GLADIATOR-Capitolul 2

Casa avea formă dreptunghiulară, construită tot din aceleași blocuri de granit.
În fața lor, pe partea pe care o puteau zări, se afla o terasă sprijinită pe coloane din piatră, de unde se vedea întreaga curte, acoperită cu nisip, fără niciun fir de verdeață sau vreun pom.
La fiecare deschidere în ziduri—ferestrele—atârnau pânze fine, de culoare albă, menite să țină lumina și soarele la distanță de încăperile din spatele lor.

În dreapta curții, un fir de apă cristalină, care izvora dintr-o formațiune de pietre, curgea lin pe un jgheab și se vărsa într-un bazin nu foarte adânc, după care pornea la vale, pierzându-se undeva sub zidul care închidea curtea.
În bazinul de piatră puteau încăpea lejer trei bărbați culcați, iar dacă ar fi stat în picioare, apa le-ar fi ajuns până la mijloc.

În partea dreaptă se observa o ușă din lemn masiv, de mărime normală. Aceasta ducea spre un culoar lung care făcea legătura cu intrarea în vilă, intrare destinată proprietarilor.
Sub terasă se puteau observa patru șiruri de bănci cioplite din butuci masivi de lemn, iar scaunele erau doar bucăți de butuci.
În spatele lor era un șir de gratii, iar dincolo de ele erau aliniate paturile din fier, despărțite din două în două de ziduri înnegrite de fumul torțelor. Paturile erau acoperite cu saltele din paie și pânză groasă.

— După cum vedeți, zidurile sunt de netrecut, iar singura ieșire este pe poarta mare. Dacă ați gândit măcar o secundă că puteți evada, înseamnă că sunteți mai proști decât o găină, îi avertiză același gardian.
După ce îi mai privi pe fiecare în parte, îi făcu semn altuia să le scoată cătușele, care căzură cu zgomot la picioarele lor goale.

— După ce aruncați zdrențele astea de pe voi, veți merge la bazin și veți da împuțiciunea jos de pe trupurile voastre amărâte. Vreau să vă văd figurile spurcate, să știu cu cine am de-a face, adăugă.

După ce termină de vorbit, rămase în același loc, urmărindu-i cu privirea cum erau escortați spre bazinul cu apă.
După ce lepădară tot ce aveau pe ei, rămânând goi, trei intrară în bazin, iar ceilalți trei își așteptară rândul.
Apa izvorului era și pentru băut, așa că, înainte de a intra în bazin, își potoliră setea.
Le trebuiră mai bine de jumătate de ceas până când apa care se scurgea din bazin începu să curgă limpede—semn că murdăria fusese îndepărtată cum trebuie.
Cei ceilalți deținuți își reluară antrenamentele fără a-i mai băga în seamă.

După ce toți își curățară trupurile, li se dădu la fiecare câte un cuțit foarte ascuțit, pentru a-și îndepărta de pe corp și cel mai mic fir de păr, începând cu barba și terminând cu ultimul deget de la picioare. Trupurile trebuiau să fie foarte fine pentru a se putea vedea, în luptă, și cel mai mic mușchi bine lucrat. Mai ales că romanilor nu le plăceau bărbații păroși.
După ce se asigurară că totul era conform cerințelor, îi duseră dincolo de gratii, unde li se atribui câte un pat.

Celălalt pat, unde nimeri Elio, nu era ocupat încă, proprietarul lui fiind în curte, la antrenamente.
Rămase așezat pe marginea acestuia, cu coatele pe genunchi și capul lăsat în jos.
Părul, acum curat, îi atârna pe lângă chip, încadrându-i trăsăturile tăiate în forme simetrice.
După standardele vremii, era considerat un bărbat arătos. Nu avea forța brută ce domina majoritatea bărbaților, dar trupul, chiar dacă era subnutrit, avea mușchii reliefați, conturați în ani întregi de antrenamente.
De mic copil învățase să lupte pentru a-și apăra satul și familia.

