ERIC (2026)-Capitolul 12

Eugen oprește mașina.
Cobor și pentru o clipă uit să respir.
Zona… nu are nicio legătură cu lumea mea. Case imense, garduri înalte, alei perfect aranjate, palmieri… totul pare dintr-un alt univers.
Dintr-un univers în care oamenii nu își caută părinții pe străzi.
– Hai, spune Eugen.
Cobor și încep să mă mișc… mecanic.
Ca un robot pentru că nu știu la ce să mă aștept. Nu știu ce o să găsesc.
Îl văd pe Eugen apăsând un buton. Porțile mari din fier se deschid lent, fără zgomot și intrăm.
Și atunci îl văd.
Sebastian.
Stă pe treptele vilei, sprijinit ușor, privind direct spre mine.
Privirea lui…nu e furioasă.
Nu e rece…e… altfel.
Și tocmai asta mă deranjează.
Mila…milă din ochii lui.
– Bună, Seb, spune Eugen.
Eu doar dau din cap scurt, nu sunt aici pentru el. Nu sunt aici pentru nimeni altcineva, decât pentru ea.
– Unde este? întreb.
Vocea îmi iese mai slabă decât aș vrea.
Sebastian se ridică încet.
– Am găsit-o hoinărind. Abia am recunoscut-o după poza trimisă, îmi spune și simt cum inima îmi bate mai tare.
– Cum este? întreb rapid.
– Mama mea este cu ea. A chemat medicul.
Clipesc, rapid când îl aud,  odată, de două ori.
Apoi explodez.
– Ce?! Strig și fac un pas în față.
– De ce naibii ai făcut asta? De ce ai adus-o aici?!
Eugen și Sebastian mă privesc confuzi.
– Omule, mama ta nu e bine, spune Sebastian, iritat.
Dar nu contează ce spune el, nu pentru mine.
– Nu era treaba ta! ridic vocea. Ai implicat familia ta, un medic… ce urmează? Poliția?!
Simt cum tot ce am ținut în mine începe să iasă…frica.
Oboseala.
Neputința.
– Eric…
Vocea lui Eugen mă oprește o fracțiune de secundă.
Mă întorc spre el.
– Nu. Nu „Eric”.
Îmi întorc privirea înapoi spre Sebastian.
– Uite… vă mulțumesc că m-ați ajutat, dar voi nu înțelegeți.
Respirația îmi e grea. Privirea… tăioasă.
-Așa că vreau… te rog… să mă duci la mama mea. Acum.
Sebastian mă privește câteva secunde.
Tăcut.
Maxilarul i se încordează ușor.
Face un pas spre mine și pentru o clipă cred că o să izbucnească.
Dar nu o face. În schimb…vocea lui iese joasă.
Controlată.
– Dacă nu o aduceam aici… ar fi rămas pe stradă.  Dacă nu chemam medicul… nu știam dacă e bine.  Și dacă nu implicam „familia mea”… tu poate nici nu o mai găseai.
Cuvintele lui nu sunt aruncate.
Sunt… precise și lovesc exact unde trebuie.
Așa că eu doar tac, nu pentru că vreau. Pentru că… nu am ce să spun.
El mă privește în continuare.
– Nu e vorba despre orgoliul tău acum, Eric.
Vocea lui devine mai dură.
– E vorba despre ea.
Se lasă liniștea…grea.
Apăsătoare.
Înghit în sec.
Privirea îmi cade o secundă, apoi mă uit din nou la el.
– …Du-mă la ea, spun mai încet.
Fără tonul de mai devreme, fără luptă.
Sebastian nu mai spune nimic și se întoarce.
– Vino.
Și de data asta…îl urmez fără să mai comentez.
Intrăm în holul imens și, pentru o fracțiune de secundă, liniștea pare… prea perfectă.
Apoi auzim un urlet.
Un zgomot de sticlă spartă.
Inima îmi sare în gât.
Încep să alerg fără să mai gândesc, iar pașii băieților se aud în urma mea. Ajung în living și mă opresc brusc.
Imaginea din fața mea…mă lovește.
Mama, ține o sticlă într-o mână, iar în cealaltă un ciob ascuțit, îndreptat spre o femeie elegantă din fața ei.
Un bărbat, trecut de prima tinerețe, stă pe jos, sprijinit într-o parte, cu mâna la obraz. Printre degete i se vede sângele.
– Nu vă apropiați! urlă ea. Vocea ei e… ruptă…străină.
– Mamă…?
Cuvântul îmi scapă fără să vreau.
Se întoarce brusc spre mine.
Ochii ei…par pierduți.
– Eric? întreabă, de parcă nu e sigură.
Fac un pas spre ea, încet.
– Mamă… lasă sticla jos, te rog… nimeni nu vrea să-ți facă rău…
Îmi ridic mâinile ușor, ca și cum m-aș apropia de un animal speriat.
–Unde sunt? întreabă ea agitată. M-ai adus la spital? Vreau să plec de aici!
Simt cum ceva mă strânge în piept.
– Nu ești la spital… ești în siguranță… spun încet.
–Doamna din fața ta doar a vrut să te ajute… te rog, mamă…
Vocea îmi tremură și nu pot să o opresc. Simt lacrimile cum îmi alunecă pe obraz.
