Fratele vitreg- Capitolul 2

Aburii parfumați ai eucaliptului și sunetul discret al unei harpe ambientale pluteau prin aerul SPA-ului de lux de la ultimul etaj al hotelului „Golden Mirage”.

Totul era alb, calm, răsfățat.

Într-o cabină cu vedere la cerul deșertic, trei femei îmbrăcate în halate pufoase de bumbac sorbeau din cupele de șampanie în timp ce râdeau sincer, așezate pe șezlonguri albe, cu picioarele cufundate într-un bazin cu petale de trandafiri roșii.

Hellen își ridică ușor cupa și zâmbi larg, cu chipul acoperit de o mască de hidratare sidefie, iar părul ei creț prins lejer în vârful capului, ca o regină obosită care fusese în sfârșit smulsă din regat și adusă în paradis.

– Fetelor, chiar mă bucur că ați insistat să vin cu voi.

-Sincer… nu mai știu când a fost ultima oară când am fost forțată să mă epilez peste tot,  izbucni în râs, cu o notă de autoironie adorabilă.

Râsetele celorlalte două nu întârziară.

Jona, colega ei de la Resurse Umane, o femeie de 38 de ani care schimba dietele și aplicațiile de dating mai des decât ceasul deșteptător, ridică o sprânceană jucăuș.

– Cum a reacționat Matti când i-ai spus că pleci cu noi? L-ai surprins sau a fost genul ăla de „mda, mamă, fă ce vrei tu”?

-A fost chiar încântat, îi replică Hellen.

Kate, asistenta legală, blondă platinată, divorțată, dar veșnic pozitivă, își înclină capul pe spate, lăsându-se în voia maseuzei care îi apăsa tălpile divin.

– Doamne, locul ăsta e visul oricărei femei,  oftă ea fericită.

– Dacă aș trăi aici, mi-ar reveni și pielea de la divorț…

Hellen chicoti, apoi bău ușor din șampanie. Își privi degetele de la picioare jucându-se cu petalele din apă și oftă cu blândețe.

– Adevărul e că… după ce a murit soțul meu, m-am axat doar pe fiul meu.

-N-am niciun regret, am crescut un copil-minune. Sunt mai mult decât mândră de el.

– Și extrem de chipes,  completă Kate, zâmbind.

– Mă mir că nu are o iubită la vârsta lui!

– S-a axat mult pe studii,  oftă Hellen.

-Și  mai nou pe job…deși, sincer, habar n-am ce face exact.

– Nu mi-a zis prea multe, doar că e „tehnologie, coduri și ceva cu blockchain”.

-Așa, ca să mă pierd complet…

Toate râseră din nou, și pentru prima dată după mult, mult timp, Hellen nu mai simțea acel gol. Nu mai avea ochii încețoșați de trecut. Se bucura, autentic, de clipa prezentă.

Ceea ce nu știa era că, în mai puțin de 48 de ore, un bărbat cu ochi pătrunzători și mâini care salvau inimi avea să o privească de parcă… ea însăși ar fi fost salvarea.

***

Pământul se cutremura sub roțile furioase.

În depărtare, norii de praf se ridicau ca niște fantome ale unei bătălii moderne. Strigăte  se ridicau din publicul adunat pe marginea traseului improvizat de raliu. Țipete, aplauze, telefoane ridicate în aer. În mijlocul haosului …două puncte de viteză.

O mașină albă, cu dungi verzi neon, tăia curbele cu o precizie aproape animalică. În spatele ei, la nici două secunde distanță, o mașină neagră, joasă, cu geamuri fumurii o urmărea cu disperarea cuiva care știe că pierde… și nu suportă ideea.

Ultimul viraj….tensiunea era palpabilă.

Publicul răcnea….

Apoi…un urlet colectiv.

Și în fața porților metalice masive ale garajului industrial, mașina albă frână brusc, cauciucurile țipând pe asfaltul încins.

– STORM, băiete……ești numărul unu! strigă un băiat cu ten măsliniu și accent mexican impecabil, alergând spre portiera deschisă.

Ușa se deschise, și pilotul dinăuntru fu smuls aproape instant din mașină și ridicat în brațe, învârtit în aer cu râsete și exclamații de bucurie.

