– Pot avea grijă de ea… spun rapid.
–Vă mulțumesc pentru tot, dar eu…
– Eric.
Vocea ei mă oprește și eu doar tac și o privesc. Ea se ridică din scaun și vine lângă mine, pe canapea, și îmi ia mâna liberă în a ei.
Gestul mă blochează.
Felul în care mă privește…cald, blând. Așa… cum mă privea mama când eram mic.
Înghit în sec.
– Te rog… nu te pripi să crezi că vrem să vă facem rău, spune ea încet.
–Pari un copil îngrijit, bine educat… și… iartă-mă, dar văzând starea mamei tale… e clar că tu ai dus totul în spate.
Nu spun nimic…nu pot.
– Lasă-mă să te ajut.
Privirea îmi cade în pământ.
Nu e vorba de orgoliu, nici de mândrie.
E…frică.
– Ea… este singurul părinte rămas… șoptesc.
– Fără ea… sunt al nimănui.
Cuvintele ies singure. Grele dar adevărate.
Ella tresare ușor.
Apoi, fără să ezite, mă trage într-o îmbrățișare.
– Oh, dragule…
Vocea îi tremură.
Rămân rigid o secundă, apoi… cedez puțin. Doar puțin.
Când se îndepărtează, îmi cuprinde fața în mâini și mă obligă să o privesc.
– Te rog, Eric… lasă-mă să te ajut.
Inspiră adânc privindu-mă cu căldură.
– Vino să locuiești aici. Tu și mama ta.
Liniște.
– Ce?
– Ce?!
Eu și Sebastian vorbim în același timp.
Mă întorc spre el.
El deja o privește pe mama lui șocat.
– Mamă?!
Tonul lui e un amestec de neîncredere și… panică.
Ella se întoarce spre el imediat.
Privirea ei se schimbă.
Devine… autoritară.
– Sebastian, ce este cu această reacție?
Și gata. Atât i-a trebuit.
Îl văd cum îngheață o secundă.
– Scuze, mamă… spune rapid.
Mă întorc spre ei și, fără să vreau…
zâmbesc puțin.
Să-l văd pe marele Sebastian, liderul suprem al universului liceului…
pus la punct în două secunde?
Epic.
Dar momentul trece.
Pentru că ochii lui se întorc spre mine și devin reci. Foarte reci.
Îl privesc o secundă.
Apoi… aleg să nu reacționez.
Pentru că acum…nu el contează.
Mă întorc spre Ella.
– Nu pot… spun încet.
Nu o spun agresiv, nu o spun defensiv.
O spun… sincer.
– Nu pot să vin aici… așa… pur și simplu.
Strâng mâna mamei.
– Nu vreau să par că… profit.
Ella clatină ușor din cap.
– Nu profiți de nimic.
– Ba da… murmur.
Ridic privirea spre ea.
– Eu nu sunt ca voi.
Cuvintele ies mai aspre decât intenționam, nu din răutate.
Din realitate. Se lasă o secundă de tăcere.
Dar Ella nu se retrage.
– Nu te-am invitat pentru că „ești ca noi”, Eric, spune calm. Te-am invitat pentru că ai nevoie.
Pauză.
– Și pentru că meriți.
Asta…mă lovește.
Mai rău decât orice.
Tac.
Pentru că nu știu cum să răspund la asta.
Privirea îmi cade din nou.
Simt cum mă afund între două lumi.
Cea în care am trăit.
Și cea în care…cineva îmi oferă o ieșire.
– Nu trebuie să decizi acum, adaugă ea mai blând.
Respir.
Încet.
Greu.
– …pot să mă gândesc? întreb în cele din urmă.
Ella zâmbește ușor.
– Asta îți cer.
Dau din cap, încă ținând mâna mamei.
Strâns.
Pentru că, indiferent de orice…ea rămâne centrul.
Restul…abia începe să se schimbe.
Mă ridic și o ajut și pe mama să se ridice, dar nu apuc să fac nici doi pași că se smucește din mâinile mele.
Într-o secundă e în fața Ellei.
– Vrei să mi-l furi?! urlă.
O împinge.
Totul se mișcă rapid.
Sebastian și Eugen reacționează imediat și o prind înainte să cadă.
– Este al meu! Eric e al meu! continuă mama, disperată.
Inima mi se rupe.
– Mamă!
O apuc de brațe și o trag spre mine.
– Încetează! Încetează, te rog! urlu.
Se oprește și o văd cum respiră greu.
Ochii ei mă caută.
