În afară de propriile bătăi ale inimii, bătrâna auzi pași grei pe podeaua din lemn, care răsunau în toată casa. Își deschise încet ochii încețoșati dar văzu doar întunericul nopții. Țipă înăbușit din cauza durerii pe care o simțea în partea de jos a spatelui, de îndată ce deveni conștientă. Era atât de dureros. Prea dureros pentru ca o femeie ca ea să îndure.
Khun Raweewan[1], în vârstă de 70 de ani, era o femeie puternică. Toată lumea îi spunea așa. Era o mamă singură cu trei băieți. Cel mare, deși nu era bogat, era un comerciant de succes care avea întotdeauna timp pentru mama sa iubită. Fiul mijlociu din nefericire murise într-un accident. Fiul cel mic era ofițer de poliție, care lucra în altă provincie. Înfruntase atât de multe obstacole pe parcursul vieții ei, dar nu renunțase nici măcar odată. Se luptase cu un mariaj nereușit, fiind nevoită să le sprijine financiar educația celor trei fii prin forțe proprii. Ca să nu mai amintim de grămada de datorii pe care o lăsase în urmă soțul ei. Raweewan sperase ca, în cele din urmă să se îmbogățească, situația devenind mai bună când ea ajunse la vârsta mijlocie.
În final, totuși, pierduse lupta cu cancerul endometrial aflat în ultimul stadiu.
Cancerul îi măcinase coloana vertebrală împreună cu nervii acesteia, provocându-i o agonie insuportabilă. Fără morfina pe care o primea, ar fi suferit de aceste dureri agonizante ca într-un iad nesfârșit.
Pașii se apropiau din ce în ce mai mult. Bătrâna se uită în jur pentru a descoperi sursa acelor sunete. Când vederea i se obișnui în cele din urmă cu întunericul, Raweeewan zări silueta unui bărbat care stătea în picioare, la capătul patului. În mod surprinzător, nu fu prea speriată. Umbra se apropie de ea încet, înainte de a se așeza pe marginea patului. Întinse mâna și o așeză deasupra mâinii ei fragile, aproape scheletice.
– James…James, tu ești? își chemă ea cu o voce aspră fiul mijlociu care era decedat.
– Mi-a….fost dor de tine.
Mâna o ținea strâns pe cea a femeii.
– Și mie mi-a fost dor de tine.
– Ai să mă iei cu tine, da, James?
– Da, șopti vocea umbrei în urechea ei stângă.
– Vreau să te gândești la faptele bune pe care le-ai făcut. Ai donat bani pentru construcția unui spital, îți amintești?
Bătrâna încuviință încet din cap, amintindu-și ziua în care adusese un plic alb care conținea 10000 de Baht într-un spital dintr-o zonă rurală îndepărtată. Banii fuseseră donați în contul construcției unui nou pavilion de spital. Era cel mai mare merit pe care-l făcuse vreodată. Gândindu-se la asta, se simți împăcată într-un mod ciudat. Durerea și agonia începură să dispară.
– Mamă, ești cea mai puternică persoană pe care am întâlnit-o eu vreodată. Ai trecut prin multe greutăți în viață.
Tonul calm, profund și blând o făcură să se relaxeze pentru că știa prea bine vocea aceasta.
– Haide. E timpul. Nu-ți fie frică. Fii calmă și toată această durere va dispărea. Vei fi departe. Într-un loc liniștit cu fiul tău.
Asta era tot ce-și dorea. Ochii i se umplură de lacrimi de bucurie.
– Îți mulțumesc… Îți mulțumesc….
Exact așa cum îi spusese vocea, durerea dispăru treptat. Bătrâna se simți relaxată cum nu se mai simțise până atunci. Respirația încetini treptat până când pieptul nu i se mai mișcă. Ochii gălbui, încețoșati, se închiseră și nu se mai deschiseră niciodată.
Raweewan. Ora decesului: 02.35 a.m.
