GLADIATOR-Capitolul 1

Stătea cu ochii închiși, ascultând zornăitul lanțurilor, gemetele celorlalți bărbați care îl înconjurau și câte o înjurătură scăpată printre dinți încleștați. Știa că, dacă ar fi ridicat pleoapele, n-ar fi văzut decât trupuri pline de murdărie și răni, năluci ieșite parcă din străfundul infernului—fiindcă ei nu mai erau oameni. În celula urât mirositoare erau doar marfă care aștepta să-și schimbe stăpânul. Doar suflete pline de ură și durere mai păstrau o urmă de simțire, izvorâtă din nedreptate și furie.

— Hei, muierilor, treziți-vă! auzi o voce groasă, scrâșnită de ură.

Nu apucă să deschidă ochii când simți vârful șuierător al biciului crestându-i pielea brațului. Dar ce mai conta încă o rană pe lângă celelalte care-i brăzdau deja trupul?

Se ridică în picioare împreună cu ceilalți bărbați, cătușele de la mâini și picioare zornăind și scrijelindu-i carnea sângerândă.

— Stați drepți! Nici măcar să nu îndrăzniți să ridicați privirea! strigă în continuare bărbatul, pregătit să lovească din nou cu biciul.

— Ave, i se adresă el celui care pășise în temniță, urmat de alți doi.

— Aceștia sunt? se auzi o voce vibrantă.

— Da. Doi greci, trei gali și un trac, raportă bărbatul cu biciul.

– Au fost selectați după ce au învins câte patru adversari. Tracul era cât pe ce să-l omoare și pe gardian.

— Care este?

Gardianul se apropie și, cu mânerul biciului, îi ridică bărbia. Pletele lungi îi atârnau în loțe pe lângă chip, îmbibate de sânge și noroi. Bărbatul se apropie, scrutându-i trăsăturile, pe care barba le acoperea ca niște câlți. De sub toată murdăria, doar privirea, de un verde închis, îi scânteia, plină de o ură evidentă. Privirile lor se înfruntară ca într-o arenă: unul înlănțuit, celălalt drept, în platoșă, cu pelerina scurtă atârnându-i pe umeri.

— Cum te cheamă? întrebă, mijindu-și ochii. În temnița întunecată, doar făcliile înfipte în suporturile ruginite aruncau, din loc în loc, raze de lumină.

Cum nu primi răspuns, mânerul biciului îi împinse din nou bărbia, forțându-i capul pe spate.

— Ți-a pus o întrebare, tracule, îl apostrofă temnicerul, cu dinții încleștați.

Bărbatul din fața lui continua să-l privească drept în ochi, curios cât avea să țină încăpățânarea deținutului.

— Theodot, rosti printre dinții strânși, iar verdele pupilelor i se adânci ca marea în furtună. Pentru că furtuna venea din sufletul lui plin de ură față de toți romanii.

După o ultimă privire aruncată chipului lui și o examinare a trupului acoperit de zdrențe, străinul făcu doi pași înapoi, măsurându-i și pe ceilalți deținuți.

— Duceți-i în ludus. Curățați-i și dați-le de mâncare. Vreau să-i văd cum trebuie, porunci bărbatului cu biciul, apoi se întoarse și părăsi temnița.

Un alt temnicer le scoase cătușele de la picioare, apoi îi încolonă, obligându-i să meargă spre ieșire. În curtea închisorii îi aștepta un car tras de doi cai, în care fură îngrămădiți laolaltă. Escortați de șase gărzi, porniră pe străzile pietruite către o destinație încă necunoscută.

Priveau printre gratiile carului, care înainta lent pe ulițele înguste. Oamenii nu le aruncau nicio privire, fiecare cufundat în propriile griji. Viețile lor nu interesau pe nimeni, ca și cum ar fi fost doar niște animale. La cât erau de murdari și împuțiți, nu erau departe de dobitoacele pământului. La un moment dat, o ceată de vreo cinci copii începu să alerge pe lângă car, râzând și arătându-i cu degetul. Unul smulse o balegă de cal de pe drum și o azvârli în ei, dând startul unui întreg asalt. Gărzile se amuzau și îi batjocoreau, ca la un bâlci.

