprânceană spre Fiona.
— Spune cuiva un singur cuvânt despre asta și te termin. Îl arată cu degetul. — Acum, du-te la culcare.
Blake își pleacă capul cu un respect ironic, aproape ca o reverență. Fiona tresare, iar eu nu sunt sigură de ce. El se desprinde de perete și coboară scările pe lângă ea.
— Vorbesc serios, Blake, șuieră ea. — Niciun cuvânt.
Întunericul nu răspunde.
Pare tulburată. Când observă că o privesc, se adună și îmi oferă un zâmbet.
— Ești bine? o întreb.
Râde, iar orice umbră care o apăsa dispare.
— Întrebi de mine? Da, sunt bine. Tu ești bine?
— Da.
Îmi mușc buza de jos.
— Ce… ce era în neregulă cu el? E bine?
— Callum? Oh, da. Nenorocitul ăla mare e bine. Zâmbește ușor. — O să fie puțin umilit mai târziu, totuși. E… o chestie de lup.
Când îmi încrucișez brațele, ea zâmbește și mai larg.
— Poate ar fi mai bine să avem conversația asta undeva mai discret.
Face un gest peste umărul meu. Mă dau la o parte, iar ea intră în cameră. Se așază pe pat, sprijinindu-se de perete și întinzându-și picioarele goale peste marginea saltelei, în timp ce eu închid ușa.
— De ce se comporta așa? întreb.
Mă așez lângă ea, păstrând totuși o mică distanță. Nu sunt obișnuită ca cineva să se simtă atât de confortabil în preajma mea.
— S-a… atașat puțin de tine de când te-a adus aici. Și e noaptea de după lună plină. Lupul nu s-a liniștit încă.
Își mușcă buza de jos.
— Poate e puțin… stânjenitor… dar, poate, te-ai eliberat de tensiune mai devreme?
O aură de amuzament malițios se revarsă din ea. Mă încrunt.
— Ce vrei să spui?
— Știi, să te scarpini? Să-ți alini niște frustrări?
Când o privesc fără să înțeleg, ea șoptește:
— Știi… să te atingi?
Obrajii mi se înroșesc.
— Ce? Nu!
Sprâncenele i se ridică.
— Nu? Hm. Te simțeai puțin… neliniștită?
Fața îmi arde. Mă holbez la raftul de cărți din cealaltă parte a camerei, în timp ce visul cu Callum îmi fulgeră prin minte.
— Nu!
Fiona chicotește încet.
— Nu e nimic de care să-ți fie jenă. Mirosul tău… se schimbă în funcție de emoțiile tale. Frică. Furie. Excitare. Ca Lupi, putem observa adesea aceste schimbări. Mai ales când suntem în acord cu o anumită persoană.
Simt cum îmi bubuie inima în piept, iar umilința își înfășoară degetele reci în jurul ei.
— A putut să-mi simtă visul?
— Ah, deci ai avut un vis? zâmbește ea.
— Nu sunt sigură exact ce s-a întâmplat. Presupunerea mea e că a simțit schimbarea la tine și a venit să stea de pază, în caz că și alți Lupi au simțit-o. Ca Blake.
— Blake?
Sângele mi se răcește, iar un val de antipatie îmi străbate corpul.
— Aș paria că asta l-a declanșat pe Callum. Odată ce a lăsat lupul să preia controlul… ei bine… atenția lui trebuie să fi fost complet absorbită de tine.
Dă din cap.
— Nu l-am mai văzut niciodată atât de agitat.
Înghite în sec, iar culoarea îi dispare din obraji.
— Și apoi… Callum și cu mine…
Își ciupește rădăcina nasului.
— În fața lui Blake… rahat.
— Ce?
Își frânge mâinile.
— L-am provocat pe Callum, alfa-ul meu. Și el a dat înapoi.
— Și asta e rău?
— Da. Asta e rău. E…
— O chestie de lup?
Îmi arcuiesc sprânceana.
— Da.
Oftează, iar respirația i se aburește ușor.
— Îmi dă dreptul să-l provoc deschis pentru poziția de alfa în Highfell.
Sunt puțin îngrijorată pentru Callum, dar curiozitatea mă împinge înainte.
— O femeie poate fi alfa?
— Da. Deși e rar. Tradițiile arhaice ne fac greu să obținem statutul.
