Cine iubește pe cine – Capitolul 52

Li Shuo simți că persoana din brațele sale respira greu, dar se liniști treptat înainte de a tresări și de a-i da drumul.

Wen Xiao Hui se întoarse și-l îmbrățișă, reținându-și vocea, dar lacrimile lui nu puteau fi controlate, umerii îi tremurau, iar inima îi era plină de furie și durere.

Lui Li Shuo îi era greu să-și descrie sentimentele din acel moment. Nu putea spune care greutate era mai mare: tristețea, jena sau furia. Știa doar că pentru prima dată experimentase cum este să i se smulgă inima din piept și să i se răcească trupul până la os.

Zhao Jin Xin îi cunoștea mintea de la început până la sfârșit și îl păcălise de la început până la sfârșit.

De la început până la sfârșit, doar el fusese confuz, încurcat și se zbătuse, în timp ce Zhao Jin Xin privea de pe margine cu inima limpede ca o oglindă.

Când îi propusese să reconstruiască încrederea, când îi propusese să trăiască împreună, când îi propusese să se despartă, Zhao Jin Xin știa exact la ce se gândea, ce dorea. Doar că nu voia să o facă, pentru că nu se “jucase suficient”. Abia când ajunse în cele din urmă la capătul răbdării el se folosise de “confesiune”.

Gândindu-se la dragostea profundă a lui Zhao Jin Xin din acel moment și la propria sa surpriză, îi venea să vomite.

Ce fel de inimă rece trebuie să ai pentru a călca în picioare pe cineva în felul ăsta?

El, Li Shuo fusese generos și bun cu oamenii toată viața lui, iar singurele două persoane pe care le rănise în mod deliberat fuseseră cei doi verișori de dincolo de ușă, iar unul dintre ei era cel de care credea că este îndrăgostit.

Băiatul cel mare care îl răsfăța mereu, Zhao Jin Xin cel fără cusur  făcea din când în când lucruri rele, îi călca în picioare sentimentele cu oamenii pe care îi detesta cel mai mult cu mare ușurință. Tonul cu care vorbea  era ca și cum ar fi vorbit despre vreme, de parcă era atât de ieftin încât merita să apară doar în conversații ocazionale. Ar fi putut spune că lui Zhao Jin Xin nu-i păsa deloc de felul în care dușmanii lui îl batjocoreau și îl disprețuiau, de parcă demnitatea lui nu valora nimic.

Nimeni, niciodată, nu-l umilise în asemenea măsură, iar această persoană era de fapt cea de care îi plăcea?

Se gândi la trecut, la toleranța, concesiile, răbdarea lui și își aminti că jurase în fața lui Xiao Hui că îl va “îmblânzi” pe Zhao Jin Xin. Își aminti că zilele acestea ei doi pentru ziua de naștere a lui Zhao Jin Xin se chinuiseră. Dar acum Zhao Jin Xin, în fața celui mai detestat dușman și a celui mai apropiat prieten, îl pălmuise de nenumărate ori.

Li Shuo simți că inima și plămânii îi explodau și voia să părăsească imediat acest loc, dar nu-și putea mișca picioarele de parcă ar fi fost bătute în cuie în podea.

Pleacă acum, pleacă, pleacă de aici, nu-l lăsa să te vadă, nu-i mai da o șansă să te umilească …

– Li Shuo, dă-i drumul.

O voce de gheață care era ca o sabie din alt timp și spațiu, spintecând fără milă noaptea liniștită, răsună pe coridorul gol, făcându-i pe Li Shuo și Wen Xiao Hui să înghețe, iar în salonul despărțit de o ușă se făcu brusc liniște.

Li Shuo se întoarse și în spatele lor văzu un tânăr frumos și chipeș, cu pielea de alabastru ce părea atât de transparentă în lumina mohorâtă, iar buzele erau oarecum morbid de palide. Perechea de ochi adânci  neobișnuit de ascuțiți și strălucitori avea o  profunzime care îi depășea cu mult vârsta.  Ar fi putut străpunge prin piele și carne și ar fi arătat spre inima oamenilor. Era atât de arătos, dar avea un temperament rece, unic și morocănos.

Luo Yi ……

Wen Xiao Hui își reveni în simțiri:

– Luo Yi, tu… tu, ce faci aici?

– Ai spus că te vei întoarce în trei zile, spuse Luo Yi uitându-se la Li Shuo încruntat:

– Nu ai spus că ești cu el.

