Pov din perspectiva lui Jay-jay
Am ezitat să intru. Simțeam că prefer să rămân acasă și să mă închid în camera mea.
Mă durea capul numai gândindu-mă dacă să fac sau nu ceea ce îmi spusese Aries. Nu voiam să plec din Secția E. Pentru mine, ei erau mai mult decât niște colegi sau prieteni.
Dar voiam să vorbesc cu tata. Dacă Aries îmi dădea numărul lui, puteam în sfârșit să-l contactez.
— De ce stai acolo? Parcă ești bolnav. comentă mătușa Gema.
Stăteam nemișcat la poartă. Eram la un singur pas de afară, însă mă oprisem.
— Mă gândeam dacă nu cumva am uitat ceva. am inventat repede.
— Ai uitat? întrebă ea.
Am dat din cap că nu.
— Hai, intră. O să întârzii. mă îndemnă mătușa înainte să zâmbească și să intre înapoi în casă.
Enervant!
Chiar nu aveam de ales. Am ieșit pe poartă și am mers spre colțul străzii. La început eram încă amețit de gânduri, dar când am ajuns acolo am încercat să mă adun.
Mă întrebam dacă să merg pe jos sau să opresc un jeepney. Nu aveam chef nici să opresc mașini, dar eram și prea leneș să merg.
Eh… de ce tocmai azi?!
Aveam un sentiment prost. Tocmai stăteam acolo când am auzit un claxon. M-am întors spre mașina oprită lângă mine și—wow… bogătașule.
Un Nissan GTR.
Dacă aș fi bogat și aș ști să conduc, exact asta mi-aș cumpăra.
Deodată, portiera se deschise și șoferul coborî.
Ce apariție…
Cum reușește mereu? Mașina era din nou alta. Pentru el mașinile păreau niște jucării pe care le schimba când se plictisea.
— Ce faci aici? l-am întrebat.
— Te urmăresc. răspunse rapid Regele Șerpilor.
Și iar începe?
„Stai departe de ei.”
Cuvintele lui Aries îmi reveniră imediat în minte. Ar trebui să mă îndepărtez de ei? În schimbul șansei de a vorbi cu tata?
Dintr-odată, cineva pocni din degete în fața mea și mă trezi din gânduri.
— Ai plecat de tot cu mintea! spuse Keifer.
Tocmai voiam să răspund, însă el îmi apucă brusc mâna și mă trase ca pe un copil spre locul din dreapta al mașinii lui.
— Urcă înăuntru! porunci el, împingându-mă direct în mașină.
Ce om imposibil! Nici măcar nu mi-a dat timp să reacționez sau să spun ceva. Pur și simplu m-a împins ca pe un infractor.
Când urcă și el înăuntru, îl privii urât.
— Nu poți să mă împingi așa!
— Tsk.
Doamne… chiar are talentul să enerveze.
Mașina porni, iar niciunul dintre noi nu mai spuse nimic. Mă obișnuisem deja cu expresia lui. Probabil urma iar o ceartă, pentru că nici nu știam ce aș mai putea să-i spun.
Priveam pe geam când observai ceva.
Nu mergeam spre școală.
— Hei! Unde mergem?!
El doar își întoarse privirea spre mine pentru o secundă, apoi se uită din nou la drum.
Fir-ar…
— Hei! Ce se întâmplă?!
— Ai răbdare și o să vezi, răspunse el plictisit.
La naiba!
Am fost nevoit să tac. Fratele meu sigur urma să afle că nici măcar nu ajunsesem la ore.
Sincer, predicile lui deja mă urmăreau în gând. În ultimele zile fusese prea ocupat ca să mă certe, însă asta nu însemna că scăpasem.
Și tot nu voiam să-l provoc. Poate într-o zi o să explodeze de nervi și eu voi fi cel care suportă totul.
Deodată, am intrat într-o clădire. O poartă uriașă se deschise după ce Keifer arătă ceva gardianului.
