Pregătirile începură înainte ca Armis să mai poată spune ceva. Sin se mișca prin încăpere cu aceeași precizie rece pe care o văzuse doar în momentele cele mai periculoase.
Ice verifica încărcătoarele. Blade își punea cuțitele la brâu, câte unul, fără să scoată un sunet. Stone ajusta vesta antiglonț. Gost scria frenetic la calculator, transferând planuri, poziții, rute de fugă.
Iar Sin…
Sin era centrul furtunii.
– Ne împărțim în două echipe, spuse el scurt, fără să ridice tonul.
– Eu, Blade, Ice și Stone mergem direct la Mori. Gost, tu ții legătura cu mine. Red…
Își întoarse privirea spre cel roșcat.
– Tu rămâi aici. Ai grijă de Armis. Ai grijă de ei toți.
Red dădu din cap, dar Armis izbucni imediat:
– Nu! Nu mă lași aici! Vin cu tine!
Sin suspină. Nu a obosit, ci… dureros de controlat.
Se apropie de el, atât de aproape încât Armis îi simți respirația pe frunte.
– Armis… începu el, dar Armis îi tăie vorba.
– Nu mă trata ca pe un copil! Dacă mergi acolo… dacă intri în cuibul lui Mori… ești mort, Sin! Nu te las să faci asta singur!
Sin închise ochii o secundă. O singură secundă.
Atât îi dădu voie să simtă.
Când îi redeschise, erau acei ochi întunecați și fermi ai liderului care nu accepta compromisuri.
– Nu mă poți opri.
Același ton. Același adevăr crud.
Armis făcu un pas în față, dar Red îl prinse de braț.
– Armis, calmează-te… încercă el, dar Armis i-l smulse.
– Sin, te rog!
Pentru o clipă păru că Sin se frânge. O clipă minusculă.
Apoi masca reveni.
– Dacă te iau cu mine, mori. Tu, Rafe, Luca, Ema, Emil. Dacă te las aici, ai o șansă. Ei au o șansă.
Armis își mușcă buza. Tremura.
Sin își puse palma pe ceafa lui, aproape protector.
– Rămâi aici. Cu amicii tăi. Cu Red. Așteaptă veștile mele.
– Sin…
– Am nevoie ca tu să trăiești, Armis.
Și atât.
Se întoarse. Închise casca pe urechi. Trase glonțul pe țeavă.
– Plecăm, spuse el echipei.
Ice stinse proiecția. Blade deschise ușa. Stone trecu primul pe hol.
Armis îi urmărea, neputincios, cu inima zdrobită.
Când Sin trecu pe lângă el, îi atinse fugitiv mâna. O secundă. O promisiune.
– Revin. rosti el. Dar privirea lui spunea „dacă pot”.
Și apoi dispăru pe ușă.
Red încuie imediat în spatele lor și întoarse cheia în broască.
– Stai cu mine, spuse Red încet, aproape părintește.
– Atât trebuie să faci acum.
Armis își lăsă capul să atingă peretele.
Respirația îi tremura.
Și pentru prima dată, simți adevăratul frig al fricii.
Sin era acolo, în cuibul morții.
Fără el.
Fără protecția lor.
Fără timp.
Motoarele motocicletelor bubuiră pe asfaltul ud, luminile lor tăind noaptea în sulițe albe. Sin conducea primul, iar în spatele lui venea Ice, urmat de Blade și Stone. Glasul lui Gost vuia în urechile lor cu instrucțiuni precise, scurte, fără un gram de ezitare.
– Ținta unu confirmată. Locația doi încă în verificare. Echipa B se deplasează pe ruta estică. anunță Gost.
– Înțeleg, răspunse Sin, rece ca o lamă.
Vântul lovea puternic în ei, dar tensiunea era mai tăioasă decât aerul de noapte.
Pe la jumătatea drumului, Ice reduse viteza și se apropie de Sin, rotindu-și motocicleta lângă a lui. Gestul era rar; Ice nu intervenea decât când ceva îl macina profund.