………………………………………………………………………………………………………………………………………….
– Eu?
Un doctor tânăr arătă spre el însuși. Pe fața lui apăru o expresie șocată când ceilalți doctori din sala de conferințe aplaudară. Se întoarse să se uite la colega sa care stătea lângă el. Ea îl îndemnă să se ridice, zâmbindu-i larg.
– Du-te, Gunn.
El zâmbi timid înainte de a se ridica și se îndreptă către parte din față a Sălii de Conferințe a Personalului Medical. Îl salută în mod tradițional pe directorul spitalului, care ținea în mână o diplomă de onoare, și apoi o primi cu modestie.
– Punctajul doctorului Guntaphat l-a depășit cu puțin pe cel al doctorului Bunnakit.
În sala de conferințe se auziră râsete. Doctorul Bunnakit ridică mâna să refuze cu un zâmbet pe față.
– Dați-i-o lui Gunn.
Guntaphat se întoarse și-și plecă capul spre director încă o dată și apoi se duse repede la locul lui. Doctorul Somsak, directorul spitalului, își continuă discursul.
– În semn de încurajare pentru fiecare doctor, am pregătit Premiul pentru cel mai Remarcabil Doctor. Oricine are șansa să obțină acest premiu atât timp cât muncește din greu, este prietenos și este iubit de toți colegii. Luați-l ca model pe Gunn.
Gunn dădu din cap zâmbind politicos. În calitate de medic de familie, fusese învățat să fie un doctor care ar trebui să-i înțeleagă și să lucreze bine cu ceilalți, pentru că trebuia să colaboreze cu grupuri diverse de oameni. Acesta ar putea fi avantajul care l-a făcut să câștige premiul. Gunn nu vedea cum ar putea să câștige voturile. Tot așa ca el, chirurgii care lucrau sub stres, mai ales în sala de operații, erau nevoiți să examineze un val de pacienți într-un ritm rapid.
– Se pare că dr. Kittipong nu a fost prea impresionat de asta, spuse dr. Ning, o prietenă apropiată de-a sa, medic obstetrician, care se apropie să-i șoptească la ureche. Doctorul despre care vorbea, era un chirurg ortoped care era cunoscut pentru atitudinea sa distantă.
– Nu, așa e fața lui mereu.
Gunn își puse diploma de onoare pe care tocmai o primise într-o mapă și apoi în geanta sa.
– În afară de acest subiect minunat, aș dori să vă anunț că…
Directorul Somsak făcu o pauză.
– …e mare păcat că unul dintre doctorii noștri, doctorul Bunnakit de la secția medico-legală, își va depune demisia și va avea un post nou de profesor în Bangkok. Aș dori să-i invit pe toți medicii să participe la petrecerea de rămas bun a doctorului Bunnakit, care va avea loc vinerea aceasta. Cei care pot participa, vă rog să răspundeți pe grupul nostru de chat de pe LINE, ca secretara mea să poată rezerva mese la restaurant. Noul doctor de medicină legală, care va lucra în locul doctorului Bunnakit, este doctorul Supaphon. Așteptăm să îl cunoaștem cu toții când va veni să înceapă lucrul aici.
Gunn se întoarse să se uite la un doctor mai tânăr care stătea la masă în fața lui. Bunnakit era doctor de medicină legală care trecuse recent printr-o experiență traumatizantă. Gunn nu era prea surprins că își dădea demisia ca să scape de toate lucrurile rele care i se întâmplaseră. Cu câteva luni în urmă, acest doctor tânăr se implicase într-un caz de crimă care se sfârșise cu agresarea, răpirea și amenințarea sa cu moartea. Toate aceste necazuri care i se întâmplaseră, trebuie să fi fost prea mult pentru Bunnakit. Gunn își aminti prima zi când Bunnakit se întorsese la serviciu după aceste necazuri. Nu părea deloc în apele lui. Tot ce putuse să facă Gunn pentru el, fusese să-l sprijine moral și să-l compătimească. Era un medic excelent, înzestrat cu tehnici grozave de predare, și iubit de asistente și medicii interni. Rolul de profesor i s-ar potrivi foarte bine în lunile următoare.
