GLADIATOR- Capitolul 20

Săbiile se ciocneau cu forță, eliberând scântei din metalul dur.
Mulțimea urla și bătea cu picioarele în lemnul tribunelor. Toți erau înfierbântați și scandau în delir numele gladiatorului preferat.
Bărbații din arenă, angrenați în lupta pe viață și pe moarte, își alimentau forțele din acele scandări care creau un vacarm infernal.
Chiar dacă fiecare dădea semne de slăbiciune, niciunul nu își dădea voie s-o simtă, fiindcă acest lucru ar fi însemnat moartea.

În tribună, oficialitățile orașului urmăreau spectacolul într-o euforie bahică, alimentată în permanență de sclavi care le umpleau cupele.

Unul dintre luptători privise la început spre acea tribună cu un soi de speranță ascunsă în suflet.
Numai că… nu zări chipul cunoscut pe care nu îl mai văzuse de două săptămâni.
Acum nu îl mai interesa decât lupta și propria supraviețuire.

Pară o lovitură a adversarului, după care atacă în forță. Una dintre lovituri îi atinse acestuia coiful, care îi zbură de pe cap, iar cealaltă lăsă o tăietură adâncă pe brațul care ținea plasa de atac.
Bărbatul se clătină, dezorientat, dar nu cedă; revenindu-și rapid, aruncă cu toată puterea plasa spre adversarul său, însă, din cauza brațului rănit, nu reuși, iar plasa căzu pe nisipul de sub picioarele lor, ridicând un nor de particule fine de praf, care pentru o clipă îi învălui pe amândoi ca într-un nor.

Mulțimea începu să arunce în arenă cu tot ce găsea la îndemână, înnebunită de lupta care continua de minute bune — în special cu legume stricate, aduse pentru acest scop.
Nu îi interesa decât ca setea de sânge și măcel să le fie satisfăcută.
Pentru asta veneau. Pentru asta trăiau acele clipe de nebunie.
Asta era refularea dată de sărăcie și neajunsuri.
Luptele erau, în esență, o distragere a atenției gândită de mai-marii orașului, pentru a devia ochii de la neputința sau indiferența lor în a gestiona problemele cu care se confruntau oamenii.

— Tracul… Tracul…
Era numele strigat la unison, încurajându-l pe gladiator.
În acea luptă el era favoritul. Modul de a lupta și faptul că era un atacator redutabil făceau ca mulțimea să-l ovaționeze.
Elio nu se lăsă distras de acest amănunt — care se putea schimba în orice clipă — și rămase concentrat, încercând să-și fructifice avantajul.

Făcu doi pași înainte prin norul care începea să se disipeze, și, rotind săbiile, încrucișă brațele; dintr-o singură mișcare îi seceră celuilalt capul de pe umeri.
Trupul acestuia rămase pentru câteva secunde proptit pe picioarele depărtate, după care căzu cu o bufnitură în nisipul îmbibat cu sânge.
El rămase privind, ca o stană de piatră, scena, iar mulțimea din tribune continua să-i strige numele.
Era a treia luptă câștigată la rând.
Mai avea încă șapte pentru a putea primi Rudis — sabia (de lemn) a libertății — după care tânjea cu fiecare gură de aer.
Nu știa cât avea să-l țină norocul, dar era hotărât să moară încercând.

………………

— Nu ai scăpat prea șifonat din lupta asta, îl complimentă Lucio, privind cum medicul ludusului îi bandaja coastele, unde avea o tăietură de vreo șapte centimetri. Era lungă, dar nu adâncă.
Mai avea și alte crestatări și vânătăi, dar nu erau grave.

— Atâta vreme cât am capul pe umeri, sunt mulțumit, îi replică, ridicându-se de pe pat.

Porniră amândoi spre ieșire. Elio îi făcu semn să se îndrepte spre o parte a curții, mai ferită de zarva celor care își făceau antrenamentele.
Se așezară pe o bancă de lemn și, pentru o vreme, rămăseseră tăcuți, privind trupurile asudate care se avântau cu forță unul asupra celuilalt, totul supravegheat de Cirio, cu nelipsitul bici înfășurat pe brațul stâng.

