Seara cobora lent peste conacul Morgenstern.
Lumina caldă a apusului se strecura printre ferestrele înalte, colorând pereții în nuanțe aurii, aproape ireale. Casa, altădată rece și tăcută, părea acum vie.
Pentru că ei erau acolo.
Împreună.
Melisa coborî treptele cu pași liniștiți, schimbată într-o rochie simplă, de casă, dar elegantă. Părul îi cădea liber pe umeri, iar machiajul dispăruse aproape complet. Nu mai era directoarea rece de peste zi.
Era… ea. Sau cel puțin o versiune a ei.
Din bucătărie se simțea miros de mâncare proaspătă.
Will.
Un zâmbet mic îi atinse buzele fără să vrea. Intră în bucătărie și îl găsi acolo, cu mânecile cămășii suflecate, concentrat asupra tigăii.
– Miroase bine, spuse ea încet.
El se întoarse spre ea.
Zâmbi. Acel zâmbet cald.
Familiar.
– Sper să și fie, răspunse el ușor amuzat.
Pentru o clipă, se priviră.
Doar ei.
Will se apropie.
Își ridică mâna și îi atinse obrazul cu o delicatețe care o făcu să închidă ochii pentru o secundă.
– Cum a fost ziua ta?
Vocea lui era joasă, blândă.
Melisa oftă ușor.
– Obositoare… dar productivă.
Își ridică privirea spre el.
– A ta?
El ezită o fracțiune de secundă.
Atât de mică încât ar fi trecut neobservată pentru oricine.
Nu și pentru ea.
– Am fost… pe drumuri, spuse el simplu.
– Căutând?
– Da.
Privirea lui nu trăda nimic.
Nimic concret, dar nici ea nu insistă.
Nu încă.
Se așezară la masă, cina era liniștită.
Calmă.
Aproape… domestică.
Vorbeau despre lucruri mărunte, firma, oamenii, orașul, vremea. Se completau, râdeau uneori, se priveau mai mult decât era necesar.
Și în acele priviri, era ceva real.
Indiscutabil.
După cină, liniștea se transformă în altceva. Mai dens, mai cald.
Will se apropie de ea în living, fără grabă. Îi atinse mâna, apoi o trase ușor spre el.
Melisa nu se împotrivi, nu voia.
Respirațiile li se amestecară.
Frunțile li se atinseseră.
– Mi-a fost dor de asta… șopti el.
Ea nu răspunse.
Doar îl privi și în privirea aceea, era tot.
Apoi îl sărută, încet.
Profund.
Ca și cum ar fi vrut să recupereze tot timpul pierdut. Brațele lui o învăluiră, apropiind-o și mai mult. Trupurile li se lipiră, iar lumea din jur dispăru treptat. Nu mai existau suspiciuni.
Doar momentul.
Doar ei.
Noaptea îi găsi împreună, într-un echilibru fragil între pasiune și liniște, între dor și nevoie. Nu era grabă, nu era violență, doar o apropiere intensă, sinceră la suprafață, în care fiecare atingere părea să spună mai mult decât orice cuvânt. Melisa își lăsă capul pe pieptul lui, ascultându-i inima.
Pentru o clipă, chiar crezu că poate fi real. Că poate el , chiar este acolo doar pentru ea.
Dimineața distruse tot. Lumina rece a zilei pătrunse în cameră. Melisa deschise ochii prima.
Îl privi, el dormea, calm, liniștit.
Atât de… vulnerabil.
Întinse mâna și îi atinse ușor obrazul.
Un gest aproape involuntar. Apoi, se opri.
Privirea i se schimbă, încet.
Retrase mâna.
Se ridică din pat. Masca revenea.
Se îmbrăcă în tăcere.
Perfect.
Impecabil.
Când Will se trezi, era deja gata.
Și el, se transformă.
Rapid.
Natural.
Ca și cum fusese programat pentru asta. La micul dejun erau politicoși.
Calzi.
Normali.