După ședintă, toți medicii plecară în direcții diferite să-și vadă de treburile lor. Gunn și Ning merseră împreună și se duseră direct spre liftul din fața sălii de conferințe. Gunn era ocupat să găsească grupul de chat al doctorilor de pe LINE ca să confirme participarea la petrecerea de rămas bun a doctorului Bunnakit.
– Vrei să mergi? Pot să confirm pentru amândoi, spuse Gunn întorcându-se către prietena lui.
– Da, poți să te bazezi pe mine, spuse Ning, aplecându-se ca să se uite la ecranul telefonului lui Gunn.
– Te-am prins, iar vorbești cu fete.
– Ce fete? Caut grupul de chat de pe LINE, spuse el punându-și telefonul deoparte.
– Ce planuri ai pentru după amiază?
– Am două cazuri de cezariană care mă așteaptă în sala de operații. Dar tu, Gunn?
– La clinică, apoi mă duc la o înmormântare la templul din oraș.
Ning ridică din sprâncene.
– A cui înmormântare?
– A unei paciente îngrijite la domiciliu. Am vizitat-o des pentru că erau multe chestiuni de analizat. Era o pacientă de 70 de ani în stadiu final cu cancer endometrial. S-a întins până la coloana vertebrală și i-a distrus nervii, așa că avea o problemă serioasă cu durerile. Câteva ajustări ale medicației nu au ajutat-o prea mult. Plănuiam să o trimitem la spitalul universitar pentru un control, dar nu a mai putut veni.
Gunn oftă ușor.
– Măcar acum a dispărut durerea. Ai făcut tot ce ai putut, Gunn.
Ning îl bătu ușor pe umăr pe Gunn.
– Nimeni nu-i înțelege pe pacienții în fază terminală ca tine, Gunn.
– Păi, nu sunt decât eu. Sunt singurul consultant din acest spital.
Gunn se uită la reflexia lui din oglinda liftului. Era un bărbat în vârstă de 31 de ani, cu un chip atrăgător. Avea trăsăturile distinctive ale unui nativ thailandez, cu tenul gălbui – palid. Astăzi purta un halat de laborator cu mâneci scurte, care era o uniformă de medic internist, purtată peste o cămașă lungă, de culoare neagră. Lui Gunn încă-i plăcea să poarte uniforma asta deși era deja medic specialist. Pe piept, cu litere verzi scria Guntaphat Akharamaytee, doctor de familie. Era medic specialist în medicină de familie, cu o diploma în medicina muncii și era singurul din spital care avea cunoștințe de îngrijire paliativă[2].
Liftul se deschise la parter. Primul lucru pe care-l puteai vedea era o mare de pacienți care așteptau să fie consultați după amiază. Ning se întoarse să-și ia rămas bun înainte de a se îndrepta direct către cea mai apropiată clădire unde se afla blocul operator. Gunn se îndreptă spre o mașină cu 4 uși care aparținea spitalului, ce stătea parcată în față. Trebuia să se întoarcă ca să examineze pacienții rămași de dimineață la Spitalul Public Regional și apoi să-și aducă respectele fostei sale paciente.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Temperatura în templu era incredibil de fierbinte din cauza soarelui arzător. Gunn își scoase halatul , punându-l pe umăr. Ieși din mașina spitalului și se îndreptă cu pași mari către pavilionul unde era depus trupul lui Khun Raweewan. În acel moment, oaspeții se duceau să-și aducă un ultim omagiu decedatei și să vorbească cu rudele acesteia. Gunn se uită în jur, încercând să găsească pe cineva cunoscut. Primele două persoane pe care le văzu fură fiul cel mare al decedatei și soția acestuia. Aceștia erau cei care o îngrijiseră pe fosta sa pacientă.
