Cei de la ambulanță mă consultă, iar eu stau cuminte, pentru prima dată azi, pe marginea acelei tărgi.
– Aveți un hematom cranian ușor, spune femeia, apăsând fix pe cucuiul pe care îl aveam deja.
Tresar.
– Știu… e de ieri, spun calm.
Ea se oprește și mă privește.
Încruntată.
– Ai o leziune la cotul stâng, continuă ea și eu oftez.
– Vă scutesc de timp, spun și mă ridic.
Dau pătura jos și încep, foarte serios, să ridic tricoul.
– Tăietură, acum patru zile, arătând spre abdomen.
– Genunchiul… căzătură acum o săptămână.
Întorc palma.
– Arsă la muncă. Dau din cap spre frunte.
– Cucuiul… făcut la școală.
Le enumăr de parcă recit o poezie.
Ea mă privește, fix.
Respiră adânc și își mijește privirea spre mine.
– Nu ai nimic. Ești liber, spune apăsat și face semn colegilor să plece.
Perfect.
Exact ce voiam.
Eugen stă lângă mine, cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă încearcă să-și dea seama dacă sunt prost sau doar… foarte prost.
–Ai o dorință soră cu moartea, spune el. Trebuia să îi lași să te examineze.
Dau din cap negativ.
– Mama e mai importantă.
Și de data asta nu glumesc și se vede.
Fac un pas spre el.
–Te rog… asta rămâne între noi, spun și îmi compun cea mai jalnică față posibilă.
Eugen mă privește tăcut, câteva secunde lungi.
Apoi umerii i se lasă ușor.
– Hai…
Clipesc rapid când îl aud.
– Unde?
Se întoarce spre mine, iritat.
– Să te ajut să-ți cauți mama. Crezi că te mai las singur la ora asta? Cine știe ce alte mașini mai lovești. Hai, urcă.
Îmi face semn spre mașină și eu mă apropii. Dar el se oprește brusc.
Privirea îi cade pe capotă, apoi… se ridică lent spre mine.
– Mi-ai zgâriat capota.
Îngheț în loc când îl aud.
–Serios? spun iritat. Și pentru o secundă chiar mă enervez.
După tot ce s-a întâmplat, asta e problema lui?
Dar apoi,începe să râdă.
Râde???!!! Și eu îl privesc șocat.
– Asta nu se face, Eugen… spun supărat. Nu poți glumi cu asta.
El dă din cap, încă râzând ușor.
– Ba pot… mai ales după ce aproape ai murit pe capota mea.
–N-am murit.
-Aproape.
– Detalii.
Se oprește din râs și mă privește din nou. Serios.
– Urcă.
De data asta nu mai comentez.
Deschid portiera și mă așez.
Pentru prima dată în ziua asta…nu mai alerg. Dar neliniștea nu dispare.
Doar se mută…din picioare…în piept.
– Poate o fi la vreo cunoștință… îl aud pe Eugen după câteva minute de liniște.
Nu răspund imediat, privesc pe geam.
Fiecare colț de stradă, fiecare siluetă… pentru o fracțiune de secundă sper că e ea. Nu e.
– Nu avem rude, spun rapid, fără să mă întorc.
– Tatăl tău? întreabă el.
– Dispărut, spun tot fără să-l privesc.
Se face liniște în mașină, acel gen de liniște inconfortabila în care eu spun ceva care îl face pe celălalt să se simtă aiurea.
– Dispărut? repetă el confuz. Stai… nu mai înțeleg. Îți cauți ambii părinți acum?
Oftez încet și mă întorc spre el.
– Nu. Tata a plecat de acasă acum mult timp. Eu eram mic… spun, apoi mă opresc. El… în fine…nu continui, nu are rost.
Îmi cobor privirea în poală și încep să trag de degetele mele, unul câte unul. Un gest mecanic, nervos.
Inspir.
Expir.
Închid ochii o secundă.
– Mama… este alcoolică, spun mai încet. Cuvântul ăla rămâne în aer.
Greu.
– Tatăl meu ne-a părăsit. Azi dimineață am lăsat-o să doarmă… iar când m-am întors de la restaurant… Vocea mi se rupe puțin.
– Casa era răvășită. Geamul spart… și ea…
Înghit în sec cu greutate.
– Nu știu unde e.
Îmi duc mâna la piept fără să vreau.
Respirația devine mai scurtă, mai apăsată.
– Simt că… că nu pot să respir, spun încet. Eugen nu spune nimic imediat.
Și, surprinzător… nu mă deranjează tăcerea lui.
Nu e apăsătoare, e… stabilă.
După câteva secunde, își drege glasul.
– O vom găsi.
Simplu, fără dramă, fără promisiuni exagerate.
Doar atât. Și eu îmi întorc capul spre el.
– De unde știi? , întreb eu dar el doar ridică din umeri, ținând ochii pe drum.
– Nu știu. Dar nu te las să o cauți singur.
Îl privesc câteva secunde.
Apoi mă uit din nou pe geam.
Străzile continuă să treacă.
