Cei patru- Capitolul 49

Ruptura

Nimeni nu mai spunea nimic.

Cuvintele lui Kai încă pluteau în aer, ca o fantomă a trecutului care abia acum își găsise glas:

— Parfumul… mamei.

În liniștea care se așternuse peste poiana aceea, unde totul părea să se fi luminat după salvarea lui Noah, se instală o nouă umbră.

O umbră mult mai adâncă. Mai personală.

Damon se desprinse din cercul fraților, ca și cum cineva i-ar fi tras sufletul din trup.

Fără să spună nimic, păși cu mișcări egale, mecanice, către marginea pădurii.

Nu fugea, dar se pierdea în ceva ce doar el putea vedea.

Toți îl urmăreau cu privirea, tăcuți.

Neputincioși.

Noah rămase în picioare, dar trupul îi tremura ușor. Ochii lui nu mai erau strălucitori, ci tulburi, ca o apă adâncă în care cineva aruncase o piatră prea mare.

Riven se apropie de el.
Fără ironie. Fără sarcasm. Fără bariere.

Îi luă fața între palme, încet, cu grijă, ca și cum ar fi ținut între degete o lumină gata să se stingă.

— Spune-mi că ești bine… rosti aproape șoptit.

Noah nu răspunse. Doar clipi și respira greu.

— Apoi vreau adevărul, continuă Riven, privind direct în ochii lui.
Oricât de nebunesc sună. Oricât de rupt din povești vechi și coșmaruri. Nu mai vreau jumătăți de gest. Jumătăți de viață.

Se apropie și mai mult, fruntea lor aproape că se atingea.

— Te-am visat, Noah, mărturisi, iar vocea lui tremura.
Am visat o ruină pe care nu o cunoșteam. O piatră cu sânge. O cameră fără ușă. Și pe tine… murind în brațele mele.

Noah își mușcă buza, dar nu se mai putea ascunde.

— Vreau să știu cum… și de ce. Vreau să știu cine ești. Ce ești. Pentru că, Doamne, Noah…

Riven inspiră greu, iar degetele îi tremurau ușor pe obrajii lui Noah.

— Vreau să știu cum să te salvez…

În ochii lui, pentru prima dată, nu mai era doar dorință.

Era iubire pură. Frântă. Reală.

…………………..

Damon se opri brusc, ca și cum un fir invizibil i-ar fi tras gândurile înapoi spre ei.

Se întoarse și îi privi cu furtună în ochi.

Apoi privirea i se învârti rapid în jurul lor, scuturând capul ca și cum ar fi vrut să alunge un coșmar.

— Eli! Vino aici! strigă cu voce scurtă, urgentă.
— Kai, Noah! Acum!

Toți se opriră. Se priviră între ei. Apoi alergară spre el.

Damon întinse brațul spre copacul vechi din centrul campusului, cu ramurile largi, arcuite ca o coroană regală.

— Vă mai amintiți când l-am plantat?

Ochii i se umeziră, dar glasul îi rămase ferm.

— Acest loc e casa noastră. Tot ce am avut. Tot ce suntem. Și știți ceva? Copacul ăsta ne-a fost martor în tot acest timp.

Se întoarse spre Vall și Aven.

— Eli… aici a apărut pentru prima oară acel spirit. Sub forma acelei fete. Și noi… ființele noastre… o cunoșteam. Nu-i așa? Doar că n-am vrut să vedem. N-am vrut să credem că putea fi ea… Vall… Aven…

Aven înghiți în sec.

— Ce este, Damon?

Damon își încleștă maxilarul.

— Vreau să o găsiți pe Ella. E timpul.

………………….

Când vortexul se închise și liniștea reveni, Noah rămase privind locul unde scânteile se risipiseră.

Simți o respirație la ureche.

— Wooo… asta poți face și tu?

Noah se întoarse spre Riven cu zâmbet larg.

— Eu pot mai multe, baby… Iubi? Bebe? Iubitule, poate? Soare al meu? Stăpân al pasiunii mele interdimensionale?

Riven mijii ochii, cu o sprânceană ridicată.

— Riven e suficient, Noah…

Oftă ușor.

— Poate… iubitule merge.

Noah zâmbi cu toți dinții, fericit ca un copil care tocmai câștigase o bătălie cu propria viață.

……………….

Mai târziu, când silueta începu să se formeze din aerul înăsprit…

Frații se grupaseră instinctiv în jurul lui Riven.

— În spate. rosti Damon.

Kai întoarse capul.

— Închide ochii. Nu te mișca.

Aura sferică coborî peste Riven.

— Acum ești sub protecția noastră. Sub tot ce suntem.

Silueta deveni mai clară.

Imaginile izbucniră în mintea lui Damon:
patru băieți sub un cer roșu,
o mână pe fruntea lor,
o voce spunând:

— Să nu uitați cine sunteți.

Și atunci știu.

Toate piesele căzuseră la loc.

Făcu un pas înainte.

Vocea lui era limpede. Rece. Fără ezitare.

— Te poți arăta…

O pauză.

— …mamă.