Fiul cel mare era Khun Thongkum, un bărbat în vârstă de 45 de ani, care era comerciant. Soția lui era croitoreasă. Familia lor era considerată înstărită în comparație cu cele din jur.
Dacă-l întrebai pe Gunn de unde știa toate astea, răspunsul ar fi că acesta era talentul special al unui medic de familie.
– Bună ziua, Khun Thongkum, spuse Gunn împreunându-și mâinile și salutându-l pe bărbatul de vârstă mijlocie care era ocupat să rearanjeze scaunele în pavilion.
– Doctore! răspunse Thongkum cu un zâmbet larg. Acceptă salutul doctorului, împreunându-și palmele și plecând capul de mai multe ori.
– Nu știam că o să veniți.
– Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Sper ca toți cei din familie să rămâneți puternici.
Gunn scoase un plic cu niște bani în el.[3]
-Vă rog să acceptați asta.
Thongkum primi plicul și își împreună palmele drept recunoștință.
– Mulțumesc foarte mult, doctore. Vă voi duce să aduceți un ultim omagiu mamei.
Gunn rămase nemișcat o vreme, privind fața tinerei Raweewan într-o ramă aurie înainte de a lua un bețișor parfumat. Se rugă în tăcere și apoi puse bețișorul aprins în vas.
În acel moment, Gunn simți că cineva îl fixa cu privirea. Își ridică capul și privi printre bețișoarele din vasul care era pe sicriu. Ochii lui îi întâlniră pe cei ai unui bărbat care se uita el cu o privire intensă. Probabil avea vreo 30 de ani. Bărbatul avea un trup de statură medie dar foarte musculos. Se putea vedea asta prin tricoul alb pe care-l purta. Avea pielea bronzată de parcă ar fi stat la soare. Sprâncenele groase, închise la culoare, făceau ca fața să arate fioroasă. Părul retezat scurt trăda ocupația pe care o avea. Gunn nu-l mai văzuse pe tipul asta înainte dar, nu știa dacă acesta se gândea la el ca un străin, așa cum se gândea el.
Khun Thongkum veni drept spre acel bărbat și-l conduse în direcția în care în care stătea Gunn. Atunci abia remarcă asemănările dintre cei doi. Și tot atunci se gândi că văzuse fața bărbatului în poza de pe perete.
Acesta era ofițerul de poliție care lucra în altă provincie? Era fiul cel mic al lui Reweewan pe care Gunn nu avusese ocazia să-l întâlnească.
Gândindu-se la toate acestea, Gunn rămase mut de uimire. Se holba la bărbatul care venea spre el de parcă era vrăjit. Ochii acestuia erau seducători. Genul acela de privire aparținea unui tip încăpățânat, neînduplecat. Când se apropie și se opri lângă Gunn, se vedea că Gunn era puțin mai înalt decât el.
– Doctore, acesta este căpitanul Wasan, fratele meu mai mic. Curând va fi inspector. Tocmai s-a mutat aici ca să fie investigator, gesticulă Thongkum către doctor, apoi se întoarse spre fratele lui și spuse în dialectul din nordul Tailandei:
– Acesta este doctorul Guntaphat, cel despre care ți-am spus că a avut grijă de mama acasă.
Wasan încuviință din cap ușor, dar nu întinse mâna ca să-l salute pe Gunn.
Gunn nu o întinse nici el. Dacă nu greșea, din informațiile pe care le auzise, mezinul familiei era mai în vârstă decât el.
– Mulțumesc pentru că ați avut grijă de mama, spuse Wasan cu o voce aspră, tăioasă și răgușită.
– Doctore, vă rog să luați loc. O să vă aduc un pahar cu apă.