Luminile se aprind. Orașul merge mai departe.Iar eu… mă agăț de singurul lucru care încă pare real.
– Bine… șoptesc.
Și pentru prima dată în seara asta…
nu mai simt că mă prăbușesc complet. Doar… că mă țin de ceva.
Îi dau indicațiile și, în câteva minute, ajungem în fața casei.
Cobor înainte ca mașina să se oprească complet și alerg spre casă.
Împing ușa și intru.
Dar… totul e la fel, aceeași dezordine.
Aceeași liniște apăsătoare, aceeași absență.
– Nu a venit înapoi… șoptesc.
Îl simt pe Eugen în spatele meu, dar nu mă întorc.
–Ai o poză cu ea? îl aud.
Mă întorc rapid.
– Da… de ce?
– Ne poate fi folositoare. Adu-mi una.
Dau din cap și intru mai adânc în casă. Privirea îmi cade pe o ramă foto. O iau, este singura pe care o am.
Eu și ea, de anul trecut.
Zâmbim. Ea… e trează, frumoasă…vie.
Pentru o clipă… îmi înțeapă ochii.
Înghit și mă întorc și îi întind poza.
Eugen o ia și o privește câteva secunde, serios. Apoi scoate telefonul, face o poză și mi-o înapoiază.
Îl urmăresc cum tastează rapid.
Nu întreb.
Nu vreau să stric momentul.
Când termină, bagă telefonul în buzunar și ridică privirea spre mine.
– Hai să mergem.
– Unde?
– În zone în care nu ai fost. Restul acoperă alte perimetre.
Mă opresc șocat când îl aud.
– Restul?
El dă din cap, calm.
– Mi-am rugat prietenii să ne ajute.
Pentru o secundă… procesez.
Apoi…. reacționez
– Ohhhh…scot pe gura și fac o pauză când realizezi. Ochii mi se măresc.
– Oh, nu, nu ,nu… Kall… oh Doamne… spun speriat.
Eugen pufnește ușor și dă din cap.
– Stai liniștit. Nu mai e supărat pe tine, spune el, dar eu îl privesc suspicios.
– Asta spui tu acum…
–Eric, spune el apăsat și ridică o sprânceană.
– Crezi că ar fi venit dacă era?
Mă opresc, mă gândesc puțin.
– …nu.
– Exact.
– Bine… dar dacă mă vede și își amintește?
– Atunci fugi, spune sec.
Îl privesc. El mă privește.
Se lasă o secundă de liniște.
Apoi îl aud cum pufnește amuzat.
– Glumesc, adaugă el.
Nu pare că glumește.
Oftez din nou și îmi trec mâna prin păr.
– Perfect… salvăm o mamă și eu risc să mor în paralel… viața mea e echilibrată.
Eugen dă ochii peste cap.
– Hai, vorbești prea mult.
– Știu.
Și, pentru prima dată de când a început nebunia asta…când ies din casă, nu mai simt doar panică.
Simt…că nu sunt singur.
Și asta face totul puțin mai suportabil.
…………..
Patrulam de ceva timp pe străzile goale. Luminile orașului pâlpâind. Umbre peste tot.
Eugen mergea încet, atent la fiecare colț, fiecare alee întunecată, fiecare loc în care… ar fi putut fi ea.
Eu stăteam cu privirea lipită de geam.
Cu speranța aia stupidă care nu vrea să moară.
Era aproape miezul nopții când liniștea din mașină e spartă de sunetul telefonului.
Tresar.
Eugen răspunde imediat.
– Da, Seb? … Aha… Ok… Unde ești acum? … Ok… Venim acolo.
Vorbește scurt, rapid. Ca și cum nu vrea să piardă nicio secundă.
Închide. Mă uit la el ,dar nu mai respir.
– A găsit-o, spune.
Îngheț, pentru o clipă nu simt nimic.
Apoi totul vine deodată.
– Este bine? întreb, vocea mea ieșind mai slabă decât aș vrea. Dar și… ușurată.
Eugen dă din cap.
– Da. Seb a spus că pare doar dezorientată… dar e bine.
Închid ochii o secundă. Aerul iese din pieptul meu ca după o cursă lungă.
– Bine… șoptesc.
Mă las pe spate în scaun.
Pentru prima dată în ziua asta…nu mai simt că mă sufoc.
Apoi…realizez…
– Seb? întreb.
Eugen îmi aruncă o privire scurtă.
– Sebastian.
Îmi măresc ochii în șoc când îl aud.
– Normal că el… spun, aproape iritat.
Eugen râde scurt.
– Nu îți place Sebastian?
– El nu mă place, corectez imediat.
Dar nu insist.Pentru că… nu contează.
Nu acum.
– Important e că a găsit-o, continuă Eugen.
Și are dreptate.
Întoarce mașina brusc și accelerează.
Orașul începe să se miște mai repede pe lângă noi.
Luminile devin dâre.
Iar eu…stau acolo, cu mâinile strânse în poală.Și, pentru prima dată…nu mă mai rog să o găsesc.
Mă rog doar…să fie exact cum a spus.
Bine…..
