ERIC (2026)-Capitolul 23

Mă sprijin cu spatele de peretele rece, ochii închiși, încercând să-mi adun gândurile care, în mod evident, au decis să plece în vacanță fără mine.
Respir greu.
Prea greu.
– Ok… totul e bine… nu s-a întâmplat nimic… nimic… repet încet, de parcă dacă spun asta de suficiente ori devine realitate.
Spoiler: nu devine.
Îmi duc mâna la frunte și îmi frec tâmplele.
– Doar… un moment… ciudat… foarte… foarte ciudat…
Ușa se deschide brusc și eu tresar violent.
Serios. Aproape că sar de pe perete.
Deschid ochii brusc și îl văd pe Kall în prag. Stă acolo, sprijinit lejer de toc, cu brațele încrucișate, privindu-mă atent.
Prea atent.
Prea tăcut.
Și asta nu e niciodată un semn bun.
Trec câteva secunde în care nu spune nimic. Doar mă analizează.
Simt cum devin brusc conștient de tot , de respirația mea, de poziția mea, de faptul că probabil arăt ca după un cutremur emoțional.
Minunat.
– …Ce e cu tine? întreabă într-un final, calm.
Înghit în sec.
–Eu? spun rapid, prea rapid.
– Nimic.
Ridic o mână și gesticulez vag prin aer.
– Doar… aer… respir… viață… lucruri normale…
…….
Tac…Kall nu clipește.
– Eric, spune el rar, îngustând ușor ochii.

-Ești în baia de la etaj, sprijinit de perete, vorbind singur.
Face o scurta pauza de analiză….
– Nu pare foarte „normal”.
Ok.
Argument valid.
– Meditez, spun eu brusc.
De ce am spus asta?
– Meditezi? repetă el, ridicând o sprânceană.
– Da! Meditez! Repet… respirația… liniștea interioară… zen… spun eu și închid ochii teatral, inspirând adânc.
Țin două secunde. Deschid un ochi.
El e tot acolo.
– Nu te cred, spune simplu.
Oftez.
Normal că nu mă crede.
– Bine… nu meditez, spun mai încet și îmi las capul pe spate, lovind ușor peretele.
Kall face câțiva pași înăuntru și închide ușa în urma lui.
– Atunci?
Îl privesc.
Tac….nu pot. Nu pot să spun asta.
„Hei, știi, am avut un moment complet normal în care Sebastian m-a sărutat și apoi a fugit ca și cum a văzut o fantomă.”
Da…. Nu.
– Nimic… doar… sunt obosit, încerc eu, dar chiar și pentru mine sună slab.
Kall oftează ușor și își trece mâna prin păr.
– Eric…
Tonul lui e diferit acum….mai serios.
–Dacă te-a lovit cineva…
– Nu!, sar eu imediat.
Prea imediat și el își îngustează ochii.
– Atunci?
Mă uit în altă parte.
– Nu e… asta… spun încet.
Pauză.
– E… complicat.
Kall rămâne tăcut câteva secunde.
Apoi îi aud întrebarea;
– Are legătură cu Sebastian?
Îngheț…la propriu.
Întorc capul încet spre el.
– Ce? Nu! De ce ar avea legătură cu Sebastian? spun eu prea defensiv.
Prea rapid…prea suspect.
Kall mă privește fix.
– Pentru că arăți de parcă ți s-a dat lumea peste cap.
Ok.
Corect.
Foarte corect.
– Nu mi-a dat nimeni nimic peste cap! spun eu și îmi îndrept postura.

–Sunt perfect ok!
Fix în acel moment îmi alunecă piciorul puțin și mă sprijin din nou de perete.
Minunat.
Credibilitate maximă.
Kall oftează din nou, dar de data asta pare… mai puțin iritat.
Mai mult… înțelegător?
– Nu trebuie să-mi spui, spune el mai calm.
Mă opresc.
Îl privesc.
– Dar clar nu ești ok.
Tac….pentru prima dată… nu am replică.
Îmi las privirea în jos.
– Nici eu nu știu ce e… spun încet.
Și asta e adevărul.
Kall dă ușor din cap.
– Atunci află.
Ridic privirea spre el.
– Și până atunci… încearcă să nu mai pari că o să leșini în baie.
Pufnesc ușor când îl aud…
– Nu promit, spun sincer.
Un colț al gurii lui se ridică abia vizibil.
– Evident.
Se întoarce spre ușă, dar se oprește o secundă.
– Și Eric…
– Da?
–Dacă e Sebastian… ai grijă.
-.…
Rămân nemișcat.
– Ce vrei să spui? întreb încet.
Dar el deja deschide ușa.
– Că nu e genul de persoană care face lucruri fără motiv.
Și pleacă.
Ușa se închide în urma lui.
Rămân din nou singur, dar acum… gândurile sunt și mai haotice.
– Super… murmur eu. Exact ce aveam nevoie…
Mă uit din nou în oglindă.
–Deci… are un motiv…
Înghit în sec.
– …care naiba e motivul?