Casca căzu într-o mână, iar din sub ea ieșiră bucle ciocolatii presărate cu șuvițe aurii, care se ridicară ușor în bătaia vântului. Tenul său bronzat, aproape perfect, sclipea sub lumina de amiază. O linie de zâmbet i se așeză în colțul gurii, și ochii lui verzi, intens deschiși, străluciră.

– Yoooo, amigo! se auzi o altă voce, și Storm fu prins într-o altă îmbrățișare bruscă, fiind ridicat din nou și învârtit ca o jucărie vie.

– Gata, gata! că mă amețiți, râse Storm, printre hohote.

– Lo siento….ești ușor, hermano! glumi Diego, băiatul cu zâmbet larg, coborându-l ușor pe asfalt.

– Știu că ai umblat la mașină! se auzi o voce tăioasă din spate.

Toți trei se întoarseră sincron.

Jeremaia, rivalul etern, ieșea din mașina neagră cu pași apăsați, degetul fluturând acuzator. Chipul îi era strâns, maxilarul încordat. Pierduse din nou și nu era genul care acceptă înfrângerea în tăcere.

Storm îl privi câteva secunde, apoi își înclină ușor capul într-o parte și zâmbi… cu sarcasm.

– Nu ți se așează bine înfrângerea pe chip, Jer, îți strică aura de băiat rău.

Un val de chicoteli se auzi din jurul lor, dar Jeremaia nu râdea.

– Dacă te mai bagi peste setările mele,  jur că…

– Că ce? îi tăie Storm, pășind relaxat în față, cu părul fluturând ușor.

–Îmi vei trimite un mesaj pasiv-agresiv? Sau o plângere oficială în „Clubul Cocalarilor cu orgoliu fragil”?

– Hai, Jer, măcar pierzi cu stil…

Ochii lor se întâlniră.. tensiunea era clară.

Dar Storm nu clipea, nu părea intimidat.

În jurul lui, toți știau…nu era doar frumos, era periculos de inteligent.

***

Pășeau pe covorul roșu ca niște dive scoase direct de pe o platformă matrimonială.

Hellen, Jona și Kate , trei femei total diferite, dar perfect aliniate într-o seară care avea să le schimbe viața.

Kate le privi peste umăr, zâmbind larg, cu acel aer de mândrie de designer neoficial.

– Hellen, mă bucur că ai ales să porți rochia cadou, rosti ea cu admirație.

Hellen își dădu ochii peste cap și zâmbi ironic.

– Asta nu e rochie, Kate.

-A fost o bucată de material pe care cineva l-a abandonat din greșeală pe mine.

– Da, dar lasă la vedere exact ce trebuie, interveni Jona cu un zâmbet șugubăț.

– Fata, te rog… ridică Kate sprânceana.

– Ai nevoie de sex…dacă mai știi ce înseamnă asta.

Hellen râse, rușinată, în timp ce Kate deja își analiza cu interes un grup de bărbați adunați în jurul barului.

Rochia Helenei  de un galben foc, cu spatele gol și un decolteu adânc,  contrasta superb cu tenul ei creol și părul lăsat liber pe spate. Era scurtă, foarte scurtă, iar Hellen se simțea mai mult decât incomodă în ea.

– Nu mai trage de ea! îi șopti Jona, lovind-o ușor peste mâini.

–Nu știu cum de m-am lăsat convinsă de voi… murmură Hellen.

Kate o apucă rapid de mână și o trase după ele spre bar.

– Trei martini, te rog!

-Și trei tequila! adăugă Jona cu un zâmbet viclean.

Hellen le privi cu ochii mari, dar oftă adânc. Era în Vegas, nu era mamă, nu era văduvă, nu era femeia responsabilă cu bonurile de masă. Era… ea…sau, cel puțin, încerca să-și amintească cum e.

Așa că își îndesă toate îndoielile în poșetuța minusculă și își propuse să se distreze….măcar o seară.

Seara trecea în valuri de râsete, dansuri și câteva refuzuri politicoase pe care Hellen le oferise bărbaților ce o abordaseră.