Elio se prinse cu ambele mâini de gratiile carului și închise iar ochii, lăsând gândurile să hoinărească departe, acolo unde îi era ancorat sufletul: în satul de pe colinele verzi ale Traciei. Acolo crescuse. Acolo învățase să lupte și acolo iubise. Gândul la familia lui îi făcu pleoapele să-i tresară, iar o lacrimă i se scurse pe obraz, spălând murdăria și sângele închegat. Știa că nu avea să-și mai vadă vreodată meleagurile dragi, dar nici nu voia să cadă în disperare, ar fi însemnat moarte. Avea să lupte pentru viața lui și pentru sufletul care nu avea să fie învins.

Când ridică din nou pleoapele, constată că erau deja în afara orașului. Carul se opintea pe un drum de pământ ce șerpuia prin câmpia vastă, îndreptându-se spre pădurea din zare. Se încleștă și mai tare de barele carului, încercând, ca și ceilalți, să nu se lase doborât de sete și de foame, care le strângea stomacurile dureros. Nici nu-și mai amintea când mâncase ultima oară pe săturate. De când fusese capturat, cu două săptămâni în urmă, primise doar resturi—de multe ori împuțite ori mucegăite. Cu o zi înainte de luptă i se dăduse o mâncare mai omenească, „pentru putere”. Puterea de atunci nu venise din mâncare, ci din furie și din dorința aprigă de a trăi.

Abia când simți răcoarea pădurii înțelese că ajunseseră acolo. Pe la apus zări zidurile unei cetăți ridicate din blocuri mari de granit. Erau atât de înalți și groși încât nimeni nu ar fi avut vreo șansă să-i escaladeze. Când mai aveau câteva sute de metri, poarta cea mare se deschise cu zgomot de lanțuri, iar după ce carul intră în curtea imensă, se închise în urma lor, ca și cum lumea de afară s-ar fi stins dintr-odată.

Când carul se opri și temnicerii deschiseră ușa, îmboldindu-i să coboare, toți priviră în jur ca niște animale sălbatice prinse în capcana vânătorului. Pentru ei, romanii erau acei vânători pe care îi urau atât timp cât respirau. Doar cătușele din fier brut le stăpâneau pornirea de răzbunare…fiecare o găzduia în adâncul ființei lui. Indiferent că era gal, grec sau trac, fiecare purta o fărâmă de speranță numită răzbunare. Ea era cea care îi făcea să lupte pentru fiecare ceas și fiecare zi în care puteau respira.

Un gardian îi așeză aliniați, umăr lângă umăr. Rămaseră așa, în curtea acoperită cu nisip și scăldată de razele soarelui, priviți de bărbați care o umpleau. Fiecare se afla în alt stadiu al unui antrenament intens, cu trupurile acoperite doar de bucăți de pânză înfășurate în jurul coapselor și de sudoarea ce le brăzda mușchii. Ceilalți începură să-i măsoare cu dispreț, unii dându-și cu părerea despre puterea fiecăruia, greu de ghicit sub murdărie și zdrențe.

Sfichiuitul unui bici îi dădu înapoi, lăsându-l pe proprietarul lui să-i poată examina în voie. Se pare că biciul era arma preferată a gardienilor. În timp ce și-o înfășura pe braț, trecu prin fața fiecăruia, privindu-l de la chip până la degetele de la picioare. După ce îi isprăvi de cercetat, se opri în fața lor și îi cuprinse cu o privire care parcă le cântărea posibilitățile.

— Eu sunt Cirus, antrenorul vostru, iar aceasta este un ludus—o școală de antrenament. îi informă cu voce tare.

-De acum înainte, până când o să vărsați și ultima picătură de sânge din trupurile voastre nenorocite—pe nisipul de aici sau în arenă—asta o să vă fie casa. O să aveți mâncare și un pat, iar pentru asta ar trebui să-i fiți recunoscători lanistului Aper: v-a salvat de la o moarte jalnică.

„Preferam să mor jalnic pe câmpul de luptă, decât ca un sclav care luptă pentru plăcerea unui nenorocit de lanist roman”, gândi Elio. Asemenea gânduri îi încercau și pe ceilalți. Fiecare bărbat își dorea o moarte onorabilă, luptând pentru familia și patria lui.