Ușa salonului fu împinsă și Zhao Jin Xin ieși în fugă cu o față panicată.

Spatele lui Li Shuo îngheță și nu avu curajul să se întoarcă. Pentru prima dată în viața lui se simțea atât de neajutorat și de vulnerabil încât fu nevoit să îl țină de mână pe Wen Xiao Hui.

Wen Xiao Hui își șterse lacrimile:

– Luo Yi, îți voi explica mai târziu.

Înainte ca cineva să poată reacționa, luă cu o mână coșul de gunoi de lângă el și-l aruncă fără milă spre Zhao Jin Xin.

Fața lui Zhao Jin Xin se înverzi și se eschivă pentru a-l evita.

– Zhao Jin Xin, să ți-o trag ție și strămoșilor tăi! răcni Wen Xiao Hui cu o voce care nu se potrivea deloc cu înfățișarea sa feminină și drăguță, apoi își învârti pumnul pentru a se năpusti asupra lui.

Li Shuo își mușcă buza, folosind durerea atroce pentru a-și trezi toată conștiința, înainte de a-și îmbrăca ultima armură, de a se pune în fața lui Wen Xiao hui și de a spune încet:

– Bine, am fost de acord să nu facem tam-tam.

– Zhao Jin Xin, brută lipsită de strălucire, prostule împuțit, să ți-o trag!

Wen Xiao hui era ca o mică fiară complet înfuriată, răcnind și înjurând cu dinții și ghearele scoase:

– Zhao Jin Xin!!!…

Luo Yi se apropie și-l împinse cu nonșalanță pe Li Shuo, ținându-l pe Wen Xiao Hui în brațe și făcând câțiva pași înapoi, se încruntântă la Li Shuo și apoi la Zhao Jin Xin:

– De ce ești supărat? Cine s-a luat de tine?

– El, doar el!

Wen Xiao Hui arătă cu degetul spre Zhao Jin Xin:

– O să te omor!

Lovi cu piciorul în aer și încercă să sară în sus, dar era ținut în brațele lui Luo Yi și nu se putea mișca.

– Xiao Hui, spuse Li Shuo mai tare.

– Mă descurc singur, bine?

Wen Xiao Hui se uită la Li Shuo, cu lacrimile revărsându-se, cu fața plină de furie și agresivitate.

Li Shuo respiră adânc și se întoarse cu fața la Zhao Jin Xin.

Ochii lui Zhao Jin Xin erau neobișnuit de posomorâți:

– Li Shuo …

Li Shuo își îndreptă reverul. Nu se forță să zâmbească, nu putea nici măcar să simuleze un zâmbet în acest moment.

– Zhao Jin Xin, sunt oarecum curios, când te vei distra suficient?

– Eu …  limba lui Zhao Jin Xin se simțea de parcă era înnodată și nu ascuțită ca de obicei, dar în aceL moment nu prea avea rost. Ochii cenușii ai lui Li Shuo erau ca o mână invizibilă, sugrumându-i gâtul.

– Am problemele mele cu Shao Qun, dar încă sunt destul de drăguț cu tine, nu-i așa? Cele două familii ale noastre sunt încă prietene, este amuzant să mă tachinezi?

Cu fiecare cuvânt pe care Li Shuo îl scotea, simțea cum sângele i se scurgea de undeva din corp. Zhao Jin Xin îl înjunghiase în inimă, îi desfăcuse pielea și carnea cu propriile mâini, uscându-l sub un cer senin și luminos pentru ca toată lumea, cei pe care îi detesta, cei pe care îi iubea, să-l privească.

Cum poate să doară atât de tare? Cum poate fi atât de disperat ……

Zhao Jin Xin își strânse pumnii, fără a putea scoate vreun sunet.

Li Shuo își păstră ultimele rămășițe de demnitate și ridică din umeri  prefăcându-se relaxat:

– Nu-ți face griji, eu, Li Shuo, îmi pot permite să mă distrez oricând, și cu siguranță nu te voi lăsa să ai necazul de “a nu putea scăpa de mine“, și să nu mă mai lași să te văd după ce ieși din acest spital.

După o clipă continuă.

– Ești prea dezgustător.

Fața lui Zhao Jin Xin se albi instantaneu. În timp ce se uita adânc la Li Shuo, emoțiile care i se scurgeau din ochi erau complexe.