– Ne vedem diseară? întrebă el.
– Da, răspunse ea simplu, se sărutară scurt și plecară. Separat. Ziua începea.
Melisa era în biroul ei când telefonul vibra…un mesaj. De la el. Detectivul.
Deschise și văzu raportul era detaliat.
Ore.
Locații.
Mișcări.
Will fusese peste tot.
Firme.
Clădiri.
Întâlniri scurte.
Intrări și ieșiri rapide.
La prima vedere, un bărbat care își caută de muncă.
Melisa citi o dată, apoi încă o dată.
Și încă o dată. Sprâncenele i se încruntară ușor. Ceva nu se lega.
Își roti scaunul spre geam, privind orașul.
Telefonul încă în mână.
Firmele….le recunoscu.
Una câte una, nu erau alese la întâmplare, nici pe departe. Respirația i se adânci ușor.
Aproape imperceptibil.
Fiecare firmă, avea o legătură. Indirectă, ascunsă cu trecutul. Cu familia cu… cazuri închise.
Sau aparent închise.
Degetele ei bătură ușor în brațul scaunului.
Ritm lent.
Calculat.
Privirea i se întunecă.
– Interesant… șopti.
Nu era o simplă căutare de job.
Nu…era un traseu, un fir, o hartă și Will o urma intenționat. Un fior rece îi traversă coloana.
Nu de teamă, de… anticipare.
Pentru prima dată de când el revenise, simți că jocul se schimbă. Că nu mai era singura care muta piesele. Închise telefonul lent, îl lăsă pe birou. Se ridică și privi orașul.
Reflexia ei în geam o privea înapoi, rece, calmă.
Periculoasă.
– Ce faci, Will…? șopti încet.
Pentru că acum, nu mai era doar iubire, nu mai era doar trecut. Era ceva mai mult. Ceva ce începea să prindă contur și o neliniștea, pentru prima dată, cu adevărat.
Will împinse ușa cafenelei și intră.
Un clinchet fin de clopoțel anunță prezența lui, dar el nu părea să-l audă. Privirea îi scană rapid încăperea, reflex, nu curiozitate. Oameni puțini, lumina caldă, muzică în surdină.
Sigur.
Se îndreptă direct spre ultimul rând de mese, acolo unde geamul mare lăsa orașul să curgă în fața lui ca un decor mut, se așeză cu spatele drept.
Privirea calmă.
Dar în interior, nimic nu era calm.
Își așeză mâinile pe masă, una peste cealaltă, și privi afară.
La câteva zeci de metri distanță, o mașină opri discret.
Detectivul își lăsă scaunul puțin pe spate, scoase camera și focaliză.
Click…..obiectivul surprinse fiecare detaliu, profilul lui Will, poziția corpului, liniștea aparentă.
Apoi ajustă unghiul.
Aștepta.
– Ai ajuns de mult? Vocea îl scoase pe Will din liniștea lui controlată.
Ridică privirea. Bărbatul stătea în fața mesei, cu aceeași postură elegantă, aceeași prezență puternică.
Travis. Avocatul Meck.
Will clipi o dată.
Apoi zâmbi ușor.
– Nu, domnule, răspunse calm.
– Luați loc. Am cerut să ne aducă câte o cafea.
Travis îl privi atent câteva secunde.
Apoi se așeză cu mișcări lente.
Controlate.
Ca un om obișnuit să analizeze fiecare detaliu.
– Cum ești, Will?
Întrebarea veni cu o căldură reală.
Will nu răspunse imediat, își mută privirea spre geam.
Orașul continua să se miște, oamenii treceau, viața mergea mai departe.
– A angajat pe cineva să mă urmărească, șopti el. Vocea lui era joasă. Aproape pierdută în zgomotul cafenelei.
– Diseară va afla că noi doi ne-am întâlnit.
Își întoarse capul lent spre Travis.
Privirea lui era limpede, ascuțită.
– Ăsta era și scopul, nu?