– Șefu’…
Sin nu-l privi. Ochii lui rămâneau fixați înainte, pe linia neagră a drumului.
– Spune.
Ice își udă buzele cu fruntea încordată sub cască.
– Dacă… dacă îl găsim acolo… dacă e adevărat…
Sin trase aer adânc, apoi rosti cu glasul acela dur pe care doar cei din echipă îl cunoșteau cu adevărat.
– Știu.
Ice tăcu. Părea că nu mai găsește cuvintele, dar totuși încercă:
– Sin…e fratele tău. Nu vrei măcar să…
Sin frână scurt, oprind motocicleta pe marginea drumului. Ceilalți făcură la fel, instinctiv, știind că momentul era delicat.
Sin își ridică viziera. Privirea lui… era tăioasă, dar dedesubt pulsează o durere adâncă, înfiptă, rece.
– Ascultă-mă, Ice. Nu mai există nimic din fratele meu în omul pe care îl vom găsi. Nimic. Mori l-a luat de mult. L-a frânt, l-a întors. Și dacă trage în noi…
Inspiră adânc. Maxilarul i se încleștă.
– Tragem înapoi.
Ice înghiți în sec.
Sin continuă, și de data asta vocea i se crăpă, imperceptibil, ca o fisură într-un zid de beton:
– Eu… eu mi-am îngropat fratele deja.
Se lăsă o liniște dureroasă.
Blade își coborî privirea spre asfalt. Stone strânse mai tare ghidonul.
Ice clătină capul încet, ca un om care înțelege dar refuză să accepte.
– Șefu’…
– Nu, spuse Sin, recăpătând instantaneu duritatea obișnuită.
– Nu mai vorbim despre asta. Concentrați-vă.
Se reașeză pe motocicletă, trăgând viziera în jos.
– Gost, continuă transmisia. Începem faza unu.
– Înțeles, spuse Gost.
Motoarele porniră din nou, urlând în noapte.
Echipa se regrupă, accelerând spre cele două locații.
Iar Sin, cu inima transformată în armură, conducea lupta împotriva a tot ce mai rămăsese din propria familie.
Clădirea din port era încremenită în întuneric, doar lumina lunii se strecura printre ferestrele sparte. Prima echipă, Sin și Ice, se mișcau ca două umbre, având armele ridicate, iar în urechi vocea calmă și calculată a lui Gost îi ghida pas cu pas.
– Sectorul unu curat. Continuați spre culoarul din dreapta. Două semnături termice la etajul unu, posibil staționare.
– Înțeles, răspunse Sin, ochii lipiți de direcția de avansare.
Ice scană colțurile, respirația lui fiind abur în aerul rece.
Totul era prea liniștit. Prea gol.
În același timp, câteva străzi mai jos, în a doua clădire din port, Blade și Stone înaintau încet printre containerele ruginite.
– A doua locație pare… începu Gost, dar vocea lui se întrerupse pentru câteva secunde.
– Continuați deplasarea. Vă țin pe poziție.
Blade făcu semn lui Stone. Erau pregătiți, dar ceva îi înțepa instinctele.
*****
Ușile camerei de control se izbiră de perete când Armis intră ca un uragan. Respira greu, privirea tăioasă. Red era în picioare, cu brațele încrucișate, urmărind cele două echipe pe monitoare.
– Ce faci? întreabă Red fără să-și mute privirea.
Luca intră după el, gata să întrebe același lucru. Dar nu apucă.
Privirea îi rămase agățată într-una dintre camere, o mișcare mică, aproape invizibilă, în colțul nordic al primei clădiri.
O siluetă.
Apoi încă una.
Apoi o trecere sincronizată, ca un roi de umbre.
– Armis…? șopti Luca.
Armis îngheță. Ochii lui se măriră.
– Am fost păcăliți, rosti el, glasul abia audibil, dar încărcat de panică.
Red tresări.
– Ce?
Armis arătă cu degetul spre ecran.
– Se mișcă în cerc. Așteaptă… să ne închidă. Asta e o…
Inspiră adânc, inima bătând nebunește.