Li Shuo se întoarse, folosindu-și toată mândria pentru a se ține pe picioare în timp ce înainta cu pași mari.

– Li Shu, strigă Zhao Jin Xin cu o voce pierdută, fără nicio urmă de agresivitate.

Lui Li Shuo i se umeziră ochii aproape instantaneu.

Dar nu ezită, nu se uită înapoi și se îndepărtă cu un pas de Zhao Jin Xin.

Așa cum se apropiase de Zhao Jin Xin, așa se va îndepărta.

Wen Xiao Hui îl privi pe Zhao Jin Xin cu o față plină de ură:

– Târfă, îți doresc să te duci mai repede în iad.

Se răsuci și era pe punctul de a se duce după Li Shuo.

Luo Yi îl trase de mână pe Wen Xiao Hui cu o privire neliniștită. Wen Xiao Hui se calmă puțin.

Intrând în lift, Li Shuo se sprijini de cabina liftului și închise obosit ochii.

– Li Ge!

Wen Xiao Hui îl ținu de braț:

– Ești bine? Nu da atenție la ce a spus bruta aia, nu este suficient de bun pentru tine, el și Shao Qun sunt la fel!

Li Shuo îl privi indiferent, simțindu-se ca în transă, urmărind buzele lui Wen Xiao Hui mișcându-se, dar incapabil să reacționeze suficient la ceea ce spunea.

Luo Yi tuși ușor și spuse cu o voce rece:

–  Hui Ge, dacă te apropii mai mult de el, o să mă enervez.

– Vorbim despre asta mai târziu, spuse Wen Xiao Hui fără să-l privească.

Luo Yi își îngustă ochii și-l privi pe Li Shuo, apoi se ghemui în timp ce se ținea de lift, cu un oftat dureros scăpându-i din gât.

Wen Xiao Hui fu uimit pentru o clipă, se repezi și spuse nervos:

– Iubitule, ce se întâmplă cu tine? Te-ai atins de rană? Cine naiba te-a lăsat să fugi aici, căutând ceartă?

Luo Yi îl îmbrățișă pe Wen Xiao Hui:

– Mă doare.

– Te sun când ajung jos. Ce mi-ai promis data trecută? Să nu părăsești spitalul.

– Ai spus că te întorci în trei zile, dar nu te-ai întors decât după cinci zile, iar când am verificat, a venit și un bărbat pe nume Li. Deci ce vrei să cred?

– Ce crezi, chiar vreau să o fac cu el? Încă ești al meu, și nici măcar nu ți-ai făcut părul încă.

Luo Yi gemu din nou.

– Bine, bine, bine, hai să nu vorbim despre tine.

Wen Xiao Hui îl ajută să se ridice.

Li Shuo se uita în gol. Cândva simțise că cei doi oameni nu ar fi trebuit să fie împreună. Acum puteau chiar să-l facă să se simtă invidios, prin comparație cu cât de triste și de ridicole erau sentimentele lui. Spuse slab:

– Xiao Hui, du-l tu să-l înregistrezi. Eu mă întorc mai întâi la hotel, nu-ți face griji pentru mine, sunt bine.

– Dar …

Li Shuo zâmbi fără tragere de inimă:

– Vreau să fiu singur pentru o vreme.

Wen Xiao Hui a dat din cap cu ochii roșii.

Spitalul era aproape de hotel, la mai puțin de două sute de metri. Dar acei două sute de metri i se părură cea mai lungă porțiune de drum pe care o parcursese în viața lui. Picioarele îi erau slăbite, pașii îi erau temători și-i era teamă că va cădea.

În viață, îi fusese teamă  doar în perioada cât a fost copil mic că omul poate arăta o astfel de slăbiciune. Dar un copil mic care cade primește milă și încurajări, iar el avea deja la o vârstă la care după o cădere ar primi doar milă și batjocură.

Rezistase în fața simpatiei și urâse ridicolul, dar toate acestea le trăise  într-o singură noapte.

După ce trăise o viață liniștită și privilegiată timp de 34 de ani, merita să fie compătimit și ridiculizat pentru că se jucase emoțional cu un băiat cu 11 ani mai tânăr decât el.

Fusese atât de prost încât îi era rușine până și de el însuși.

Întors la hotel, Li Shuo își făcu bagajele, își smulse papionul de la gât și aruncă cartea pe care tocmai i-o citise aseară lui Zhao Jin Xin în coșul de gunoi înainte de a ieși din cameră cu bagajele.