– Te rog…o implor.
Se face o secundă de liniște.
O secundă care pare o eternitate.
Apoi, ciobul cade.
Sunetul lui pe podea e mai puternic decât ar trebui să fie.
Mama face câțiva pași nesiguri.
Și apoi,  se aruncă în brațele mele.
O prind imediat, o strâng cât de tare pot.
– E ok… e ok, mamă… șoptesc. Totul o să fie bine…
Nu știu dacă e adevărat, dar o spun.
Pentru ea. O simt cum tremură, cum se agață de mine.
În spate, aud mișcare. Sebastian îl ajută pe bărbat să se ridice.
Închid ochii o secundă.
Pentru prima dată în ore întregi…nu mai trebuie să o caut.
E aici.
În brațele mele.
Când simt că respirația ei începe să se liniștească, îmi ridic privirea.
Femeia din fața mea, mama lui Sebastian, mă privește, nu pare furioasă, nu pare nici speriată.
E… altfel.
Nu știu să definesc.
Înghit în sec.
– Îmi pare rău… spun încet.
Mă desprind ușor, dar nu îi dau drumul mamei.
O țin de mână, strâns.
De parcă, dacă o las…dispare din nou.
– Am vrut doar să o calmăm… spune femeia și face un pas spre noi.
Mă încordez instinctiv.
Dar vocea ei…nu e tăioasă, nu e rece.
E… calmă. Caldă. Genul de voce pe care nu o asociezi cu o casă ca asta.
– Medicul nostru de familie este discret. Am vrut doar să îi oferim un calmant…
O privesc pentru prima dată… cu adevărat, nu pare deranjată.
Nu pare supărată, deși ar avea toate motivele.
Îmi cobor privirea rușinat.
Mă uit la mama.
E liniștită acum, dar privirea ei… e pierdută. Departe.
– Nu știu ce să spun… murmur.
Și chiar nu știu.
Femeia îl privește pe Sebastian câteva secunde.
Un schimb de priviri scurte, apoi se întoarce spre mine.
–Eric? Așa te numești?
Ridic ușor capul.
– Da…
– Eu sunt Ella. Mama lui Sebastian.
Dă ușor din cap, de parcă asta ar trebui să însemne ceva pentru mine.
Nu înseamnă. Dar o ascult.
– Eric… aș vrea să vorbim, dacă îmi permiți…
Înghit în sec când o aud, nu îmi place direcția asta, nu îmi place deloc.
Dar…dau din cap.
– Haideți… vă rog, luați loc pe canapea.
Face un gest elegant spre living.
– Sebastian, te rog, cheamă pe cineva să strângă cioburile, spune ea fără să ridice tonul.
– Da, mamă.
Sebastian pleacă fără să comenteze.
Rămân acolo, cu mama de mână.
Cu privirea tuturor… simțindu-se.
O conduc încet spre canapea.
O așez și eu mă așez lângă ea.
Fără să-i dau drumul, nici o secundă.
Ella se așază în fața noastră.
Postura ei e relaxată.
Dar ochii…atenți.
– Eric… începe ea încet.
Ridic privirea spre ea atent.
– De cât timp este așa?
Întrebarea mă lovește direct, fără ocolișuri. Fără menajamente.
Privirea îmi cade din nou.
– De… ceva timp.
– Cât înseamnă „ceva timp”?
Tac.
Pentru că nu pot să mint. Dar nici nu vreau să spun.
– Câțiva ani… spun într-un final.
Se lasă o liniște scurtă.
– Și tu ești singurul care are grijă de ea?
Ridic ușor din umeri.
– Da.
Nu o spun dramatic, nu o spun ca o plângere. Doar… ca un fapt.
Ella mă privește câteva secunde.
Mai atentă, mai profund.
– Și tu câți ani ai, Eric?
– Șaptesprezece.
O văd cum inspiră ușor.
Abia perceptibil.
Dar o văd.
–Înțeleg…
Nu pare că înțelege. Dar nici nu insistă. Privirea ei se mută spre mâna mea care o ține pe a mamei.
Strâns.
Apoi înapoi la mine.
– Ai făcut tot ce ai putut până acum, spune calm.
Ridic privirea.
– Dar nu poți face asta singur la nesfârșit.
Maxilarul mi se încordează ușor.
Aici voia să ajungă.
Știam.
– Nu vreau să o pierd… spun încet.
Vocea mea… nu mai e la fel de sigură.
Ella nu răspunde imediat.
– Știu, spune într-un final.
Și, ciudat…pare sinceră.
– Dar dacă nu primește ajutor… o vei pierde oricum.
Cuvintele ei nu sunt dure, dar lovesc.
Mai rău decât dacă ar fi fost.
Strâng mai tare mâna mamei.
– Nu vreau autorități… spun repede.
– Nu am spus asta.
Mă opresc și o privesc.
– Există soluții… mai discrete.
Pauză.
– Dar despre asta… putem vorbi.
Se lasă liniștea din nou…greu de dus.
Mă uit la mama, apoi la ea.
Apoi în gol.
Pentru prima dată…nu mai e doar frica de a o pierde.
E și teama…că poate nu mai pot să o țin singur.