— Îl vei provoca?
Scoate un râs sumbru.
— Nu. Bineînțeles că nu. Nu am nicio intenție pentru rol.
— Atunci de ce ești îngrijorată?
— Pentru că, dacă Blake spune cuiva și devine public, Callum și cu mine va trebui să ne luptăm. Fizic. În public.
Privirea ei este întunecată, absentă.
— Legea lupului.
Încearcă să pară neafectată, dar se joacă cu degetele.
— Blake nu va spune nimănui, spun eu.
— Ar fi bine să nu spună.
— Nu a spus nimănui despre mine până acum.
Mă privește aproape cu milă, ca și cum aș fi naivă.
— Nu face asta din bunătate, Rory. Joacă un fel de joc.
Mă abțin să nu dau ochii peste cap.
— Știu. Ne-a pus pe toți acolo unde vrea. Dacă l-ai provoca pe Callum pentru alfa, ai da peste cap totul. Nu va spune.
Privirea Fionei devine nedumerită, evaluându-mă.
— Pari să înțelegi șarpele acela mai bine decât oricare dintre noi, spune ea.
— Am crescut în palat, într-un bârlog de vipere. Aș fi o proastă să nu le învăț limba.
— Sper că ai dreptate.
Se ridică de pe pat și se îndreaptă spre ușă.
— Pot să te întreb ceva, Rory?
Privirea ei este atât de pătrunzătoare încât trebuie să mă forțez să o susțin. Nu vreau să vadă prea adânc în mine. Mi-e teamă că va descoperi că și eu sunt o viperă. Nu am fost adusă aici ca să adun informații despre Lupi pe care să le folosesc pentru libertatea mea?
— Vrei să te întorci acasă? întreabă ea. În Ținuturile de Sud? La tatăl tău? La Sebastian?
Fiecare mușchi din corp mi se încordează. Fiecare os pare să se blocheze. Nu, țipă sufletul meu, dar sunt din nou statuia din visele mele. Nu pot rosti cuvintele. Nu. Nu. Nu.
Nu sunt pregătită pentru întrebarea asta. Nu sunt pregătită să recunosc că vreau să-mi abandonez datoria, regatul, rolul de prințesă. Nu sunt pregătită să dau glas adevărului.
Sunt o trădătoare a Ținuturilor de Sud.
— De ce mă întrebi asta?
Trebuie să lupt să-mi păstrez vocea calmă.
— Pentru că ai dreptate. Vorbești limba lor.
Ridică din umeri.
— Cred că ne-ai putea fi mai utilă decât ostatică, schimbată pe Inima Lunii. Nu-i așa?
Nu răspund. Poate că nu vreau să mă întorc acasă. Nu cu adevărat. Asta nu înseamnă că vreau să trădez.
Închide ușa în urma ei — lăsându-mă singură cu gândurile mele și întunericul.
Sunt neliniștită când mă întorc în pat.
Mintea mi se învârte în jurul a tot ce a spus Fiona. Gândurile sunt ca niște pumnale. Sunt destinată fie să-mi trădez regatul, fie să-l trădez pe Callum spunându-i tatălui meu tot ce am aflat despre Lupi.
Deși simt vinovăția, nu mă pot opri să mă gândesc la Callum apropiindu-se de mine, cu ochii întunecați de intenție.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Fiona nu ar fi apărut?
L-ar fi dat pe Blake la o parte și m-ar fi sărutat? M-ar fi dus în pat? Mi-ar fi alinat durerea care mă consumă?
Căldura îmi străbate corpul și pulsează între picioare. Sunt în flăcări când îmi imaginez gura lui peste a mea, mâinile lui strângându-mi șoldurile. Îmi strecor mâna pe coapsă și îmi imaginez că e a lui. Mă doare. Am nevoie să se oprească, am nevoie de—
Cineva bate la ușă și inspir brusc. Știu, fără să o deschid, că e Callum.
Cu obrajii în flăcări, mă ridic din pat și traversez camera. Deschid ușa puțin, inima bătându-mi puternic.
Ochii lui Callum sunt din nou umani. Expresia lui este blândă, plină de remușcări. Este ud leoarcă, iar cămașa și pantalonii i se lipesc de corp. Ca de obicei, emană căldură.
— Pot să intru? întreabă el.