Thongkum îl conduse pe Gunn către o canapea din pavilionul din templu. Gunn nu voia să-l refuze, așa că se îndreptă spre locul pregătit de Thongkum. După ce plecă de lângă Wasan, începu să respire normal din nou. Cu toate acestea, senzația ciudată reveni când bărbatul îl urmă aici și se așezat lângă el.
– Eram pe punctul de a mă muta aici. Mama îmi spusese că o să mă aștepte.
Wasan privi în direcția coșciugului.
– Nu mi-a păsat să avansez în carieră, așa că am acceptat postul din provincie. Când mama a fost diagnosticată cu cancer în stadiu final, am plănuit să mă mut repede înapoi aici, în orașul natal, ca să am grijă de ea. Dar am venit cu o zi prea târziu.
– Am auzit-o adeseori pe mama ta spunând că vrea să te aștepte ca să te vadă.
Gunn vorbea pe un ton moale, aplicând lecția învățată la cursul de Încurajare și Compătimire pe care-l făcuse în timpul studiilor medicale și care-i era de folos.
– Probabil că îți pare rău că ai ratat șansa de a te întoarce și de a avea grijă de ea, dar nu trebuie. De fiecare dată când Khun Raweewan vorbea despre tine, era foarte mândră.
Bineînțeles, când vorbea în felul acesta îi făcea pe unii să se simtă mai mult sau mai puțin bine. Totuși, Gunn nu putea spune cum se simțea bărbatul din fața lui.
– Pari să știi multe despre familia noastră.
Gunn tăcu câteva secunde, apoi zâmbi.
– Știu tot despre starea de sănătate a pacienților mei. Starea de sănătate constă în sănătatea fizică, mentală și socială. Le știu chiar și sufletul, și ce-și doresc la final.
Wasan își mută privirea către Gunn.
– Atunci, mama de ce nu m-a așteptat să mă întorc acasă? De ce s-a stins atât de repede înainte de a mă întoarce?
Gunn putea simți enervare în vocea lui.
– Înțeleg că te simți trist și supărat. Dă-mi voie să-ți spun dorința pe care mi-a împărtășit-o odată.
Întinse mâna și atinse ușor coapsa lui Wasan.
– Nu mai dorea să se trezească și să mai suporte durerea aceea agonizantă.
Wasan închise ochii.
– Dacă asta e ceea ce și-a dorit mama, presupun că trebuie să o accept.
În cele din urmă Gunn reușise să-l facă pe cel din fața lui să se simtă mai relaxat.
O tânără se apropie de ei și le oferi două sticle mici de apă rece. Gunn mulțumi, desfăcu capacul și bău. Era timpul să-și ia rămas bun de la această familie.
– Trebuie să plec. Dacă vreunul dintre voi are probleme de sănătate, mă puteți contacta oricând la spital.
Wasan se uită în jos la mâna care se afla încă pe coapsa lui, ceea ce îl făcu pe Gunn să-și retragă repede mâna din zona care-l putea face pe Wasan să nu se simtă confortabil.
– De unde ești? întrebă Wasan brusc pe Gunn.
– Sunt din Nonthaburi.[4] Sunt aici doar de trei ani.
– Înțeleg.
Doar atât spuse Wasan, apoi tăcu o lungă perioadă de timp. Acesta ar fi trebuit să fie un semn că era sfârșitul conversației.
Gunn decise să-și ia rămas bun de la Wasan. După ce-i spuse la revedere lui Khun Thongkum, se îndreptă spre mașina spitalului. Astfel, putea considera că misiunea pe ziua aceea fusese încheiată.
Nota Traducătorului
[1] *Particulă pusă înaintea numelui ca termen de politețe
[2] * Îngrijirea paliativă este o formă de asistență medicală și psihologică dedicată pacienților cu boli incurabile sau terminale, care vizează ameliorarea suferinței și îmbunătățirea calității vieții
[3] * a oferi rudelor decedatului un plic ce conține bani, este un obicei în Thailanda
[4] Oraș situat în centrul Thailandei la 20 km de capitala Bangkok
