Sub soare, sub piele
Soarele ardea blând peste curtea vilei. Aerul mirosea a cremă de protecție solară, iarbă proaspăt tăiată și o urmă de iasomie adusă de vântul leneș de pe coastă.
Pe două șezlonguri albe, așezați relaxați, Diego și Matteo păreau, din exterior, o pereche fericită în mijlocul vacanței perfecte.
Diego avea ochelarii de soare coborâți pe vârful nasului, iar Matteo stătea întins pe spate, cu o bere în mână și gândurile complet rătăcite.
Diego, cu zâmbetul lui contagios și buzele ce nu rezistau să nu fure câte un sărut de pe obrazul lui Matteo, părea în culmea fericirii.
–Qué pasa, mi vida? Pari cu gândul departe, spuse Diego, întorcându-se ușor spre el și atingându-i brațul.
Matteo își coborî privirea și îi zâmbi slab, dar nu reușea să acopere neliniștea din ochi.
– În două zile pleci… rosti sec, aproape șoptit.
Cuvintele îl dureau. Poate că nu le rostea cu reproș, dar dorința ca Diego să rămână era acolo, limpede, nevoită să se închidă într-o cutie cu lacăt din respect pentru viața lui Diego de acasă.
Diego însă zâmbi larg, același zâmbet jucăuș care părea să vindece tot.
–Mi vida… în două luni vine vacanța de iarnă. Ne vom revedea atunci. Iar până atunci… te voi lăsa să te topești de dorul meu, como hielo al sol.
Și, fără să-i dea timp să răspundă, Diego se aruncă peste el, cu mișcări lente dar pline de farmec.
Se priveau intens, adânc. Verdele ochilor lui Matteo tremura sub strălucirea mierei din privirea lui Diego.
Inima lui Matteo începu să bată haotic. Simți buzele moi coborând spre ale sale, iar în momentul în care se contopiră într-un sărut, tot aerul din piept i se scurse afară. Sărutul era dulce, adânc, profund, iar trupurile li se atingeau, aprinzând în ei scântei mocnite de dorință și siguranță.
Era perfect…prea perfect.
–Vă rog să vă luați o cameră!, se auzi vocea lui Ronan de la câțiva metri distanță.
Vocea lui îi întrerupse brusc. Diego oftă zgomotos și își dădu ochii peste cap.
Matteo, în schimb, rămase fără aer. Zgomotul inimii lui devenea asurzitor…și nu era din cauza lui Diego.
Imaginea lui Ronan îi năvăli brusc în minte….
Modul în care trupurile lor se atinseseră pe acel parchet rece. Sărutul acela îl topise… îl ardea.
Încă îi zvâcneau buzele la amintirea lui. Iar în piept, ceva exploda de fiecare dată când îl retrăia mintal.
Toate săruturile lui Diego la un loc nu-l făcuseră niciodată să tremure așa și asta îl speria…îl răscolea.
Pentru că îl iubea pe Diego.
Îl iubise în secret timp de cinci ani.
Îl visase iar acum era al lui.
Îl putea ține, îl putea săruta, îl putea atinge.
Și totuși…
Tot ce simțise sub sărutul lui Ronan fusese… mai intens, mai profund, mai periculos.
Matteo închise ochii o secundă, respirând sacadat. Nici nu-și dădu seama că Diego îl strângea de mână și-i zâmbea în continuare, convins că totul era perfect între ei.
Dar în sufletul lui Matteo, nimic nu mai era clar.
Soarele devenise mai blând, iar vântul aducea cu el parfumul plantelor din grădină. Pe șezlong, Matteo simțea pielea caldă și gândurile prea reci. Diego se ridică.
– Mă scuzați câteva minute, trebuie să dau niște telefoane, spuse el zâmbind șiret și se strecură spre interiorul casei, cu telefonul la ureche și o sclipire conspirativă în privire.
Matteo rămase singur și inima i se strânse brusc.
Se ridică de pe șezlong într-o mișcare iute, de parcă ar fi avut un fir tras de undeva din stomac. Dar înainte să facă mai mult de un pas, vocea aceea cunoscută, ironică, îl opri ca o palmă în piept.
– Nu poți supraviețui nici trei secunde fără tu vida?
Ronan stătea rezemat de balustrada terasei superioare, cu o sticlă de apă în mână și expresia plictisită, ca și cum timpul n-avea altceva mai bun de făcut decât să curgă în jurul lui.
