Cei patru- Capitolul 52

Inima care rupe blestemul

Timpul nu mai curgea, totul era o pânză întinsă, cu marginile arse, vibrând sub o singură imagine.

Noah, în brațele lui Riven, cu pieptul însângerat, ochii închiși, dar chipul său purta un zâmbet blând pe buze.

Pământul părea să fi oprit rotația, cerul să fi uitat cum să respire, focul să fi fost învins de apă.

Kai fu primul care simți o căldură intensă care îi porni din centrul pieptului.
Talismanul atârnat la gât începu să vibreze, nu cu frică, ci cu viață.

— S-a rupt… murmură el, ridicându-se complet. Încă avea lacrimi pe obraz, durerea pierderii lui Noah.

Eli deschise ochii. Trupul îi tremura, dar nu de slăbiciune, ci de puterea care revenea.

— Noah… a rupt lanțul… șopti el în toată durerea.

Damon nu spuse nimic, doar se ridică. Pe chipul lui era o durere mută, dar și o decizie sacră.

În brațele lui Riven, Noah era nemișcat, dar sângele care curgea nu era întuneric…
Era… auriu.

— Ce? rosti Riven, privind uluit.

Atingând cu degetele petele de sânge ce străluceau în lumină.

— Nu moare… el nu moare… rosti fericit.

În jurul lui, talismanele celor patru frați începeau să lumineze în aceeași frecvență. Pulsau în același ritm, ca o inimă unică.

Mama lor simți…

Făcu un pas înapoi, pentru prima dată în secole.

— Nu… șopti.
— Nu e posibil…

Privirea ei era mai întunecată ca noaptea, dar o fisură îi apăruse pe chip — un început de teamă.

— Puterea noastră nu vine de la tine, spuse Damon.

Se întoarse spre frații lui. Kai, Eli, Riven cu Noah în brațe.

— A venit de la alegerea noastră de a ne iubi, de a ne sacrifica, de a fi mai mult decât ai vrut tu să fim.

— De a fi liberi, rosti Kai.

— De a fi împreună, completă Eli, cu vocea fermă.

Talismanul lui Noah emise o ultimă bătaie de lumină, ca o inimă cosmică.

Și atunci, în mijlocul acelui cerc…

Noah trase aer cu forță în piept.

Ochii i se deschiseră larg, aprinși.

Respiră adânc, simțind cum aerul îi umple din nou plămânii.

Privirea lui se îndreptă spre Riven, iar un zâmbet larg îi înflori pe chipul pătat de sânge aurit.

— Ți-am zis că nu scapi de mine așa ușor, șopti, cu voce joasă, dar plină de viață.

Toți cei patru frați se ridicară în picioare.

Privirile le erau arzătoare. Puterea din trupurile lor era una nouă — purificată de suferință, fortificată de iubire.

Damon își privi mâna stângă, unde avea talismanul. Pulsase de parcă îi bătea inima în palmă.

Zâmbi larg.

— Facem asta așa cum am fost meniți, spuse.
— Împreună.

Ridică ambele palme și le uni în fața pieptului.

Kai, Eli și Noah se apropiară.

Toți formară un cerc de lumină și intenție.

— Noah, așază-ți iubitul în mijlocul nostru, spuse Damon, fără să-și întoarcă privirea.

Riven, deși încă șocat, se lăsă așezat cu grijă în centru, privind uimit cum energia din jurul fraților îl cuprindea, nu-l izola.

Damon privi spre ceilalți — Ella, Aven, Vall — toți pregătiți, toți cu mâinile strânse.

Toți cu ochii înflăcărați.

— Sper că sunteți gata de luptă… spuse rânjind.
— Pentru că în seara asta, în lumea asta, nu vom mai fugi.

Cerul se întunecă.

Femeia din fața lor — mama lor — răcni un sunet ce fisură pământul, ce chemă umbrele și crăpă vălul realității.

Din jurul ei, sute de creaturi — făpturi renăscute din moarte, ființe de groază și fum, carne vie fără suflet — se năpustiră.

Lupta începu…

Kai ridică palmele și, din ele, plecară valuri de lumină care tăiară aerul.

Creaturile atinse de el urlau fără gură și se destrămau în focuri verzi.

Eli rostogoli palmele spre pământ.