– Sunt aici… îi spun mai încet.
– Sunt aici…
O văd cum se agață de mine.
Iar eu… o țin, strâns.
Ridic privirea spre Ella.
– Îmi pare rău…
Și de data asta chiar simt rușinea până în oase.
–Dacă reușești să o calmezi, pot administra un calmant. Va deveni mai cooperantă, aud vocea medicului.
Dau din cap.
Apoi, fără să gândesc prea mult…
– Vă voi plăti.
Se face liniște…toți se uită la mine.
– Dacă într-adevăr doriți să mă ajutați… nu vreau să fie gratis. Voi munci. Voi plăti tot.
Vocea mea e fermă.
–Asta e singurul mod în care pot accepta.
Ella mă privește câteva secunde.
Apoi o aud;
– Te muți aici.
Clipesc.
– Asta nu cred….
– Nu negociem, spune ea rapid și își pune mâinile în șold.
O privesc și îmi îngustez ochii.
Ok…asta e alt nivel.
– Plătesc chirie, spun rapid.
– Stabilită de mine, replică ea imediat.
– Mamă… îl aud pe Sebastian.
– Taci, îi spune fără să-l privească.
Și, sincer?
Încep să o plac.
– Plata lunară pentru medicamente o achit eu, spun imediat.
– Nu scazi sub nota 9, vine replica ei fără ezitare.
Mă opresc.
O privesc atent.
– Ești avocat?
Zâmbește larg spre mine.
– Judecător.
…
Ok. Îmi deschid gura ușor în șoc.
– Dumnezeule… șoptesc.
Are sens…totul are sens.
Întinde mâna spre mine.
– Batem palma.
O privesc.
Apoi… privesc mama, apoi… înapoi la ea. Și fără să mai gândesc prea mult,
întind mâna. O strâng.
Simt cum zâmbește.
Satisfăcută.
Ca și cum tocmai a câștigat un caz.
Iar eu?
Probabil tocmai mi-am schimbat viața.
Ridic privirea și îl văd pe Sebastian.
Privirea lui e… iritată.
Foarte iritată.
Îl privesc o secundă.
Apoi, inevitabil, un colț al gurii mi se ridică ușor.
Oh…asta o să fie interesant.
Într-un final reușesc să o liniștesc. Mama se agață de mine până în ultima clipă, apoi medicul îi administrează calmantul, iar corpul ei cedează încet.
O așezăm pe canapea.
Respirația ei devine liniștită și adoarme.
Eu rămân lângă ea câteva secunde… doar privind-o. De parcă trebuie să mă conving că e real. Că nu dispare din nou.
– Mama ta va fi dusă într-un centru, aud vocea Ellei.
Mă întorc spre ea.
– Este privat, continuă calm. Deci înainte să te gândești la altceva… nu vei intra în sistem. Nu ți-o ia nimeni.
Respir.
Abia atunci îmi dau seama că asta mă speriase cel mai tare.
– Ea nu va fi luată de lângă tine. Dar acolo… e mai bine pentru ea. Va primi ajutor profesionist.
Pauză.
Privirea ei se înmoaie.
– Iar tu… ai nevoie de grijă. De o casă caldă. De mâncare. De liniștea care să-ți permită să te concentrezi pe studii.
Simt cum cuvintele ei… intră direct unde nu trebuie.
– Și eu… îmi doresc să fii bine, Eric. Mi-ar face plăcere să locuiești aici. Cu mine… și cu fiul meu.
Tac. O privesc.
Apoi… îmi cobor privirea.
Discursul ei nu e grandios, nu e teatral. Dar e… sincer.
Și atinge exact partea aia din mine pe care o țin ascunsă.
Pe care nu o arăt nimănui.
– Ok… șoptesc.
Pentru că…
nu mai am ce să spun.
– Fix acum și-a găsit să tacă… aud din lateral.
Ridic privirea.
Sebastian.
Stă rezemat, cu brațele încrucișate, clar deranjat de întreaga situație.
Mima lui… e priceless.
Nu mă pot abține.
Pufnesc și râd scurt.
În mijlocul haosului ăsta…el reușește să fie… comic.
– Hei, spun și el se uită la mine încruntat.
– Vom fi colegi de cameră.
Ridică o sprânceană.
– Colocatari, corectez eu rapid.
Își dă ochii peste cap.
Exact cum mă așteptam.
Eu?
Zâmbesc larg.
Pentru că, sincer…
dacă viața mea a decis să o ia razna complet….măcar să fie interesantă.