Nu stau pe loc. Efectiv nu pot.
Așa că fug imediat după Kall și îl prind chiar înainte să iasă din cameră.
Îl apuc de braț și îl întorc spre mine, punându-mă fix în fața lui, cu mâinile larg deschise ca o barieră umană.
El se încruntă instant.
– Spune-mi care e treaba cu tine și bătăușul, întreb eu rapid, încercând disperat să schimb subiectul.
Eu… Sebastian… buze…
NU.
Îmi scutur capul brusc.
Nu.
Nu acum.
Zâmbesc larg, forțat.
– Este o poveste lungă, spune Kall iritat.

-Dă-te din drum. Vreau să ies.
Face un pas spre mine.
Nu mă mișc.
– Te rog… am nevoie de drama altcuiva ca să uit de a mea, spun eu repede.
Se oprește și ridică o sprânceană.
Mă analizează iar oftatul lui e lung, obosit. Face un pas înapoi. Se întoarce complet și se așază pe scaunul pe care stătusem eu mai devreme.
Eu rămân în picioare, pregătit… nu știu… pentru orice.
– Buck, spune el.
Mă încrunt.
– Ce?
– Tipul ăla… e Buck. Fratele lui Nick.
Se uită la mine de parcă ar trebui să înțeleg tot.
Nu înțeleg nimic.
– Și Nick este…? întreb confuz.
Kall tace o secundă.
Apoi:
– Fostul meu...
Îl privesc.
Clipesc.
– Fostul tău? …ce? întreb și mai confuz.
– Fostul meu… fostul… repetă el, vizibil iritat.
– Kall… poți repeta termenul ăsta până mâine și tot nu înțeleg. Fost coleg? Partener la box? vecin? contabil? întreb eu complet pierdut.
Kall mă privește fix.
– Fostul iubit.
– ……..
Cred că aud un ecou în capul meu.
Fostul iubit….fostul……Iubit.
Gura mi se deschide singură.
– C… e…?
Îl arăt vag cu degetul.
– Tu… adică… tu… ești… tu… box… stai…
Creierul meu refuză să colaboreze.
Kall oftează.
– Sunt gay, Eric.
O spune simplu, natural. De parcă tocmai mi-a spus că îi place cafeaua.
Eu… expir…mult. Foarte mult.
– Aaaah… ok… spun încet.
Pauză….și atunci…se aprinde becul.
Unul mare. Foarte mare.
Mă apropii brusc de el.
Atât de brusc încât se retrage ușor, surprins.
– Ești gay? întreb.
-…Da, tocmai am….
– Cât de gay? continui eu rapid. Adică gay? Gay? Sau… gayyyyy?
-……
Se face liniște.
Kall mă privește de parcă încearcă să decidă dacă merit să trăiesc.
– Nu înțeleg întrebarea, spune lent. Sunt gay. Și punct.
– Aham… interesant… spun eu, dând din cap gânditor.
Îmi duc mâna la bărbie…analizez.
Nu știu ce analizez, dar analizez.
Și apoi…evident.
– Și crezi că eu aș fi atrăgător pentru un tip gay?
-…….
-……
Liniște….totală…
Kall clipește…o dată și încă o dată.
+ Dumnezeule… gata… am plecat, spune și se ridică brusc.
Merge direct spre ușă.
– Hei…! încerc eu, dar e deja prea târziu.
Iese.
Ușa se închide și eu rămân acolo.
Singur.
În mijlocul camerei.
Clipesc.
– Ce aveți toți azi… de fugiți așa? întreb tare, uitându-mă spre ușă.
Pauză.
Îmi duc mâna la cap.
– Ok… poate… poate problema sunt eu…
Pauză…..
–Nu….nu sunt eu….
Dau din cap hotărât.
– Clar ei….
Dar zâmbetul ăla mic, trădător… apare din nou.
– Totuși… m-a sărutat…
Îngheț.
– NU! Nu ne întoarcem acolo! spun rapid și ies din cameră aproape în fugă.