Travis zâmbi scurt.
Dar zâmbetul nu ajunse în ochi.
– Exact.
Își sprijini coatele pe masă.
Se aplecă ușor în față.
–Trebuie să aflăm adevărul.
Tonul lui se schimbase, căldura dispăruse. Rămăsese doar… determinarea.
– Ea ne-a jucat pe toți pe degete.
Cuvintele căzură greu între ei.
– Vreau să aflu dacă și-a omorât tatăl.
Will nu reacționă, nu vizibil, dar maxilarul i se încordă ușor. Chelnerița aduse cafeaua.
Lăsă ceștile pe masă, le zâmbi și pleacă.
Niciunul nu se atinse de ele.
– Am crezut în ea, continuă Travis, mai jos acum.
– În fragilitatea ei… până în ultima clipă. Privirea lui coborî pentru o secundă…apoi reveni…mai rece.
– După fuga ei… am început să văd lucrurile altfel.
Își trecu mâna peste bărbie.
– Anul trecut m-am întâlnit cu fostul ei soț.
Will își ridică ușor sprâncenele.
Interes.
– Mi-a spus ce s-a întâmplat în acea zi… la spital.
Will își ridică ceașca, luă o gură mică de cafea.
– Travis… spuse el încet.
Își lăsă ceașca jos.
Privirea lui se fixă direct în ochii avocatului.
– Ea va afla despre întâlnirea asta și de acum… începe jocul. Acel nemernic a scăpat ieftin dar acum știu că totul a fost regizat de către ea.
Cuvântul rămase suspendat între ei.
Joc, dar nu era un joc obișnuit.
Era unul periculos, în care fiecare mutare putea distruge tot.
Travis îl privi lung.
Analitic, apoi oftă ușor.
– Încă o iubești, spuse încet. Nu era o întrebare, era o constatare.
Will nu răspunse imediat.
Privirea i se mută din nou spre geam.
Reflexia lui era acolo….
– Ai fost dispus să te sacrifici pentru ea, continuă Travis.
– Dar ea… a vrut ca tu să ajungi acolo.
Cuvintele tăiară aerul.
– Eu… m-am lăsat păcălit....vocea lui scăzu. Pentru prima dată, regretul era real.
– Eduard și Elisabeta mi-au fost prieteni zeci de ani.
Își strânse mâna într-un pumn discret.
– Nu le eram doar avocat… îmi erau prieteni.
Privirea lui se înmuiă pentru o fracțiune de secundă.
– Vreau doar adevărul, Will.
Will inspiră adânc.
Lent.
Controlat.
Apoi îl privi.
Direct.
– Știu, Travis.
Vocea lui era mai grea acum.
– Și eu vreau același lucru, spuse făcând o pauză.
Un moment în care totul părea suspendat.
– Dar…
Cuvântul îi rămase pe buze o clipă.
– Încă mă rog… ca Melisa să fie într-adevăr nevinovată.
Privirea lui nu mai era rece, nu mai era calculată.
Era… umană, dureroasă.
Contradictorie.
În mașină…Detectivul coborî camera.
Privi fotografiile.
Zoom.
Will.
Travis.
Față în față.
Discuție intensă. Interesant.
Zâmbi scurt.
Scoase telefonul.
Atașă imaginile.
Trimise.
În biroul ei, telefonul Melisei vibră.
Un mesaj, ea îl deschise, privirea ei căzu pe fotografii.
Una, două, trei.
Will.
Și…avocatul Meck.
Travis.
Mâna ei rămase nemișcată pe telefon. Pentru o secundă, totul îngheță, apoi…ochii ei se îngustară ușor. Respirația i se adânci, foarte lent.
Foarte controlat. Un zâmbet mic, rece, periculos, se așeză pe buzele ei.
– A început… șopti. Pentru că acum, nu mai era doar suspiciune, nu mai era doar intuiție.
Era confirmare.
Și jocul, intrase oficial în faza în care nimeni nu mai era în siguranță.