Intrând în lift, trebuia să apese pe etajul 1, dar ochii lui priviră până sus, se opriră la numărul 32 și apăsă pe buton.

Ieșind pe ușa liftului, se uită la ușa din lemn masiv cu dublă deschidere de la capătul coridorului. Acela era cel mai bun apartament din acest hotel și, de asemenea, unul dintre apartamentele de hotel cu care era cel mai familiarizat în viața lui. Îi era atât de familiar încât, de îndată ce închidea ochii, știa exact dispunerea, structura și poziția mobilierului din cameră. Iar în ultima săptămână își petrecuse o mare parte din timp în el în fiecare zi, doar pentru a-i face o surpriză de ziua de naștere celui pe care îl plăcea.

Dar Zhao Jin Xin îi dăduse o palmă peste față.

Se îndreptă spre apartament și deschise ușa cu cardul său.

În față era un perete întreg pe care scria “La mulți ani pentru Leon”, cu crini parfumați de culoarea piersicilor. Camera era plină de baloane romantice, panglici, inimioare, flori, lumânări, graffiti, iar pe jos se îngrămădeau sute de păpuși oi drăguțe care acopereau aproape toată camera. Toate aveau coarne, blană creață, corp pufos și ochi mic, ca niște boabe de fasole neagră, care mai de care mai naive și încântătoare.

Înconjurată în centru de oile mici se afla o masă cu o față de masă albă și curată și două perechi de tacâmuri din porțelan rafinat.

Li Shuo se gândi serios la asta. În relațiile trecute, deși fusese întotdeauna generos, niciodată nu se ocupase de un lucru cu atâta minuțiozitate. Fusese plin de bucurie și de așteptări pentru a face un lucru atât de lipsit de pragmatism, pur romantic și fără să simtă nici cea mai mică stare de oboseală.

Lăsă bagajele din mână, își scoase sacoul de la costum, își descheie câțiva nasturi și-și suflecă mânecile, apoi călcă cu picioarele peste oile pufoase , luă un scăunel și se năpusti asupra mesei din sufragerie cu năduf.

Sunetul puternic al ciocnirii fu ca o bătaie de tobă în toiul unei bătălii, stimulând instantaneu toată nebunia din el. Roti scaunul și distruse tot ce el și Wen Xiao Hui aleseseră și decoraseră cu inimile lor. Folosi toate mijloacele pentru a distruge florile de pe pereți, vazele de pretutindeni, micile decorațiuni cu inimi, sfeșnicele în formă de inimă, picturile murale, panglicile, perdelele, urmele ale prostiilor pe care le făcuse.

Aruncă scaunul, luă o găleată de vopsea de graffiti și stropi peste tot. Păpușile oi cu aspect inocent, al căror puf era alb ca zăpada fu instantaneu îmbibat cu pete de vopsea pe alocuri, o imagine care, încorporată într-un fundal dezastruos, părea de-a dreptul jalnică.

În cele din urmă, epuizat, Li Shuo se sprijini de perete, și își privi mâna care era zgâriată și pătată cu niște vopsea. Se uită din nou la suita pe care o ruinase și, cu cât se uita mai mult, cu atât mai neclară devenea imaginea ei în fața ochilor lui.

De ce să trec prin asta pentru cineva care nu merită …

Li Shuo închise ochii, ceva fierbinte și umed îi aluneca pe obraji.  Apoi se izbi cu capul de perete, tare, o dată, încă o dată. Își dorea ca această durere să elimine durerea atroce din inima lui, dar nu îl ajuta.

Este atât de urât. E atât de urât.

Felul în care era acum era ultimul lucru pe care și-l dorea în viața lui.

Se ridică clătinându-se de pe podea, își luă valiza și ieși din cameră.

Lăsă un cec în alb la recepția hotelului și plecă fără să se uite înapoi.

Era deja târziu când Zhao Jin Xin se întoarse la hotel.

Nu credea că Li Shuo mai era încă la hotel, dar tot se simți pierdut când se întoarse în camera de oaspeți și privi camera goală.

Pur și simplu își făcu și el bagajele, dorind să schimbe camera pentru  era inevitabil să se lase dus de val dacă rămânea aici.

După ce își făcu bagajele, căută în coșul de gunoi și găsi o carte.