— Știi de ce Dominus nu a fost în tribună în timpul luptelor? întrebă, continuând să privească în curte.

— Am înțeles de la Sou că sunt probleme în oraș. La poarta dinspre sud și la cea dinspre est au fost niște răzmerițe cauzate de sărăcie și de neajunsurile alimentare aduse de secetă, îl informă prietenul. Din cauza asta a trebuit să stea la garnizoană, continuă, privind profilul lui Elio.

Acesta rămase tăcut, ascultând explicația.
Iubitul prietenului său, fiind sclavul care avea în grijă toată casa și organizarea celorlalți sclavi, știa absolut tot ce se întâmpla cu stăpânul lui.
Pe lângă toate acestea, când era în ludus, el îi era valet.

— Pot să întreb… ce este între tine și Dominus?
Știa de la Sou despre întâlnirile lor, care de multe ori se lăsaseră cu scântei.

— Nu este nimic, rosti, cu voce joasă, primele cuvinte care îi veniră în minte.

După câteva clipe de introspecție, își dădu seama că Lucio merita o explicație. Până la urmă, era singurul lui prieten aici. Iar pe lângă asta, îi recunoscuse relația cu Sou.

— Crede-mă că… nici eu nu știu ce este între noi, spuse din nou, întorcând privirea spre el.

— Ți-a arătat anumite dorințe…

— Am făcut sex cu el, recunoscu, privindu-și prietenul în ochi.

— Nu mi-ai spus niciodată că îți plac bărbații! se miră celălalt.

— Nu îmi plac, rosti apăsat. Iar pe Romani îi urăsc.

— La naiba. Toți îi urâm, concluzionă Lucio. Te-a obligat?

— Nu. Pur și simplu… asta am simțit amândoi că trebuie să facem, se destăinui în continuare.

— Nu te învinovăți, încercă celălalt să-l liniștească. Faptul că nu ai mai avut de mult pe cineva a dus la această nevoie.

— De ce n-am simțit această nevoie pentru femeile care ne sunt aduse?

— Asta e o întrebare la care doar tu poți ști răspunsul.

— Asta mă roade… fiindcă nu am niciun răspuns, rosti șoptit, întorcându-și din nou atenția spre zarva din curte.

— Atunci… las-o așa. Nu-ți mai bate capul. Gândește-te că a fost o experiență… sper că plăcută. În plus, știi că Dominus nu se culcă niciodată de două ori cu aceeași persoană, trase concluzia Lucio.

— Nici măcar chestia asta nu mă liniștește, recunoscu, știind bine acest lucru. Bârfele printre sclavi erau foarte răspândite.
Fiecare casă avea secrete știute doar de sclavii care munceau acolo.
Numai că aceștia erau vânduți și cumpărați adesea, chiar între familiile mari.

— Măcar i-ai tras-o bine Romanului! Asta, în cazul în care tu ai…

— Dacă aș recunoaște în fața ta… te-ai simți mai bine? rosti Elio, întorcând iar privirea spre el.

— Aș fi satisfăcut că am reușit să i-o tragem și noi unui Roman, nu doar ei nouă, spuse acesta, cu o sprânceană ridicată.

— Prietene… îmi pare rău că nu-ți satisfac curiozitatea. Eu și acest Roman avem propriul nostru secret, îl anunță, cu un început de zâmbet.

— Hei… pe scula lui Jupiter, nu mă lăsa cu gândurile amestecate! îl apostrofă Lucio.

Elio se ridică de pe bancă și porni cu pași ușori spre propriul pat.
Celălalt îl urmă, continuând să strige la el.
Elio tăcu în continuare, fapt ce-l făcu pe Lucio să pomenească din nou de scula lui Jupiter. De mai multe ori, chiar.