DOCTORUL- Capitolul 9

Deschise fereastra și rămase inspirând cu nesaț aerul înmiresmat al nopți.  De când ajunsese aici, nu mai ieșise din casă. În unele nopți când nu era prea beat pentru a cădea într-un somn adânc, fără vise, ieșea din cameră și bântuia ca un somnambul prin casă. De câteva ori, chiar îi speriase de moarte pe majordom și pe soția acestuia, până când se obișnuiseră cu preumblările lui.

Privea fiece încăpere plină de amintiri, lăsând lacrimile să i se reverse fără încetare din ochii triști. De multe ori aceste erau însoțite de suspine sfâșietoare sau de cuvinte bolborosite printre lacrimi, întotdeauna fiind însoțit de sticla din care mai trăgea câte o dușcă zdravănă. Nu de puține ori, cei doi găsindu-l adormit în diverse unghere ale casei.

Din această cauză, sătenii creaseră povești, precum că, acel conac ar fi bântuit.

Puțin îi păsa de toți și de toate, pentru că nici lor nu le păsa de durerea lui. Dacă ar fi știut cauza, chiar și familia lui l-ar fi închis la nebuni sau l-ar fi dezmoștenit. În lumea în care trăia, exprimarea unor anume sentimente fiind considerate o boală. Din această cauză nu îl vroia nici pe doctor lângă el.

La un moment dat, acesta îl asigură că îi înțelege durerea, dar nu era așa.

Într-un fel îl admira pentru fel în care își gestionase durerea, alegând munca în locul alcoolului. Oare ar avea și el această putere? Dacă îl lăsa pe doctor să îl ajute, ar fi putut schimba un viciu cu altul?

Își punea întrebări lăsând gândurile să-i hoinărească spre discuțiile lor. Încă nevenindu-i să creadă că cineva era dispus să lupte alături de el, fără a cere nimic în schimb. Altruismul nefiind o trăsătură de caracter prea des întâlnită în rândul oamenilor, în special în rândul semenilor săi. Societatea în care se născuse și crescuse era ghidată doar de bani și de vicii.

Exact cum spusese și doctorul, el se afundase în viciu său din cauza durerii, nu a unui răsfăț sau a indiferenței.

Recunoscu în sinea lui că celălalt avea o percepție foarte bună în a vedea profunzimea unui suflet, iar acest aspect îl speria, dar în același timp îi dădea și o stare de încredere.

Închise ochii vizualizând chipul pierdut pentru totdeauna. Nu voia să îl uite, voia să uite doar durerea pierderii lui.

Ridică pleoapele când realiză că alt chip se suprapusese peste imaginea dragă. Un chip ce era hotărât să îi ofere ajutorul. Acei iriși ce îi privise sufletul, la fel de negri ca și noaptea în care își pierdea privirea.

Oare nu era timpul să învețe să trăiască cu durerea lui, făcându-și un prieten? Mai ales că erau amândoi cam de aceeași vârstă.