Acum stătea la bar, cu un pahar de tărie în mână, pe care nu-l gustase. Privirea îi rătăcea spre ringul de dans, unde Kate și Jona își încordau genunchii alături de doi necunoscuți cu zâmbete mari și mâini prea îndrăznețe.

– Bună.

Vocea venea din stânga ei. Calmă, profundă, cu o eleganță care tăia aerul.

Hellen întoarse privirea, iar timp de o clipă, lumea păru să se micșoreze.

Ochii lui întunecați, adânci, intenși  o fixau cu o curiozitate amestecată cu un calm aproape hipnotic.

El, la rândul lui, rămase ușor înmărmurit. Verdele de vară al privirii ei îl lovea cu o prospețime pe care nu o întâlnise de mult.

– Holla… adică… bună, bâigui ea, încurcată.

– Daniel.

Întinse mâna spre ea…

– Hellen.

Mâinile lor se atinseseră, calde și ezitante, pentru o clipă, scânteia deveni vizibilă.

Palpabilă…cuminte… dar nerăbdătoare.

***

Luminile laser dansau haotic peste tavanul clubului, proiectând umbre colorate peste fețele euforice și paharele înălțate. Basul lovea în pereți, iar fumul greu din aer dădea totul o notă ușor ireala, ca o secvență de vis lucid.

Matteo intră pe ușa principală flancat de Diego și Java, trupurile lor mișcându-se relaxat, dar cu aerul celor care știau că toți ochii sunt pe ei și chiar erau.

Când trecură de zona ringului, o masă întreagă izbucni în urale.

– Storm! Storm! Storm!

Diego își aruncă brațul în jurul umerilor lui Matteo, zâmbind larg, radiant, aproape ca un copil mândru de jucăria lui preferată.

– Numărul unu oficial! strigă el, râzând, în timp ce restul mesei ridică paharele în cinstea câștigătorului.

Matteo zâmbi slab, nu din modestie ci pentru că toate astea… nu-l mai încălzeau ca înainte.

Ochii îl ardeau deja, nu de la lumini ci de la privirile insistente. Mai ales ale lor, a fetelor

Cele șase, îmbrăcate toate în rochii minuscule, îl priveau ca niște feline în călduri. Dar doar una îndrăzni să se apropie. Bineînțeles… Carla.

Rochia ei animal print abia acoperea esențialul, iar formele voluptoase erau aproape o declarație de intenție. Când ajunse în fața lui, își arcuise spatele ușor, lăsând sânii să iasă în evidență și buzele să rostească încet, cu accentul ei dulce.

– Ai fost minunat Matti.

Dar Matteo n-o atinse, n-o sărută, nici măcar n-o privi….

Apoi îi oferă un zâmbet politicos, prea blând ca să fie real, și își întoarse privirea către Diego, care era deja… prins.

Cu buzele lipite de gura unei blonde, Diego părea că trăiește un vis umed în public. Mâinile lui erau prinse în părul fetei, iar sărutul… flămând. Nebun, aproape vulgar.

Matteo înghiți în sec, un nod i se formase în gât.

Îi strângea pieptul, dar n-avea nicio legătură cu clubul, cu dansul sau cu Carla.

– Hai să bem, Storm! sări Java în fața lui, râzând.

Matteo clătină capul și zâmbi..automat.

– Hai.

Se îndreptară împreună spre bar.

– Hei! Ați plecat fără mine?! strigă Diego din spate, cu vocea lui răgușită de alcool și entuziasm.

Veni în fugă și îl apucă pe Matteo de după gât, aproape trăgându-l înapoi. Paharul lui Matteo se dezechilibră și lichidul i se vărsă peste tricoul alb, udându-i pielea caldă.

– Ah! Scuze, amigo! Cred că m-am amețit puțin…

Râdea….dar Matteo nu mai râdea.

Rămăsese în poziția în care Diego îl ținea, gâtul încordat sub brațul lui, respirația suspendată.

Prea aproape, prea cald, prea… personal.

Își întoarse ușor capul spre el.

Ochii lor se întâlniră.

Pentru o fracțiune de secundă… prea lungă și Matteo simți cum inima îi bătea în tâmple, nu în piept.

Diego râdea…dar el  era deja… pierdut.

În apropierea aceea….în gestul care părea simplu, dar era totul.