Matteo își strânse buzele și își roti gâtul spre el, încercând să-și păstreze calmul.
– Aseară… ai băut, spuse sec.
Dar în momentul în care cuvintele îi ieșiră din gură, își strâmbă buzele, enervat pe sine însuși.
–Adică…
– Așa și? îl întrerupse Ronan imediat, pe un ton neutru, dar cu acea urmă periculoasă de sarcasm care i se lipea de voce ca un ecou.
–Adică… ai venit beat acasă, insistă Matteo, și din nou simți cum tonul îi trăda nesiguranța.
Își strânse brațele peste piept, ca un scut imaginar.
– Nu ar fi o noutate, zise Ronan cu nonșalanță, ridicând ușor din umeri.
–Dar te rog, continuă. Nu înțeleg unde bați.
Expresia lui era calmă. Prea calmă. Ceea ce făcea ca tensiunea din stomacul lui Matteo să crească. Simțea că în spatele acelui calm se ascundea un cuțit pregătit să rănească.
– Nimic… doar că… ai făcut gălăgie, murmură Matteo, evitând să rostească adevărul real.
Adevărul care încă îi pulsa pe buze și în tâmple. Adevărul care-l tulbura.
Își ridică privirea și pentru o clipă ochii lor se întâlniră. Ronan ridică o sprânceană, fără să mai zică nimic. Niciun gest de confirmare, niciun semn că-și amintea.
Dar niciun semn că nu și-ar aminti.
Matteo oftă, își mușcă interiorul obrazului și se întoarse să plece.
Făcu doi pași înapoi spre casă. Când mâna era deja pe clanța ușii mari de sticlă, vocea lui Ronan răsună din nou, coborâtă, tăioasă, apăsată:
– Iartă-mă, mama…
Matteo îngheță. Închise ochii pentru o clipă.
Același ton…aceeași replică.
Acel “iartă-mă, mama” spus în glumă… noaptea trecută. Exact cuvintele acelea.
Își simți inima bubuindu-i în urechi.
Dacă până atunci sperase măcar o fărâmă că totul fusese uitat, că poate fusese doar un moment de rătăcire în beție… acum știa.
Știa că Ronan își amintea tot.
Și acel „iartă-mă, mama” spus atunci nu fusese doar o glumă.
Fusese un semn o ironie amară o amintire.
O provocare….
Matteo deschise ușa și păși în casă, cu pieptul strâns și pașii grei, de parcă ducea în el un secret mai greu decât toate apele mării.
Bucătăria era liniștită, baia de lumină caldă dinspre fereastra deschisă mângâia blatul impecabil. Într-un colț, Hellen și Diego stăteau apropiați, vorbind în șoaptă. Diego gesticula ușor, cu un zâmbet misterios, iar Hellen îl aproba din cap, părând încântată.
Ușa se deschise brusc.
– Hei… ce se întâmplă aici? întrebă Matteo, privindu-i cu o sprânceană ridicată.
Tonul lui nu era acuzator, dar ascundea o fărâmă de suspiciune.
Hellen se întoarse prima spre el, cu zâmbetul cald bine cunoscut.
– Nimic, mi vida, discutam despre cum mai e situația acasă la Diego.
– Diego, vrei să mergem la o plimbare? întrebă Matteo, apropiindu-se de el cu un pas atent.
Pentru o clipă, Diego îi întâlni
privirea, apoi își aruncă rapid ochii spre Hellen, ca și cum aștepta o confirmare mută.
Apoi își îndreptă spatele și răspunse cu o lejeritate puțin prea studiată.
– Mi vida… va trebui să plec. Le-am promis băieților și fratelui meu că le voi aduce ceva dulce de aici. Plus… Hellen merge să se întâlnească cu Daniel la prânz și mă va lăsa și pe mine în… treaba mea.
Vocea lui avea acel timbru jucăuș, dar în spatele ei, Matteo simți o reținere pe care nu o putea explica.
– Aha…vrei să merg cu tine? spuse el încet, cu o urmă de îndoială în ochi.
Făcu un pas spre Diego, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva personal, dar înainte să deschidă gura, Diego se întoarse brusc și o apucă pe Hellen de braț cu un gest teatral.
–Nu…cred că mă descurc ..mai târziu, mi vida! strigă el peste umăr, în timp ce se îndreptau spre ieșirea din bucătărie.
Diego trimise un sărut în aer și dispăru dincolo de ușă râzând, ca și cum totul era o glumă.