Asta îi citise Li Shuo aseară când îl îmbrățișase, iar pentru a face atmosferă, chiar îi țipa brusc în ureche din când în când. Cum putea să se sperie de așa ceva, era doar pentru a-l tachina pe Li Shuo.

Luă cartea și privi în tăcere coperta șocantă și însângerată. Cartea avea încă semne evidente de îndoire și își putea chiar imagina degetele subțiri ale lui Li Shuo prinzând paginile, elegante și sexy. Luă cartea și se întoarse spre valiza sa, dar apoi se opri la jumătatea drumului. În cele din urmă, se întoarse din nou și aruncă cartea înapoi în coșul de gunoi.

Ce rost avea să păstreze o carte plictisitoare.

Își luă valiza și ieși din cameră.

Când ușa liftului se deschise, înăuntru se aflau șase sau șapte femei de serviciu, toate ținând în mâini materiale pentru curățenie și aproape că nu mai era spațiu în lift. Zhao Jin Xin se încruntă, dar intră totuși. Apoi își dădu seama că liftul urca, dar ușa era deja închisă.

– Cred că e ceva psihic, spuse o femeie mai în vârstă.

– Dar am auzit de la Rei că este foarte, foarte chipeș și este bogat.

Zhao Jin Xin înțepeni.

– Ăsta e genul de persoană perversă. Am văzut eu asta la televizor. Altfel de ce ar fi aranjat camera așa, apoi ar fi distrus tot și ar fi împrăștiat vopsea peste tot în cameră. E înfricoșător ca naiba.

– Aveți prea multă imaginație. Trebuie să fie o iubire pierdută. Se pare că trebuia să sărbătorească ziua de naștere a iubitei sale. Vai, ce risipă.

Zhao Jin Xin își strânse bine valiza în timp ce privea cum numerele liftului săreau la ultimul etaj și urmă grupul de femei de serviciu.

Ușa de la capătul coridorului era larg deschisă, iar el văzu vopseaua care fusese stropită pe perete, petale de flori care decorau peretele erau în dezordine și putu recunoaște vag “happy birthday” și numele său în engleză. Inima i se strânse, chiar și respirația îi tremura, iar picioarele lui se îndreptau pas cu pas spre apartament, fără să-i asculte comenzile.

Suita era cu adevărat înfricoșătoare și se întrebă ce fel de furie în toată regula ar putea avea o asemenea putere distructivă încât să facă starea de spirit a cuiva să fie extraordinar de deprimantă.

– Domnule, vom face curat în cameră, așa că nu ar trebui să stați aici să ne urmăriți.

– Cine a rezervat această cameră?

De îndată ce Zhao Jin Xin deschise gura, își dădu seama că îi tremura vocea.

– Un oaspete care tocmai a plecat, oh, a pierdut o tonă de bani, mă întreb la ce se gândea.

Privirea lui Zhao Jin Xin căzu pe grămada de păpuși îmbibate în vopsea.

Astăzi era ziua lui de naștere, era de fapt prea ocupat și uitase. Mama lui îl sunase de dimineață și tocmai își amintise dar nu se aștepta ca Li Shuo să știe ……

Nu era de mirare că azi era îmbrăcat frumos, cu un papion frumos ……

Colțurile gurii lui Zhao Jin Xin se ridicară când se gândi la înfățișarea lui Li Shuo, dar nu mai putu zâmbi când își aminti de durerea și capitularea din ochii lui Li Shuo.

Își lăsă valiza jos și se strecură prin dezordine, fără să-i pese că vopseaua îi stricase pantofii și pantalonii. Chiar și acum, deși locul era o groapă de gunoi, putea să recreeze cu aproximație cu ochii minții toată splendoarea camerei.

Se uită la ceas dar încă nu trecuse de ora douăsprezece, iar astăzi ar fi trebuit să aibă parte de o aniversare romantică surpriză și de un iubit tandru și perfect.

Dar acum nu mai exista nimic.

Îngenunche și luă de jos o oaie de pluș.

Era cea mai curată dintre toate păpușile, cu doar o mică pată de vopsea de la spray, cu cea mai mare parte a blănii încă albă și moale și cu un zâmbet caraghios.

Zhao Jinxin strânse oaia aia mică la pieptul său și-și coborâ capul cu greutate.

O voce afectuoasă îi răsuna în cap, spunându-i “mielul meu dulce”. Era propria lui voce.

Li Shuo coborî din avion, o luă la pas spre casă, făcu un duș fierbinte și se prăbuși pe pat, dormind toată noaptea.

