Primisem jobul. Nu știu exact cum, nu știu dacă a fost noroc, inconștiență sau pur și simplu faptul că vorbesc prea mult… dar acum eram angajat part-time într-un restaurant. Și, pentru prima dată în mult timp, simțeam că lucrurile… se mișcă. În direcția bună.
Zâmbeam singur pe drum.
Nu pentru că era un job perfect. Nu era. Dar era al meu. Era ceva ce făcusem eu, fără să depind de nimeni. Și, pentru mine, asta însemna mai mult decât ar fi înțeles oricine din exterior.
Când ajung acasă…realitatea mă lovește imediat.
Ușa scârțâie ușor când o deschid, iar mirosul mă izbește din plin. Greu. Închis. Îmbibat în pereți, în mobilă, în aerul care nu mai fusese schimbat de zile întregi.
Totul era la fel.
Aceeași dezordine. Aceleași lucruri aruncate la întâmplare. Aceeași senzație că timpul s-a oprit aici, în timp ce restul lumii merge mai departe.
Deschid geamurile larg, aproape brutal, de parcă aerul proaspăt ar putea șterge tot ce s-a adunat înăuntru.
Inspir adânc.
Nu ajută prea mult.
Mă duc în cameră și îmi schimb uniforma, lăsând-o pe spătarul unui scaun. Pentru o clipă, o privesc.
E ciudat cum o bucată de material poate să însemne atât de mult.
Mă întorc în sufragerie.
Mama e acolo, în aceeași poziție.
Doar că, de data asta, sticlele sunt goale.
Oftez.
Nu mai spun nimic. Nu o mai zgâlțâi. Nu mai încerc să o trezesc. Nu mai am energia necesară pentru asta. E ca un ciclu care se repetă la nesfârșit și, oricât aș încerca, nu reușesc să-l rup.
Mă sprijin de perete pentru o secundă, privind-o.
Mă gândesc din nou la ideea aia.
Centrul de dezalcoolizare.
Sună bine în teorie. Sună ca o soluție.
Dar în realitate… eu sunt minor. Și dacă autoritățile ar afla cum trăim, nu ar vedea doar problema ei. M-ar vedea și pe mine. Și, foarte probabil, m-ar scoate de aici.
Centru de plasament.
Nu.
Strâng din maxilar.
Nu pot risca asta.
Așa că rămâne doar o variantă.
Răbdarea.
Îmi trec o mână prin păr și închid pentru o clipă ochii.
Mai sunt câteva luni.
Atât.
În câteva luni fac 18 ani. Și atunci… poate pot face ceva. Poate pot lua decizii fără să-mi fie frică de consecințele astea.
Poate pot să o ajut cu adevărat.
Pentru că, în ciuda a tot…nu pot renunța la ea.
Nu așa.
Nu încă.
O privesc din nou, mai atent.
Și undeva, sub tot ce a devenit…încă o văd pe mama.
Și vreau să o aduc înapoi.
Îmi termin curățenia după câteva ore bune. Nu perfect, nu impecabil… dar suficient cât să nu mai pară că locul ăsta a fost abandonat de lume. Podeaua nu mai lipicioasă, masa liberă, geamurile deschise lăsau aerul să circule. Decent. Atât îmi permit.
Mă opresc o secundă în mijlocul camerei și privesc în jur.
-Nu e rău, murmur încet.
Apoi stomacul meu decide că e momentul lui de glorie.
Perfect.
Deschid frigiderul și mă uit înăuntru. Nimic spectaculos. Două ouă. Câțiva cârnați. Clasic. Simplu. Supraviețuire.
Îmi suflec mânecile și mă apuc de treabă. Sparg ouăle într-un bol, le bat rapid, pun tigaia pe foc. Sunetul ăla de ulei încins… nu știu de ce, dar mă liniștește puțin. Ca și cum, pentru câteva minute, totul e normal. Doar eu, o tigaie și ceva de mâncare.
Omleta prinde formă repede. Mirosul umple bucătăria și, pentru o clipă, chiar pare… acasă.
O pun în farfurie și mă sprijin de blat, luând prima înghițitură.