– E o ambuscadă.
Red apasă instant pe com-link:
– Echipa unu, echipa doi, opriți avansarea. Pericol iminent. Repeta…
Interferență.
Imaginea de pe ecran tremura.
Armis se întoarse spre Red, cu privirea aceea hotărâtă care făcuse pe mulți să tacă.
– Red… am nevoie de o armă.
– Armis, nu ai voie să—
– Vor intra direct! i-o tăie Armis, cu o intensitate care îi făcu și pe ceilalți din sală să se oprească.
– Sin… Ice… Blade… Stone… sunt acolo. Ei sunt prinși într-o capcană și noi suntem aici înconjurați.
Îl privi fix.
– Dă-mi arma.
Luca se postă lângă el, încordat.
– Merg și eu.
Red închise ochii o clipă. Îi era clar: decizia lui Sin nu îl mai putea opri pe Armis.
– Bine, spuse el încet.
Îi întinse o armă scurtă, grea.
– Dar mergem împreună.
Armis o luă, verificând încărcătorul cu un gest sigur. Inspiră adânc.
– Gost? întrebă Red în stație. Dar tot ce primi înapoi era liniștea.
Armis își încordă maxilarul.
– Mergem. Nu va răspunde nimeni acolo.
Sin se opri brusc.
În întunericul dens al depozitului, trupul lui părea desprins din umbre, o siluetă tăcută, pe jumătate abur, pe jumătate furie. Inspiră lung, încet, ca și cum ar fi încercat să asculte ceva dincolo de pereții clădirii. Închise ochii.
Ice, în spatele lui, ținea arma ridicată, corpul încordat.
– Șefu? șopti el, observând schimbarea din postura lui Sin.
Sin deschise ochii. Pupilele îi erau dilatate, vibrând de neliniște.
– Vom intra într-o ambuscadă… glasul lui abia depăși un șoptit.
Ridică mâna, apăsând pe casca de comunicare.
– Gost, verificare canal doi. Gost, răspunde.
Tăcere.
Perfectă, grea, nenaturală.
Ice făcu doi pași înainte, apropiindu-se de Sin.
– Ce e, șefu? întrebă, simțind pentru prima oară un fior de panică.
Sin își roti privirea spre el, o privire plină de o realizare care ardea rece, tăioasă.
– Ne-au tăiat comunicațiile. Ne-au lovit exact unde știu că suntem vulnerabili.
Inspiră scurt.
– Ice… trebuie să ajungem înapoi la sediu. Acum.
Ice își încordă maxilarul, dar nu protesta. Era prea târziu pentru întrebări.
– Gost și restul echipei…?
– Caută-l pe Gost și veniți la sediu. Nu mai stăm aici o secundă, rosti Sin, întorcându-se deja spre ieșirea laterală.
Pașii lor răsunau scurt, precipitat, când… două focuri de armă din exterior.
Cioburi de sticlă căzură din tavan.
Ice și Sin se opriră o fracțiune de secundă, apoi schimbul se declanșă automat între ei: fugă.
Izbiră în alergare în secunda următoare, ieșind dintre umbre, armele ridicate, respirații frânte.
– Gost! strigă Sin, glasul răgușit, încărcat de o îngrijorare pe care rar o lăsa să se audă.
– Gost, răspunde!
Nimic.
Clădirea părea brăzdată de ecoul celor două împușcături, semnul clar că cineva, acolo afară, trăsese pentru a-i aduce în lumină, nu pentru a-i omorî. Erau vânați.
Ice îl ajunse din urmă, alergând cot la cot cu el.
– Șefu… trebuie să ieșim din zonă înainte să ne închidă complet.
Sin își mușcă limba pentru a nu răbufni.
Pentru prima dată în mult timp, nu controla terenul. Nu controla ritmul.
Era exact în jocul lor.
– Gost… rosti din nou, mai încet, dar cu muchia disperării tăind fiecare silabă.
Umbrele din jur păreau să se strângă.