Strânse din dinți, gândindu-se la neputința și subjugarea lui ca ființă umană, silit să lupte pentru plăcerea unei mulțimi însetate de sânge.
Dar, mai întâi, trebuia să lupte pentru lanista în a cărui casă ajunsese.
Fusese cumpărat de acesta, împreună cu ceilalți bărbați, pentru umplerea ludusului și transformarea lor în gladiatori.
Pentru un singur om nutrea o ură mai mare decât față de Roma: Centurionul Rufus.
Acesta era nenorocitul pentru care onoarea și dreptatea nu aveau însemnătate. Din cauza lui era acum într-o școală de antrenament, la mii de kilometri de casă.

— Se pare că avem prospături, rosti bărbatul care intră în mica încăpere, tolănindu-se pe celălalt pat.
Întoarse capul și îl privi pe Elio de sus până jos, într-o examinare minuțioasă.
Doar o bucată de pânză îi acoperea trupul, pe care o primise după ce se scăldase.

— Ești prea slăbănog chiar și pentru un antrenament simplu, darămite pentru o luptă adevărată, trase acesta concluzia.
Ridică brațele și, împreunând palmele, își așeză capul pe ele.

— Am ucis patru bărbați în luptă, rosti Elio, privind spre celălalt.

-După asta m-au adus aici.

— Norocul tău că nu ai murit și te-a salvat Dominus.

— Asta numești tu salvare? Schimbarea unui stăpân cu altul? întrebă Elio, cu furie, neînțelegând vorbele celuilalt.

— Cine te-a vândut?

— Centurionul Rufus. El este cel care m-a capturat, rosti printre dinți încleștați.

— Este bună furia asta; te va ajuta la antrenamente. Cât despre centurion… dacă ai fi rămas la el, te-ar fi pus să lupți până ți-ai fi dat duhul, cine știe prin ce catacombe. Mulțumește-i că e avar, iar banii câștigați ușor i-au surâs mai mult decât viața ta. Dominus a văzut ceva—potențial—de a investit bani în tine. Apropo, eu sunt Lucio.

— Elio, își spuse și el numele.

— Hei! Lăsați vorbăria și veniți să mâncați! strigă un bărbat, făcându-i pe toți să se adune la mesele din lemn de sub terasă.
Legumele și carnea fiartă erau așezate pe farfurii de lemn, înmânate fiecăruia.

— Lucio, ți-ai făcut un prieten nou? întrebă bărbatul care se așeză lângă acesta. Trupul puternic îi lucea de transpirație și praf, dar nu se sinchisi și se năpusti asupra mâncării cu lăcomie.

— Elio, el este un nemernic de grec: mulți mușchi, minte puțină, îl prezentă Lucio.

— Dacă n-am fi în rahatul ăsta amândoi, ți-aș închide gura pentru totdeauna, îi replică celălalt, mestecând cu poftă o bucată de carne pe care o rupea cu degetele.

— Norocul meu, îi întoarse Lucio vorba, în zeflemea.

Elio prinse între degete lingura de lemn și începu să mănânce, studiind bărbații din jur.
Erau o adunătură de neamuri, obligați să trăiască și să se antreneze împreună.
Dacă s-ar fi întâlnit pe câmpul de luptă, fiecare ar fi dat tot ce putea pentru a-l ucide pe celălalt.
Pe lângă cei capturați și vânduți de la un stăpân la altul, mai erau și romani liberi care se alăturau școlilor de gladiatori pentru câștigurile ce i-ar fi scăpat de datorii. Cu cât erai mai bun, cu atât puteai câștiga mai mulți bani.

— Mănâncă, îl îndemnă Lucio,

-…altfel vei avea destui doritori să-ți termine mâncarea, iar farfuria să ți-o trântească în cap.

În general, cei care dețineau școlile de gladiatori aveau grijă ca aceștia să fie hrăniți bine, pentru a avea vitalitate și forță în luptă.
Era un prestigiu imens să ai cât mai mulți astfel de luptători care participau la jocuri importante, unde se câștigau sume uriașe din pariuri.
Fiecare proprietar dorea să fie în fruntea clasamentului, pe care, de multe ori, publicul îl alcătuia în funcție de lupta la care participa gladiatorul respectiv.
Dacă publicul avea predilecție pentru un anumit luptător, acesta primea recunoaștere și beneficii din partea proprietarului școlii.
Așa că exista o bătălie mare chiar și între bărbații aceleiași școli pentru a deveni cât mai buni—toți sperând la grațiere sau la achitarea datoriei către Dominus, în vederea libertății.