Când se trezit din nou, era deja amiaza zilei următoare. Dormise aproape 24 de ore, dar se simțea încă foarte obosit, ca și cum oricât de mult s-ar fi odihnit.  Nu putea spăla acel tip de oboseală, iar capul îi era atât de amețit încât nu voia să facă nimic, așa că stătea întins pe pat.

Nu știa cât timp trecuse, dar auzi soneria.

Sunetul era ca o voce din ceruri și-i luă multă vreme să ajungă la urechile lui. I se păruse că trecuse un secol de la urechile lui la creierului său până își dădu seama că era soneria de la ușă.

Li Shuo se ridică de pe pat și se duse să deschidă ușa.

Wen Xiao Hui ținea în mâini două pungi mari de plastic și stătea în ușă uitându-se la el, aparent ușurat.

Li Shuo spuse încet:

– Te-ai întors.

– Te-am sunat toată noaptea și telefonul tău era închis. M-ai speriat de moarte.

Wen Xiao Hui se strecură înăuntru fără să i se spună.

Li Shuo zâmbi în sinea lui:

– De ce îți faci griji, sunt un om mare.

Nu era ca și cum ar fi îngrijorat că nu poate gândi limpede, era prea ridicol.

– Îmi făceam griji pentru tine. Când trăiești lucruri atât de dezgustătoare, cine poate fi bun?

Wen Xiao Hui deschise punga să scoată mâncarea și băutura.

–  Fața ta este urâtă.

Li Shuo își trecu mâna prin păr.

– Îmi pare rău că te-am lăsat să vezi asta, mă duc să mă spăl pe față.

Wen Xiao Hui se întoarse și spuse cu blândețe:

– Li Ge, suntem prieteni de atâția ani. M-ai văzut în cea mai mizerabilă stare a mea și nu ai râs de mine. M-ai ajutat atât de mult. Dacă mă consideri cu adevărat prieten, nu te forța în fața mea, bine?

Li Shuo îl privi amețit, apoi încuviință. Chiar nu mai avea puterea de a se comporta elegant, era obosit chiar și să meargă.

Wen Xiao Hui își strânse buzele și apoi zâmbi.

– Nu știu să gătesc, așa că nu te voi otrăvi. Am adus multă mâncare la pachet și toată are un gust bun, hai să mâncăm împreună.

Li Shuo nu avea niciun apetit  și nu se simțea flămând, ceea ce era cu adevărat ciudat.

Wen Xiao Hui îi împinse bețișoarele în mână:

– Mănâncă, vrei să te hrănesc?

Li Shuo luă o bucată de carne și o băgă în gură, dar nu putea să o mestece. Totuși nu voia să îl îngrijoreze pe Wen Xiao Hui și nu intenționa cu adevărat să se înfometeze, așa că mâncă cu reticență.

– În următoarele câteva zile, dacă nu vrei să ieși, îți voi aduce mâncare și voi veni să-ți țin companie.

Li Shuo se uită la el:

– Dacă vii să stai cu mine, Luo Yi va fi de acord?

Auzind asta, Wen Xiao Hui se strâmbă, ridică din umeri și spuse prefăcându-se relaxat:

– Oh, chiar dacă nu mă înțelege și-mi crează probleme, oricum nu-mi poate face nimic.

Li Shuo spuse cu blândețe:

– Xiao Hui, îți mulțumesc, dar chiar nu emare lucru. Voi fi bine după câteva zile de odihnă, nu-ți îngreuna situația pentru mine.

– Nu e nimic dificil de făcut, nu trebuie să-ți pese.

Wen Xiao Hui îi dădu o bucată de costiță:

– Mănâncă repede, este delicioasă. O să ne uităm la un film după ce mănânci, am adus o grămadă de comedii.

După cină, Wen Xiao Hui trebui să tragă de Li Shuo să se uite la un film. Li Shuo se simțea amețit, și nu înțelese mai nimic, iar pe la jumătatea filmului Wen Xiao Hui  îl lăsă să meargă la culcare.

Li Shuo stătea întins pe pat, ascultându-l pe Wen Xiao Hui grăbindu-se să intre și să iasă pentru a face curățenie în cameră și inima lui era înduioșată. Era plăcut să aibă pe cineva în preajmă, făcând zgomot, dar din păcate această persoană nu-i aparținea, nimeni nu-i aparținea

Era singur până la urmă…