Bună.
Nu extraordinară, dar bună.
Și apoi îmi vine gândul.
Mama.
Oftez încet și iau farfuria cu mine. Mă apropii de ea și mă aplec ușor.
– Mamă… murmur.
Nicio reacție.
Încerc din nou, puțin mai ferm.
–Mamă, hai… măcar mănâncă puțin.
O ating ușor pe umăr, o scutur cât să nu par brutal, dar suficient cât să o simt.
Mormăie ceva…ce nu înțeleg.
Își mișcă capul ușor, dar nu deschide ochii.
Rămân acolo câteva secunde, ținând farfuria în mână, ca un prost care încă speră că de data asta va fi diferit.
Nu e.
Nu e niciodată.
Inspir adânc și mă ridic încet.
– Bine… murmur mai mult pentru mine.
Las farfuria pe masă, lângă ea, de parcă există șansa să se trezească și să mănânce.
Știu că nu o va face, dar o las acolo oricum.
Pentru că… nu știu.
Poate asta e partea mea de „încă nu renunț”.
Mă întorc în bucătărie și iau încă o înghițitură din omleta mea, dar gustul nu mai e la fel.
E ciudat cum ceva atât de simplu poate deveni greu.
Mă sprijin de blat și privesc în gol câteva secunde.
Apoi înghit.
La propriu și la figurat.
Pentru că, indiferent cât de mult mă apasă…mâine trebuie să mă trezesc și să o iau de la capăt.
Îmi pregătesc rucsacul pentru mâine cu mișcări mecanice. Caiete, pixuri, manuale… totul la locul lui. Ordinea asta mică, controlată, e singura pe care o pot avea.
Intru la duș și, ca de obicei, apa e rece. Nu pentru că aș vrea… ci pentru că asta e realitatea. Îmi trece un fior pe șira spinării, dar nu reacționez. M-am obișnuit. Cu timpul, corpul nu mai protestează. Sau poate doar învață să tacă.
Stau câteva minute sub jetul rece, cu ochii închiși.
Curăță.
Nu doar murdăria.
Și gândurile, sau măcar încearcă.
Ies, mă șterg rapid și mă arunc în pat, fără prea multă ceremonie. Tavanul mă privește înapoi, iar mintea mea… începe.
Ziua de azi….un haos.
Un început…un dezastru… dar unul bun.
Zâmbesc fără să vreau.
Am făcut o intrare memorabilă. Genul de intrare pe care oamenii nu o uită. Nu neapărat din motivele corecte… dar tot nu o uită.
Și, mai important…
am primul „client”.
Kall.
Încă nu știu dacă să-l numesc elev sau victimă, dar e un început. Iar pentru mine, începuturile contează mai mult decât orice.
Mă întorc pe o parte și privesc în gol.
Gașca aia…par genul de oameni care au totul. Bani, statut, încredere. Lumea lor e diferită de a mea. Se vede din felul în care stau, vorbesc, respiră chiar. Și totuși…am intrat.
Cumva.
Poate nu unde trebuie, poate nu cum trebuie.
Dar am intrat.
– Cred… murmur încet.
Apoi zâmbesc din nou.
– Sper.
Pentru că, dacă reușesc să mă apropii de ei, dacă ajung să fiu… acceptat, lucrurile pot deveni mult mai ușoare. Mai mulți elevi. Mai mulți bani. Mai puține griji.
Simplu.
Sau cel puțin așa îmi place să cred.
Dar apoi apare el în gândul meu.
Sebastian.
Expresia lui.
Privirea aia.
Iritare pură.
Nu mă place.
Deloc.
Și nu e genul care își schimbă ușor părerea.
Oftez ușor și îmi trec o mână peste față.
– Perfect, Eric… fix de ăsta aveai nevoie.
Dar, în același timp…nu mă sperie.
Mă provoacă și poate e o idee proastă… dar vreau să văd până unde merge. Închid ochii încet, lăsând gândurile să se așeze.
Pentru că, indiferent de planuri, de oameni, de situații…mâine o iau de la capăt. Și, cine știe…poate data viitoare nu mai cad peste nimeni.