Înăuntru era întuneric și plin de mașini.
O parcare.
Ne-am învârtit puțin până când găsi un loc potrivit pentru mașina lui absurd de scumpă.
Vreau și eu una…
După ce opri, Keifer coborî imediat, așa că îl urmai. Mersese deja înainte și aproape alergam doar ca să-l ajung din urmă.
Apăsă ceva, iar mașina scoase un sunet elegant.
Wow…
— Ce facem aici?! întrebai iritat.
Din nou, nu răspunse. Parcă îi tăiase cineva limba.
Ne oprirăm în fața liftului și așteptarăm să se deschidă. Când ușile se desfăcură, Keifer intră imediat, însă eu rămăsei pe loc.
— Ce mai aștepți?!
— Răspunde-mi. Unde mergem de fapt?!
— Nu știu! Poți să rămâi aici dacă vrei! strigă el și apăsă imediat butonul de închidere al liftului.
Am fugit instant înăuntru.
Nu voiam să rămân singur acolo. Era prea întuneric și îmi veneau în minte toate poveștile stupide despre oameni-șarpe ascunși prin subsolurile clădirilor.
— Uite-mă! Intram! am protestat în timp ce pășeam în lift.
— Tsk.
Apăsă pe butonul cu litera G. Nu aveam absolut nicio idee ce-i trecea prin cap.
Când liftul se deschise, am fost întâmpinat de muzică tare și decorațiuni de Crăciun.
Keifer ieși, iar eu îl urmai.
Stai puțin…
Suntem la mall?!
Mi-am dat ochii peste cap.
Serios? Chiar venisem la mall.
Ce plănuia Keifer de fapt?
— Jay-jay!
Atât eu, cât și Keifer ne-am întors.
Eman, Edrix și Rory veneau spre noi.
— A trecut o veșnicie… Noi suntem aici de mult timp, se plânse Edrix.
— Dați vina pe fata asta, spuse Keifer arătând spre mine.
Hm?!
Pe mine mă învinovățește?! Animalul…
— Haideți… Avem multe de cumpărat, spuse Eman.
Toți porniră înainte. Eu încă nu înțelegeam complet ce căutam aici și ce trebuia să cumpărăm.
— Eman! l-am strigat, apropiindu-mă ușor de el.
— Ce facem aici?
Mă privi ciudat.
— Keifer nu ți-a spus nimic?
Nu! De asta întreb!
Am dat doar din cap.
— Cumpărăm lucruri pentru petrecerea noastră de Crăciun.
— Hă?
Din câte știam eu, Secția E nici măcar nu participa la petrecerea școlii. Atunci de ce cumpăram decorațiuni?
— Avem propria noastră petrecere… în afara școlii, explică Rory.
— Unde?
— Încă nu am ales locul. La început trebuia să fie la Keifer, dar Blaster și Keigan au avut o problemă, așa că trebuie să schimbăm locația, explică Edrix.
Sunt incredibili…
Când vor ceva, nimic nu-i poate opri. Dacă școala nu le oferea petrecere de Crăciun, își făceau singuri una.
Până la urmă eram aici să ajut. Tot nu înțelegeam de ce mă implicaseră și pe mine.
Am intrat într-un magazin de decorațiuni. Era plin de ornamente, instalații și chiar costume tematice. Cum Crăciunul era aproape, totul strălucea în roșu, verde și auriu.
— Ia un coș, îmi porunci Eman.
Am luat unul, la fel și Edrix și Rory. Eman era aproape singurul care cumpăra lucruri serioase. Ceilalți doi mai mult făceau gălăgie și se jucau.
Dintr-odată, cineva îmi întinse un brăduț mic de Crăciun.
— Ăsta este frumos…
M-am întors.
Ci-N.
Avea expresia aceea bosumflată de copil supărat. M-am uitat spre Edrix și ceilalți. Vorbeau cu Eren și… Kit.