Matteo rămase în urmă, tăcut, cu sufletul răsucit într-un nod straniu. Nu era frică, era ceva mai adânc, un sentiment ciudat, amestecat cu neliniște și confuzie.
Ce ascundea Diego?
De ce simțea că era în afara propriei sale povești?
Și de ce, în tot acel tablou vesel, zâmbetul acela larg al lui Diego îl neliniștea mai mult decât îl liniștea?
Matteo urcă gânditor scările, cu pași măsurați și mintea frământată. Fiecare clipă petrecută cu Diego, fiecare atingere, părea să-l adâncească mai mult în confuzie.
Când ajunse în dreptul ușii dormitorului, apăsă clanța, dar chiar în momentul în care voia să o închidă în urma lui, ușa fu împinsă brusc din exterior.
În prag stătea Ronan.
– Ronan?… Ce… ce faci aici? întrebă Matteo șocat, făcând un pas înapoi.
Fără să-i răspundă, Ronan păși în cameră cu calmul acela rece, periculos de tăcut, și închise ușa în urma lui. Privea fix, ca o forță pe care nu o puteai opri.
– Ce vrei? întreba Matteo, dar vocea i se frânse undeva între gât și suflet.
Nu era o întrebare curajoasă.
Era una speriată, tulburată.
Ronan nu spunea nimic. Doar îl privea. Iar privirea aceea… privirea aceea îl făcea pe Matteo să simtă că tot aerul din cameră devenise greu, imposibil de respirat.
– Dacă… dacă nu spui nimic, atunci ieși afară, spuse Matteo cu o răsuflare sacadată, încercând să-și păstreze calmul.
Dar Ronan începu să facă pași spre el. Lenți.
Hotărâți.
Privirea lui părea să sfideze orice limită, orice regulă nescrisă.
Matteo făcu pași înapoi până ce picioarele i se împiedicară de marginea patului, iar trupul i se prăbuși pe saltea.
În următoarea clipă, Ronan era deja deasupra lui.
– Dă-te la o parte… lasă-mă! Ce naiba ai? izbucni Matteo, cu vocea tremurată.
Dar Ronan nu-l atinse.
Încă.
Doar îl privi, atent, hipnotizant, cu un foc adânc în ochi.
Apoi, cu o răsuflare caldă, aproape șoptită, îi spuse:
– Nu suport să te văd cu el…
Cuvintele îl paralizară pe Matteo. Rămase nemișcat, mut, uitând cum să respire.
– Nu suport… să-l văd cum te atinge. Cum te sărută. Cum te privește ca și când ești al lui.
–Ronan… noi… încercă să spună ceva, orice, dar nu mai apucă.
Pentru că buzele acelea îl atinseseră și nu doar buzele.
Îl atinseseră în toate cotloanele ființei în toate fricile, în toate golurile. Lumea lui se surpase sub acel sărut profund, greu, năucitor.
Era păcat.
Era tot ce nu ar fi trebuit să fie.
Dar Matteo nu putea să se oprească. Nu putea….
Simțea cum o viață nouă i se naște înăuntru, cum blocajele care îl țineau captiv de atâta timp se spulberă.
Își ridică mâinile și le înfipse în părul lui Ronan, trăgându-l mai aproape, adâncind acel sărut interzis.
Un geamăt i se scurse dintre buze, în timp ce lacrimile începuseră să-i curgă pe obraji.
Știa…știa că acel moment va schimba totul că va aduce durere că îi va răni pe ceilalți.
Dar acum…
Acum, în mijlocul acelui haos, acel sărut era singurul adevăr pe care îl mai putea recunoaște.
Doar o privire ,un sărut primit de Matteo ,de la Ronan ,i-a schimbat toate planurile ,parca i-a deschis o ușă secreta a sufletului ,o ușă secreta , unde nu ar avea curaj sa pătrundă. Oare Diego a simțit ceva,tot ce este acum între el si Matteo ,nu a fost decat sa-i dea un impuls lui Ronan??? Mulțumesc frumos!❤️
Ce atractie puternica intre ei.Este o atractie foarte puternica intre ei fata de atractia dulcica fata de Diego.Ceva care nu are voie sa simta Multumesc
Între Mati și Ronan, fiecare privire, fiecare atingere da naștere la un incendiu! Ronan ești gelos și o recunoști, iar tu Mati ești speriat de ceea ce simți. ❤️❤️❤️