Cei patru- Capitolul 45

Sub lumina becurilor

Terasa boemă era ascunsă între doi tei bătrâni, plină de acele becuri mici, calde, care nu luminează doar locul, ci și sufletul.

Muzică instrumentală în surdină, aerul curat al serii amestecat cu miros de mâncare proaspătă, busuioc, vin alb și pâine caldă.

Masa lor era undeva în mijloc — rotundă, solidă, din lemn masiv — acoperită de farfurii colorate, pahare cu aburi subțiri pe margini și câteva lumânări care pâlpâiau între râsete, priviri și ezitări.

Toți erau acolo…

Damon și Aven, cu degetele atinse discret pe sub masă.
Eli, cu o băutură limpede în față, învârtind un pai fără să bea.
Kai, cu obrajii ușor roșii, privind pe furiș spre Vall, care vorbea calm, dar cu un zâmbet ce-l trăda.
Noah, mai relaxat, cu părul ușor ciufulit de vânt, sprijinit în coate, privind…
și Riven, în dreapta lui, cu un pahar cu apă și lămâie, dar cu o neliniște abia vizibilă pe chip. De parcă locul era prea cald, prea sigur, prea… viu.

Un chelner aduse o tavă cu prăjituri și o sticlă de vin în plus. Toți râseră când Noah îi ceru să lase și meniul de desert, deși deja aveau patru pe masă.

– Doar mă gândesc strategic, zâmbi el larg.
– Poate adevărul se spune mai ușor cu mousse de ciocolată.

Riven nu zise nimic, dar îl privi scurt.

– Sau poate cu tăcere și o explicație coerentă, replică în șoaptă, fără venin.

– Sau cu amândouă, șopti Noah înapoi, cu un zâmbet ștrengar.

Luminile calde scăldau fața lui Vall într-o aură aproape ireală. Nu era doar pianistul serii. Era vocea calmă a adevărului.

Lăsă furculița jos, își trecu ușor mâna pe marginea paharului cu vin și privi direct spre Riven, care nu ceruse nimic, dar auzea tot.

– Vrei să știi cine suntem.
– Nu pot să-ți spun tot… nu acum. Sunt lucruri pe care nu le putem rosti încă. Nu despre cei care ne caută, nici despre răul care ne-a urmărit.
– Dar pot să-ți spun cine suntem… între noi.

Riven nu clinti o sprânceană, dar se aplecă ușor, atent.

Vall zâmbi slab.

– Damon și Aven sunt împreună de secole.
– Sunt un cuplu care a trecut prin vieți, foc, trădări, iubiri risipite și regăsiri.
– Sunt căsătoriți.

Ridică o sprânceană subtil.

– Chiar acolo… în locul pe care tu îl visezi. În acea pădure. În acele ruine acum dispărute.
– Acolo a avut loc jurământul lor.

Riven înlemni. Inima i se strânse, dar rămase tăcut.

– Iar Eli, continuă Vall, aruncând o privire caldă spre fratele cel mai tăcut,
– este alături de sora lui Aven, Ella.
– Sunt legați nu doar prin iubire, ci prin chemare, printr-o promisiune nerostită.
– Ella nu e aici, dar știu că și tu o simți.
– Ea este cea care ne-a unit pe toți și ne protejează de secole.

Riven își coborî ușor privirea.

– Iar eu… murmură Vall, iar ochii lui se întoarseră spre Kai cu o lumină pe care nicio magie nu o putea fabrica,
– sunt cu Kai de secole.
– Timpul ne-a încercat, ne-a despărțit, ne-a adus înapoi.
– Nu am uitat pe nimeni. Dar mai ales… pe el.

Își ridică mâna și îi mângâie încet chipul lui Kai. Kai închise ochii pentru o clipă, ca într-un refugiu sigur.

Atmosfera era liniștită, dar densă. Ca o mărturisire dusă de vânt prin becurile calde.

Atunci, Riven se întoarse lent spre Noah.

Privirea lui era serioasă, fără sarcasm. Doar o întrebare curată.

– Și tu?

Noah clipi mărunt. Nu se așteptase.

– Eu…

Dar Kai interveni prompt, cu un zâmbet ironic și o înghițitură de vin:

– El e craiul. Iubărețul veșnic. Mândru posesor de inimi frânte și replici dramatice.

Noah se înroși instant și ridică mâinile.

– Obiectez!
– Am doar două replici dramatice în repertoriu, restul sunt naturale!

Râsetele se ridicară ușor, iar tensiunea se sparse pentru o clipă.

Dar Riven îl privea în continuare serios.

Întrebarea aceea nu fusese o glumă.
Fusese o chemare spre adevăr.

Râsetele se estompară. Beculețele pâlpâiau blând.

Între Riven și Noah se făcu liniște.

Riven îl privea fără mască.
Cu ochi verzi ca frunza în prag de toamnă.

Noah simți cum zâmbetul i se frânge.

– Nu știu ce vrei să auzi, șopti el.
– Dar știu ce simt. Și… mă sperie la fel de tare ca pe tine.

Riven nu reacționă, dar degetele îi tremurară ușor pe marginea mesei.

– Simt că ne-am mai văzut.
– Undeva, într-un timp rupt.
– Că te-am cunoscut. Că te-am pierdut.
– Și că acum ești din nou aici… și nu știu dacă e o șansă sau o condamnare.

Riven clipi lent.

– Nici eu nu știu.
– Nu mai pot face diferența dintre vis și realitate.

Noah își lăsă palma peste a lui. Fără grabă. Fără tremur.

Nu știu ce urmează.
Dar nu ești singur.

Lumina caldă continua să danseze peste ei.

Tăcerea era grea, dar nu apăsătoare.

Și atunci Noah ridică o sprânceană teatral:

– Doar să știi…
– dacă și în viața anterioară ai avut sprâncenele astea, e clar de ce te-am iubit până am murit.

Kai aproape scuipă vinul.
Aven râse în mâini.
Damon își dădu ochii peste cap.
Eli murmură:

– Te rog… spune-mi că n-ai repetat-o în oglindă.

Dar Riven… zâmbi.

Nu ironic.
Nu larg.
Ci sincer.

Un zâmbet care spunea: nu sunt bine, dar m-ai făcut să uit, măcar o clipă.

Și sub becurile acelea care păstrau secrete și binecuvântau începuturi,
Riven și Noah au rămas așezați, cu mâinile împreunate pe masă,

iar lumea… pentru o seară,
a fost pusă pe pauză.