— Exact așa sunteți voi! Plecați fără să mergeți împreună cu noi! se plânse Ci-N.
Arăta de parcă urma să izbucnească în lacrimi.
— Keifer doar m-a luat pe sus. Dacă știam, îți spuneam! am încercat să mă apăr.
— Și cum voiai să-mi spui?! Uită-te la tine! N-ai niciodată credit! exclamă el dramatic.
Oh… da.
Avea dreptate.
Chiar dacă voiam să-i spun, nici nu aveam cum. Încă economiseam bani și nu-mi mai încărcasem telefonul.
— Îmi pare rău!
— Așa sunteți voi! Vă gândiți doar la voi!
Plecase teatral.
Nebunul…
— Bine! O să-ți cumpăr înghețată! De asta ești supărat, nu?!
Imediat după ce spusei asta, Ci-N se întoarse din mers și reveni lângă mine.
— Scuze acceptate, spuse zâmbind larg.
Am strâmbat din nas.
Este imposibil.
Ne-am apropiat de Edrix, care încă vorbea cu Eren și Kit.
Nu m-am putut abține să nu mă uit la Kit.
Și imediat imaginea lui jucându-se cu Mayo îmi apăru în minte.
Aaargh!
Doamne!
Nu te gândi la asta! Nu te gândi la asta!
Tocmai voiam să mă îndepărtez când Eren îmi luă coșul din mână.
— Eu îl țin, spuse el.
L-am lăsat. Apoi Kit îmi zâmbi ușor.
Abia atunci observai că părea trist.
Oare se întâmplase ceva?
Am rămas nemișcat, privindu-i cum caută decorațiuni și râd între ei. Ci-N plecase deja cu Eman.
Doar îi priveam.
Aveam nevoie să-i privesc puțin. Simțeam că mă ajută să-mi limpezesc mintea.
Ce ar trebui să fac?
În timpul scurt petrecut împreună, legătura dintre noi devenise profundă.
Fusesem implicat în toate problemele lor. Uneori plânseserăm împreună, alteori râseserăm până ne durea stomacul. Ne sprijinisem reciproc.
Chiar dacă primele săptămâni în Secția E fuseseră un haos, totul se schimbase repede.
La început crezusem că o să-mi fie greu pentru că eram singura fată, însă nu fusese deloc așa. Mă acceptaseră ca și cum aș fi fost cu adevărat unul dintre ei.
Nu cred că i-aș putea schimba pentru nimic.
— Jay…
M-am întors.
Keifer mă privea ciudat, cu o expresie amestecată între surpriză și îngrijorare. Îmi atinse obrazul și abia atunci realizai că aveam lacrimi.
— Ah… nu e nimic. Doar… mi-a intrat ceva în ochi, am mințit și mi-am șters repede lacrimile.
— E cea mai veche scuză din lume, spuse el.
— Are legătură cu tatăl tău?
Am dat din cap.
— Nu… E altceva.
— Bine… Dacă nu vrei să vorbești despre asta, nu te forțez.
Credeam că o să plece, însă rămase lângă mine și îi privi pe ceilalți cum continuau să se certe și să râdă.
Sincer, eram încă pierdut.
Și chiar dacă mă durea…
— Keifer… l-am strigat încet.
— Dacă ai avea șansa să obții ceva ce îți dorești de foarte mult timp, dar în schimb ar trebui să pierzi ceea ce ai acum… ai profita de șansă?
— Depinde, răspunse imediat.
— Dacă acel lucru pe care îl vreau merită, atunci de ce nu?
Merită…?
— Dar… continuă el,
— dacă ceea ce am deja valorează mai mult, atunci nu aș face schimbul.
Valorează mai mult…
Am tăcut și m-am uitat spre Ci-N.
Cine ar putea valora mai mult decât ei?
Pentru mine, prietenii mei erau mai mult decât niște colegi.
Iar tata… omul lângă care visasem atâția ani să fiu din nou.
Merita?