De sub iarbă, rădăcini vii se înălțară și legară trupurile monstrului, ridicându-le în aer ca pe niște păpuși.

Damon sări în mijlocul luptei, cu o sabie de lumină și fum alb în mâini.

Fiecare lovitură era o explozie.
Era furtuna.
Era mânia.
Era focul dreptății.

Noah râdea, se învârtea, arunca palme care vibrau în aer.

Fiecare atingere era o explozie de aur curat.

— Pentru fiecare viață furată… pentru fiecare suflet uitat… LUAȚI ASTA!

Kai fu aproape străpuns, dar Noah se aruncă între el și lama neagră.

O explozie de aur îi învălui pe amândoi.

— Ți-am zis că puterea mea e mai mișto! strigă Noah, zâmbind cu colțul gurii.

Vall striga în mijlocul incantației:

— Nu mai sunteți păpușile nimănui!
— Acum e rândul nostru să rupem lanțurile!

Și atunci, ea… Mama lor… țipă.

Dar nu un țipăt de atac.

Un țipăt de frică.

Pentru că lumina nu scădea.

Femeia simți cum trupul ei începea să crape.

— NU! NU MĂ PUTEȚI RUPE!
— VOI SUNTEȚI EU! VOI AȚI FOST CREAȚI DE MINE!

Dar ei nu-i mai răspundeau.

Nu-i mai aparțineau.

Din lumină se formă un trup de femeie.

O bătrână îmbrăcată în alb, cu ochi blânzi.

Mama o privi înmărmurită.

— Tu… șuieră cu scârbă.
— Tu ești de vină pentru asta.

Dar femeia nu răspunse.

Se întoarse spre frați.

— Văd rănile voastre, spuse ea.
— Și pe cele din carne… și pe cele din suflet.

O adiere caldă îi cuprinse.

Rănile li se închiseră.

— Îmi pare rău că v-am lăsat să luptați singuri, continuă ea.
— Dar nu am avut voie să intervenim în echilibrul vieții voastre.

Se opri lângă moară.

— Eu sunt Lubia. Protectoarea elementelor.

— Talismanele sunt darurile mele pentru voi.

Toți tăceau.

Ascultau.

Simțeau.

— Ați avut puterea să vă reuniți, spuse Lubia.

Se întoarse spre mamă.

— Indiferent cât de mult a încercat ea să vă despartă.

Apoi privi spre Riven.

— Așa că noi am creat cheia.

Toți se uitară spre el.

_— Eu…? _ șopti Riven.

Lubia se întoarse spre Noah.

— Tu erai dezechilibrul.

— Toți ceilalți aveau iubirea. Tu nu aveai sacrificiul.

Riven izbucni:

— Ați făcut magie să ne iubim?!
— Asta e real?! Sau ne-ați controlat?!

Lubia zâmbi blând.

— Noi doar v-am așezat față în față.

— Iubirea nu se poate crea.

— Doar voi ați ales.

Noah întinse mâna spre Riven.

— Te aleg în orice lume.

— Cu sau fără magie.

— Cu sau fără trecut.

Femeia urlă în sferă.

— Eliberați-mă!
— Voi sunteți fiii mei!

Dar nimeni nu se mișcă.

Lubia spuse calm:

— Totul stă în voi patru.

Damon păși primul.

— Ați fost îngeri, spuse el.

— Puteai fi o zeiță… o mamă.

— Dar ai ales să fii o ruină.

Kai șopti printre lacrimi:

— Ce fel de mamă își urăște copiii?

— Ce fel de mamă se hrănește din durerea lor?

Noah murmură:

— Ai vrut putere… dar ne-ai frânt.

Eli rosti calm:

— Nu meriți iertare.

— Nici iubire.

— Nici milă.

Damon ridică sabia.

— Acum… spuse rece.
— Suportă consecințele.

Sabia străpunse trupul ei.

Femeia urlă:

— TREBUIA SĂ VĂ OMOR CÂND ERAȚI COPII!

Damon rămase drept.

— Ne-ai făcut după chipul și asemănarea ta, mamă.

— Acum suportă ceea ce ai semănat.

Trupul ei se sfărâmă în gheață neagră.

În jurul lor se lăsă tăcerea.

Nu o tăcere grea.

Ci una plină.

Plină de respirații eliberate.

De suflete curățate.

De o renaștere care nu făcea zgomot.

Ci lumină.